"Eu, deţinut, sunt aici pentru a mărturisi cum Milostivirea lui Dumnezeu a schimbat viaţa mea"

Publicăm intervenţia lui Zhang Augustin Jianqing, deţinut din închisoarea "Due Palazzi" din Padova, la prezentarea cărţii-interviu a lui Tornielli luat papei Francisc "Numele lui Dumnezeu este Milostivire".

Bună ziua tuturor.

Mă numesc Zhang Augustin Jianqing, am 30 de ani şi vin din China, mai precis din Zhe Jiang. Poate să pară straniu că un chinez poartă şi numele de Augustin, dar mai târziu veţi înţelege motivul.

Familia mea, de tradiţie budistă, este o familie cu persoane bune care în viaţa lor mereu s-au comportat bine şi au muncit atât în China cât şi în Italia.

În anul 1997, la vârsta de 12 ani, am venit în Italia cu tatăl meu, mama mea era deja în Italia de doi ani.

Au trecut 18 ani din acel an 1997, dintre care cea mai mare parte i-am petrecut în închisoare, şi acum sunt în închisoare.

Ajuns în Italia, am studiat câţiva ani, dar la şcoală mă plictiseam, astfel lipseam la ore, fugeam de la şcoală fără să ştie părinţii.

An după an deveneam tot mai rău, începeam să mă cert cu părinţii mei pentru că nu-mi dădeau bani pentru a mă putea distra. La vârsta de 16 ani am inventat o poveste că mergeam să muncesc departe de locuinţa noastră pentru a putea sta afară noaptea. Adesea petreceam noaptea în discotecă, mă interesa numai să mă distrez şi să mă simt puternic, astfel în puţin timp mi-am plăsmuit un caracter violent şi superficial, mă interesa numai distracţia, banii şi fetele.

Am comis o gravă greşeală

Şi astfel la vârsta de 19 ani am intrat în închisoare pentru a doua oară cu o condamnare de 20 de ani. Nu vorbeam şi nu înţelegeam aproape nimic în italiană şi, mai mult, în închisoarea din Belluno, unde am stat primii doi ani, eram singurul chinez. Eram plin de dificultăţi, nu ştiam să cer ajutor în toate sensurile, eram disperat, singurul lucru care mă făcea să mă simt un pic mai bine era să iau pixul şi să scriu familiei mele cerând scuze, scuze şi iar scuze pentru toată durerea şi toată tristeţea pe care am provocat-o inimii lor, îndeosebi mamei mele, care în acea perioadă parcurgea în fiecare săptămână 700 de km pentru a mă vizita la închisoare. De fiecare dată când mă vedea plângea. A vedea acele lacrimi care curgeau în faţa mea m-a ajutat să privesc înlăuntrul meu şi să percep tot răul pe care-l provocasem familiei mele şi familiei victimei. Inima mea tremura datorită durerii şi se simţea frântă. Dintr-o dată înlăuntrul meu apărea dorinţa de a mă schimba în mai bine pentru a n-o mai face pe iubita mea mamă să sufere. Se năştea în mine dorinţa ca această suferinţă să se poată transforma în fericire.

Între timp, înainte de transferarea la închisoarea din Padova, am cunoscut şi am legat prietenie cu un voluntar, Gildo, care a fost după aceea chiar în anul 2015 naş la Botezul meu. Am înţeles, numai după un lung parcurs de credinţă, că acest om a fost primul cadou pe care Domnul mi l-a oferit.

După Botez am înţeles toată Milostivirea al cărei obiect am fost chiar şi atunci când nu-mi dădeam seama de asta. Şi această carte a papei Francisc m-a ajutat să înţeleg mai bine ceea ce mi s-a întâmplat.

Iată pentru ce numele Zhang Augustin. Augustin pentru că gândindu-mă la sfântul Augustin, la istoria sa, m-a emoţionat îndeosebi mama sa sfânta Monica pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru fiul său, sperând să-l regăsească pe fiul pierdut. Este cam ca situaţia mea, gândindu-mă la mama mea şi la râul de lacrimi pe care le-a vărsat pentru mine sperând ca eu să pot regăsi sensul vieţii.

Întorcându-mă la voluntarul de la Belluno, lucrul care m-a uimit a fost faţa sa, privirea sa care mi s-a părut imediat familială, am găsit în el întărire şi o pace interioară pe care n-o mai simţisem vreodată. În acea perioadă nu vorbeam şi nu înţelegeam italiana, de aceea cei doi ani ar fi fost un iad dacă n-aş fi avut norocul să întâlnesc această persoană.

În întâlnirile noastre era mai mult timpul în care ne priveam decât timpul petrecut pentru a vorbi. Aveam dorinţa, necesitatea de a descărca tot răul pe care-l aveam înăuntru, dar nu reuşeam. Simpla lui privire care simţea compătimire faţă de mine, în acei 2 ani m-a susţinut, m-a încurajat în dificultăţile mele.

În 2007 sunt transferat la închisoarea din Padova. Prima persoană pe care am întâlnit-o a fost un conaţional al meu, Je Wu apoi Andrei. Un deţinut chinez ca şi mine care începuse să lucreze în închisoare la Padova şi care mi-a fost aproape şi m-a ajutat. După câteva luni de la sosire am început să lucrez şi eu la cooperativa socială Giotto, mai întâi asamblând ambalaje de bijuterii, apoi valize. Astăzi tot în închisoare lucrez în sectorul digitalizării şi al cheiţelor pentru firma digitală. Prietenul meu Wu îmi povestea că persoanele de la cooperativă nu privesc numai la muncă, ci ne iubesc pe noi deţinuţii şi ne tratează ca persoane şi nu ca un număr de matricolă sau un dosar.

Am văzut zi după zi că acest prieten al meu era tot mai bucuros până când a decis să devină creştin şi să se boteze. A vedea întâmplându-se aceste lucruri, a munci cu aceste persoane m-a făcut să apară întrebarea şi dorinţa de a fi şi eu fericit ca şi ei.

Văzând pe aceşti prieteni ai mei întorcându-se de la liturghie bucuroşi, am decis să merg ca să văd ce anume se întâmpla şi dacă era ceva util pentru mine. Ascultând Evanghelia şi ascultând cântările, înlăuntrul meu apărea o bucurie pe care nu o simţisem niciodată înainte, părea că acele cântări şi cuvinte au fost făcute înadins pentru mine. Abia aşteptam să vină duminica. Însă această dorinţă era de toate zilele, de aceea am decis să particip cu câţiva prieteni deţinuţi şi din cooperativă la un moment săptămânal de întâlnire pentru a putea împărtăşi şi iubi cât mai mult viaţa mea. Acest drum a făcut să se nască în mine dorinţa de a deveni creştin.

Însă această dorinţă se ciocnea cu preocuparea de a nu provoca o altă mare durere familiei mele, îndeosebi mamei mele budistă practicantă.

De aceea am trăit o anumită perioadă această dramă neştiind ce anume era mai corect să fac. Am cerut sfat de la prieteni şi de la bunul Dumnezeu despre drumul corect pentru mine şi pentru familia mea.

Acum vreau să relatez un episod care pentru mine a fost ca o chemare.

În Vinerea Sfântă din 2014, la invitaţia prietenilor am participat la ritul Via Crucis şi a sărutării lui Isus pe cruce. La sfârşitul ritului toţi prietenii unul câte unul au coborât pentru a săruta crucea, înlăuntrul meu era dorinţa de a-l săruta şi eu pe Isus pe cruce, dar gândindu-mă la mama mea nu reuşeam să fac asta, mi se părea că o trădez a doua oară pe mama mea.

M-am rugat pentru ca Domnul să mă ierte. După ce s-a terminat ritul am ieşit din capelă şi dintr-o dată inima mea căită plângea pentru că nu m-am dus să-l sărut pe Isus pe cruce.

În acea durere din acel moment am înţeles că mă îndrăgostisem de Isus, că acesta era adevărat şi că nu puteam să fiu fără El. Astfel mi-am luat curaj şi am sunat familia mea cerându-i să vină cât mai curând posibil la colocviu în închisoare. Ziua următoare mama mea a venit să mă viziteze şi i-am povestit ceea ce s-a întâmplat cu o zi înainte spunându-i că nu mai puteam ţine ascunsă iubirea mea faţă de Isus şi cerând mamei mele ca să-mi permită să devin creştin şi să mă botez.

În faţa acestor cuvinte, mama mea a rămas timp de 5 minute nemişcată, mi s-au părut cele mai lungi 5 minute din viaţa mea, după care cu lacrimi în ochi mi-a spus: "Dacă tu consideri că acesta este un lucru corect pentru tine fă-l, altminteri eu aş suferi mai mult". După ce a spus aceste cuvinte am izbucnit amândoi în plâns ca nişte copii şi ne-am îmbrăţişat. Am simţit prezenţa Domnului şi am descoperit o altă iubire a mamei mele, ca aceea a Mariei.

Ziua ritului de admitere a fost pentru mine o altă confirmare a bunătăţii alegerii, pentru că auzind cuvântul Evangheliei unde spune: "Am fost în închisoare şi m-aţi vizitat", am înţeles că Isus i-a trimis pe ai săi ca să mă caute şi că intermediul Său erau toţi prietenii pe care i-am întâlnit în închisoare, la locul de muncă şi în parcursul de catehism, şi care erau prezenţi acolo cu mine.

La 11 aprilie 2015 m-am botezat, m-am miruit şi am primit prima împărtăşanie, totul în închisoare. Chiar dacă aş fi putut obţine permisiunea de la magistrat de a celebra în afara închisorii, am ales să fac asta în locul şi cu prietenii în care Isus a venit ca să mă întâlnească şi în care eu l-am întâlnit pe Isus.

Acum permiteţi-mi să-i mulţumesc papei Francisc pentru atenţia deosebită pe care o are faţă de noi cei închişi. Niciodată nu m-aş fi gândit să fiu invitat să particip la prezentarea unei cărţi a papei, nici să am posibilitatea de a strânge mâna sa, aşa cum s-a întâmplat ieri. Mulţumesc mai ales pentru că mulţi alţii ar putea să fiu aici în locul meu, mulţi alţii ar avea mai mult drept şi nevoie decât mine.

Sunt aici cu istoria mea ca să dau mărturie cum Milostivirea lui Dumnezeu a schimbat viaţa mea. Însă toate acestea n-ar fi fost posibile fără prezenţa tuturor prietenilor şi fraţilor din închisoarea din Padova. Sunt aici cu ei toţi în inimă, este ca şi cum toţi ar fi prezenţi aici. Aşa cum port în inimă toate persoanele încarcerate din lume care n-au avut harul pe care mulţi dintre noi l-au avut.

Dragă papa Francisc, mulţumesc pentru afecţiunea şi duioşia pe care nu încetezi niciodată să ni le mărturiseşti. Mulţumesc pentru mărturia ta neobosită. Mulţumesc pentru paginile acestei cărţi din care reiese inima unui păstor milostiv. Te amintim mereu în rugăciunile noastre.

(După Vatican Insider, 12 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 16.