Cardinalul Tong: "A chineza" Biserica Catolică

De Gianni Valente

Activităţile religioase din China trebuie să fie "chinezeşti". Trebuie "să se insiste în direcţia chinezării" (proces propagandist, mediatic, militar sau cultural prin care devin chineze teritorii de cultură, tradiţie, limbă şi origine diferită de cea proprie, n.t.), valorizând "personalităţile religioase" şi solicitându-le angajarea "de a promova dezvoltarea economică, armonia socială, prosperitatea culturală şi unitatea naţională, în slujba patriei". Despre aceste puncte, între alte lucruri, a pus accentul preşedintele chinez Xi Jinping în mai anul trecut, în discursul rostit în timpul unei întâlniri cu reprezentanţii Frontului Unit, structura care uneşte toate forţele politice şi sociale chineze din afara Partidului Comunist conducător.

Acele cuvinte sunt considerate ca intervenţia cea mai relevantă realizată până astăzi de preşedintele Xi despre chestiunea religiilor din China. După acel discurs, Xi n-a mai atins chestiunea în discursuri publice şi a fost amânat pro tempore şi un Congres general despre religii în Republica Populară Chineză care fusese anunţat pentru sfârşitul anului 2015 şi care ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la gradul de integrare a comunităţilor religioase în "societatea socialistă".

Afirmaţiile preşedintelui cu privire la necesitatea "chinezării" grupurilor religioase exprimă in primis preocuparea conducerii chineze cu privire la independentismul tibetan şi la grupurile musulman uyguri cu riscul infiltrării jihadiste. Dar, desigur, cheamă în cauză şi Biserica Catolică din China. Există unii care văd în ele intenţia de a reafirma cu intensitate mai mare controlul statal asupra dinamicilor interne din diferitele comunităţi religioase. Însă cardinalul John Tong Hon, episcop de Hong Kong, nu pare să împărtăşească alarmisme preconfecţionate.

Eminenţă, Biserica Catolică din China trebuie - şi poate - "să se chinezeze", sau această perspectivă reprezintă un pericol?

"Este obişnuita chestiune care apare mereu în forme noi, aceea a integrării Bisericii în societatea chineză. Nu este o chestiune despre care să se spună «da sau nu», nici nu este vorba de a decide iar dacă acest lucru trebuie sau nu trebuie făcut. Lucrul în sine nu este în discuţie. Chestiunea adevărată este în schimb «cum» să se facă asta, pe ce căi trebuie găsit pentru a realiza acest proces".

Există unii care spun că aceste inputuri ar putea provoca o confuzie cu privire la natura Bisericii şi a furniza un alt instrument de supunere faţă de politicile religioase ale guvernului.

"Nu există nicio incompatibilitate de principiu între natura Bisericii şi faptul că în China Biserica să trebuiască să fie pe deplin chineză. Eventual există contrarul. Se poate percepe o familiaritate şi o simpatie spontană între credinţa creştină şi multe valori din cultura chineză tradiţională. Se întâmplă cu cultura chineză ceea ce se întâmplă cu alte culturi: creştinismul apreciază şi îmbrăţişează tot ceea ce este în consonanţă cu aspiraţiile umane şi este imaginat sau construit în orice cultură. Şi acest lucru creează un sentiment de afinitate şi o deschidere de a colabora cu toţi".

Şi guvernul chinez?

"Desigur. Dacă guvernul are misiunea de a ajuta persoanele să realizeze propriile aspiraţii umane pozitive, nu este posibil ca să existe ostilitate faţă de Biserică, care vrea doar să slujească poporul, pentru ceea ce-i revine naturii sale".

Şi atunci ce anume explică toate suferinţele creştinilor din China şi toate problemele încă deschise?

"Dacă vorbim despre ultimele trei decenii, din cauza multor circumstanţe istorice, a lipsit şi o comunicare adecvată şi o înţelegere corectă a naturii Bisericii. Astfel mulţi, chiar şi de la nivel influent, au continuat să considere Biserica drept un «element străin» şi un «factor de lipsă de armonie» al societăţii chineze. De aici au continuat şi maltratările faţă de persoanele Bisericii. Însă această fază se depăşeşte".

Ce semnale vedeţi că dau mărturie şi favorizează această depăşire?

"În popor creşte numărul persoanelor care devin creştine şi văd că acest lucru îi ajută să urmărească şi valorile la care aspiră ca fiind chinezi. În afară de asta, am simţit că China şi Sfântul Scaun vorbesc prin delegaţiile de reprezentanţi. Nu există găuri care nu se pot umple şi trece peste ele. Sunt foarte bucuros să văd roadele pe care Sfântul Scaun şi China le formează, redeschizând dialogul".

Pentru a intra în acest dialog dumneavoastră vedeţi precondiţii?

"Pentru un dialog autentic, în cazuri precum acesta, trebuie să se aşeze împreună şi să se privească faţă în faţă, cu calm şi fără a fi condiţionaţi de nerăbdare sau de calculul de a voi să se impună altuia propriile poziţii. Nu se poate dialoga cu adevărat, dacă în mijloc este muntele prejudecăţii şi al descurajării. Trebuie exprimată propria opinie şi să fie ascultat cu atenţie celălalt, să se încerce înţelegerea preocupărilor sale pentru a căuta împreună soluţia la problema care se împărtăşeşte".

Ce anume vă face aşa de puţin alarmat de cuvintele cu privire la necesara "chinezare" a Bisericii catolice?

"Înculturarea a fost mereu un criteriu-călăuză al Bisericii catolice. Pentru că Biserica Catolică nu există prin sine, nici prin alţii. Ea primeşte de la Isus misiunea de a merge în întâmpinarea oricărui popor şi culturi din lume. Şi făcând asta, nu are niciun interes propriu de apărat.

Misiunea Bisericii nu are obiectivul de a forţa mâna popoarelor şi a-i determina de a abandona cultura lor, ci vrea să favorizeze fiecare popor în intenţia de a urmări şi a realiza în manieră excelentă valorile pozitive care nu-i sunt proprii. Acesta este un obiectiv primar pentru fiecare Biserică locală. Deci, în China, Biserica nu numai că «poate» să se chinezeze, dar într-un anumit sens "trebuie" să facă asta. Este aproape inimaginabil ca să se "chinezeze", chiar şi pentru a-şi îndeplini misiunea de vestire".

Dar acest proces cum trebuie realizat? Există "protocoluri" care trebuie urmate, date care trebuie respectate?

"«Chinezarea», ca orice «localizare» a Bisericii, este un proces organic. Se dezvoltă în mod treptat şi trebuie să i se dea timp. Deci trebuie evitate forţările, automatismele abstracte, constrângerile. Cine forţează procesul «localizării» într-un mod artificial pentru a obţine rezultate rapide pe etape forţate merge împotriva dinamismelor de dezvoltare care îi sunt proprii şi care sunt asemănătoare cu acelea care caracterizează şi procesele de lungă durată în istorie şi în cultură. În afara acestei răbdări, nu se reuşeşte să se obţină niciun rezultat autentic. Orice «localizare» face parte din procesul organic de dezvoltare a oricărei Biserici locale. Şi în niciun caz nu poate fi utilizată ca un pretext pentru a face să intre în Biserică elemente contrare Evangheliei".

Dar cine trebuie într-un fel să conducă procesul de "chinezare"? Cine indică drumul? Profesorii? Teologii? Episcopii?

"În China, aşa cum am spus, «chinezarea» Bisericii face parte din însăşi natura Bisericii şi din faptul că «este pentru alţii». Toţi sunt implicaţi şi toţi pot să-şi dea contribuţia. Desigur şi studioşii. Dar nu este un proces care priveşte exclusiv sau în primul rând sfera intelectuală. El are loc nu numai cu privire la exprimarea doctrinei şi a teologiei, ci şi, aş spune, mai ales în practica credinţei Bisericii".

Acest proces poate să aibă şi efecte şi reflexii cu privire la societatea chineză?

"Toţi catolicii chinezi nu sunt numai creştini, ci şi chinezi. Fac parte integrantă din societatea chineză. Pentru aceasta este bine ca, în acest timp, să ajute societatea chineză şi pe fraţii lor chinezi să dezvolte valorile în societatea lor şi să urmărească ceea ce numesc «visul chinezesc». A trăi pentru poporul chinez, favorizând şi spiritul de fraternitate care face parte din cultura chineză, reprezintă în China un mod concret pentru a trăi spiritul de iubire creştină faţă de aproapele".

(După Vatican Insider, 15 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.