Acea legătură care-i uneşte pe evrei şi pe creştini

O reflecţie pe marginea vizitei papei la Sinagoga din Roma

De Mons. Bruno Forte

Vizita papei Francisc la Sinagoga din Roma - asemănătoare cu cele ale lui Ioan Paul al II-lea la 13 aprilie 1986 şi a lui Benedict al XVI-lea la 17 ianuarie 2010 - scoate în evidenţă nu numai importanţa pe care poporul ebraic şi credinţa sa o au pentru creştini, ci şi relevanţa pe care creştinismul o are pentru ebraism, aşa cum am experimentat încă o dată în zilele acestea persona ţinând "annual lecture" la Centrul de studii asupra creştinismului de la Hebrew University din Ierusalim.

De ce această relevanţă? Răspunsul poate să fie căutat într-o scenă biblică, la care au recurs vechii gânditori creştini pentru a lumina raportul dintre Israel şi Biserică: e vorba despre cei doi exploratori care se întorc din ţara Canaanului, care poartă împreună un toiag de care atârnă un ciorchine de struguri, pe care ei îl însoţesc cu rodii şi smochine: "Au ajuns până la valea Eşcol; acolo au tăiat o ramură de viţă cu un strugure - pe care l-au dus cu ajutorul unui toiag în doi - şi au luat rodii şi smochine" (Num 13,23). În acel toiag Părinţii Bisericii au văzut lemnul Crucii, de care atârnă Cristos: "Figura Christi pendentis in ligno" (aşa de exemplu Evagriu în jurul anului 430 în "Altercatio inter Theophilum et Simonem": PL 20,1175).

În cei doi purtători, uniţi şi despărţiţi de acel lemn, au recunoscut Israelul şi Biserica: "Purtând toiagul, ei reprezentau cele două popoare, unul în faţă, cel ebraic care îşi dă umărul lui Cristos, şi celălalt în spate, care priveşte la ramură, poporul creştinilor" (ivi: aceleaşi idei în sfântul Maxim din Torino, la jumătatea secolului al V-lea: Homilia 79: PL 57,423 şu). Deoarece merg unul în spatele celuilalt, cel care precede priveşte numai în faţa sa şi de aceea este figură a Israelului, popor al speranţei şi al aşteptării întemeiate pe promisiunea lui Dumnezeu; în schimb, cel care vine în spate îl vede pe cel care se află în faţa sa şi orizontul îmbrăţişat de acesta prin ciorchinele atârnat de lemn şi de aceea este figură a Bisericii, care mărturiseşte în Cristos răstignit cheia de lectură şi a alianţei cu Israel şi a promisiunii făcute credincioşilor.

Arătând diferenţa, imaginea afirmă nu mai puţin continuitatea profundă care există între cele două popoare, nu numai datorită legăturii unicului lemn pe care îl poartă ambii exploratori, ci şi datorită orizontului comun al ţintei spre care se îndreaptă privirea lor. Uniţi în speranţă şi în aşteptare, Israel şi Biserica înaintează împreună, deosebiţi şi uniţi în acelaşi timp de lemnul Crucii. Legătura este aşa de puternică încât recentul document al Comisiei pentru raporturile religioase cu ebraismul ale Bisericii catolice, publicat cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a declaraţiei Nostra aetate a Conciliului al II-lea din Vatican (10 decembrie 2015, cu titlul: "Pentru că darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile!", citat din Scrisoarea lui Paul către Romani 11,29), nu ezită să afirme: "Dialogul cu ebraismul ocupă pentru creştini un loc unic: creştinismul, date fiind rădăcinile sale, este unit cu ebraismul mai mult decât este cu orice altă religie. De aceea, numai cu rezervele cuvenite, dialogul ebraico-creştin poate să fie definit dialog interreligios în sens strict: mai degrabă ar trebui să se vorbească despre un tip de dialog intra-religios sau intra-familial" (nr. 20). Îndeosebi, trei elemente de continuitate şi în acelaşi timp de discontinuitate între Israel şi Biserică pot să fie evidenţiate: caracterul escatologic al revelaţiei biblice, atât al Primului cât şi al Noului Testament, adică acea convingere că în ea ne este oferit sensul ultim al vieţii şi al istoriei şi de aceea ne este indicată direcţia de drum care face deplină şi semnificativă existenţa umană în această lume; caracterul comunitar al mântuirii, determinat de principiul fondator al alianţei dintre Cel Veşnic şi poporul său; semnificaţia mesianică a celor două popoare, atât a celui al aşteptării cât şi a celui al împlinirii, aşadar misiunea pe care ele o au în formă asemănătoare şi în acelaşi timp diferită pentru a ţine sus în viaţa umană simţul religios, înţeles ca deschidere primitoare pentru Dumnezeu care se revelează pentru mântuirea noastră, motivat numai de iubirea faţă de creaturile sale. Aşadar, ceea ce îi uneşte pe cei doi exploratori este înainte de toate orizontul spre care se îndreaptă privirea lor: Adevărul pentru care merită să se trăiască se află în faţa lor. Spre el orientează paşii lor, spre ea tânjeşte inima lor. Pentru ca să se întâmple asta, acelaşi Adevăr a vorbit limbajul oamenilor şi a înflăcărat de dorinţă inimile lor: Infinitul a intrat în finit pentru a ni se comunica!

Această convingere este exprimată de învăţătorii evrei cu o axiomă des folosită: "Cel mic poate să-l conţină pe cel mare" (cf. Geneză rabbah V.7 şi Levitic rabbah X.9). Nu se exprimă diferit înţelepciunea creştină: "A nu fi constrânşi de maxim, în schimb a fi conţinuţi de minim, acest lucru este divin" (elogiu funerar al sfântului Ignaţiu de Loyola). Această convingere este la baza doctrinei "zimzum", îndrăgită de mistica ebraică, şi a ideii de "kenosis" a Cuvântului, centrală în mesajul creştin. "Zimzum" este actul divin de a se contracta, acel a se face mic al Dumnezeului viu care permite creaturii să existe în faţa Lui în libertate şi în iubire.

Invocaţia "Tu eşti Umilinţă", conţinută în Laudele Dumnezeului Preaînalt ale sfântului Francisc, arată cât de mult corespunde acest mesaj sufletului creştin, pentru care confirmarea supremă a locuirii lui Dumnezeu în fragilitatea şi micimea măsurilor umane se află tocmai în faptul de a se face trup Cuvântul veşnic şi în "nimicirea" sa ("kenosis") din iubire faţă de noi. Acest "extaz" al divinului, acest "a sta în afară" al infinitului în finit, este în acelaşi timp apelul cel mai înalt care se poate concepe la drumul creaturii spre Mister, care este vocaţia ultimă a creaturii la adevărul şi la frumuseţea care mântuieşte, şi care pentru creştin este făcută realizabilă de la "adăparea" Cuvântului în trup. Totul locuieşte în fragment, infinitul intră năvalnic în finit: aici credinţa evreului Isus uneşte Israelul şi Biserica; aici credinţa în El îi deosebeşte, chiar fără să-i despartă, în drumul comun al speranţei spre împlinirea promisiunii lui Dumnezeu în Împărăţia care nu va avea sfârşit.

De aceea, în mesajul din acest an pentru ziua dialogului ebraico-creştin, care cade tot la 17 ianuarie, Giuseppe Momigliano, preşedinte al Adunării Rabinilor din Italia, şi eu ca preşedinte al Comisiei Episcopale pentru ecumenism şi dialog interreligios am afirmat: "Prin credinţele noastre recunoaştem înainte de toate tot binele care există în lume şi împreună trăim cu angoasă evenimentele din prezent, care sunt încărcate de suferinţe şi de perspective neliniştitoare pentru viitor, asistăm uluiţi la gesturi oribile care profanează Numele Celui Veşnic, săvârşite cu pretenţia infamă că împlinesc voinţa sa, percepem cu îngrijorare semnele tot mai frecvente ale unei umanităţi rătăcite, dezamăgite de atâtea idolatrii false...

În timp ce reînnoim fidelitatea noastră faţă de principiile şi faţă de preceptele care, cu particularităţile distincte, caracterizează credinţele noastre, simţim necesitatea urgentă de a reafirma încrederea că, tocmai din dialogul rodnic întreprins de noi, din căutarea valorilor morale şi spirituale împărtăşite în care să lucrăm în sintonie, poate să apară o pozitivă mărturie de credinţă, susceptibilă să redea speranţă şi să îndrepte din nou inimile multora spre Cel Veşnic". Şi pentru aceasta vizita Papei Francisc la Sinagoga din Roma este un eveniment care îi atinge pe toţi, fie că sunt credincioşi sau necredincioşi.

(După Zenit, 17 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 38.