Reflecţie la sărbătoarea Botezul Domnului - anul C - 2016

Veniţi să-l adorăm pe Cristos, Fiul preaiubit, în care Tatăl îşi află desfătarea.

Avem astăzi sărbătoarea Botezului Domnului nostru Isus Cristos, zi în care Biserica ne chemă să ne bucurăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că Isus cel născut la Betleem, Isus cel adorat de păstori şi de magi, în ziua Botezului său a luat asupra sa povara păcatelor noastre şi a pornit cu ele spre cruce, unde le va spăla şi se va arăta adevăratul nostru "miel ispăşitor" (cf. Lev 16,7-10.20-26).

Înainte de naşterea mântuitorului, Dumnezeu l-a făcut cunoscut pe Isus poporului ales prin profeţi şi drepţi; de sărbătoarea Crăciunului, Dumnezeu l-a făcut cunoscut pe Isus păstorilor prin cântare de îngeri; de sărbătoarea Epifaniei, Dumnezeu l-a descoperit magilor printr-o stea strălucitoare, iată că astăzi, de Botezul Domnului, Dumnezeu însuşi, în prezenţa Duhului Sfânt, îl descoperă pe Isus lumii şi întregii creaţii, ca pe Fiul său preaiubit, ca pe Fiul său care a fost trimis să-şi asume păcatele lumii, ca pe Fiul său care se va boteza cu păcatele noastre, ca pe Fiul său care va muri pe cruce ca să ni le spele, ca pe Fiul său care a venit să mântuiască lumea şi să o conducă în slava cerească.

Un misionar din Guineea, Africa, povesteşte: "Într-o zi, nişte copii au venit în fugă şi mi-au spus că pe malul apei este un om care trage de moarte. Am alergat, l-am luat şi l-am adus la misiune. Era în Vinerea Mare. Vorbind despre misterul acestei zile, bolnavul mă asculta atent şi apoi mi-a zis: "Isus Cristos a murit şi pentru negri?". Da, i-am răspuns, pentru negri şi pentru toţi oamenii. Dar m-a întrebat din nou: "Dar a murit şi pentru marii păcătoşi ca mine?". Desigur, i-am răspuns eu, mai întâi a murit pentru ei. "Ah!" a zis el. "Dacă Isus a murit şi pentru mine, atunci şi eu vreau să mor pentru el! Dă-mi Botezul, părinte, ca să mor şi eu în aceeaşi zi în care a murit el". Într-adevăr, l-am botezat şi îndată a murit". Când ştim că Isus a murit pentru toţi oamenii şi pentru toţi păcătoşii, nu ne mai temem de moarte.

Domnul Isus a venit la botez şi a voit ca trupul său sfânt să fie spălat de apa Iordanului, ca să se împlinească toată dreptatea divină (cf. Mt 3,15). Poate cineva va întreba: Isus, care este sfânt şi curat, de ce a voit să fie botezat? În primul rând, Isus nu s-a botezat cu păcatele proprii, ci cu păcatele noastre pe care le-a luat asupra sa (cf. In 1,29). În al doilea rând, Cristos nu s-a botezat ca să fie sfinţit de ape, ci s-a botezat ca să sfinţească apele şi prin curăţia sa să le dea puterea de a-i sfinţi pe oamenii păcătoşi. Prin moartea lui, Isus a plătit pentru toate păcatele lumii (cf. Rom 5,8; 2Cor 5,21). Această plată devine activă pentru orice om odată cu Botezul (cf. In 3,16; Fap 16,31; Ef 2,8-9).

O fetiţă care l-a cunoscut pe Isus ca mântuitor al lumii şi-a exprimat dorinţa de a fi botezată în biserică. La un timp după ce a fost botezată, a fost întrebată de bătrânul preot: "Înainte să-l primeşti pe Isus în viaţa ta, spune-mi, ai fost o păcătoasă?" "Da, domnule!" "Dar, în prezent, mai eşti păcătoasă?" "Drept să vă spun, mă simt mai păcătoasă ca oricând". "Atunci cu ce poţi spune că te-ai schimbat?" "Înainte eram un păcătos care alerga după păcat, acum sunt un păcătos care fuge de păcat". Asta face Botezul din om.

Astăzi, la Iordan, când a fost botezat Domnul, s-au deschis cerurile închise de păcatul lui Adam şi Duhul a coborât asupra lui ca un porumbel anunţând sfârşitul potopului de păcate. Cine coboară cu credinţă în această baie a naşterii din nou renunţă la diavol şi se uneşte cu Cristos, se eliberează de duşman, se dezbracă de sclavie şi îmbracă noua haină a înfierii, iese din baia Botezului strălucitor ca soarele şi răspândind razele dreptăţii; şi, ceea ce este şi mai mult, revine ca fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor împreună cu Cristos.

Cristos a venit în lume şi a săvârşit minuni mari. Să privim numai acest nou potop, superior aceluia care a fost pe timpul lui Noe. Atunci apa potopului a făcut să moară neamul omenesc; acum apa Botezului, prin puterea aceluia care a fost botezat, îi cheamă la viaţă pe cei morţi. Atunci porumbelul care ducea în cioc o crenguţă de măslin a prefigurat buna mireasmă a Domnului Cristos; acum, în schimb, Duhul Sfânt, care coboară sub chip de porumbel, ni-l arată pe Domnul Isus plin de milostivire.

Astăzi Tatăl ceresc spune despre Isus: "Acesta este Fiul meu cel prea iubit în care îmi găsesc toată bucuria". Isus era şi este Fiul lui Dumnezeu din veşnicie. Dar, spunându-i aceste cuvinte lui Isus care purta trupul nostru, Tatăl ceresc, ni le spune şi nouă. Astăzi fiecare credincios în Isus a primit titlul de fiu al lui Dumnezeu. Astfel se împlinesc profeţiile care spun: "Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu" (Ez 37,27). "Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut" (Ps 2,7). Isus din veşnicie era plin de Duhul Sfânt, dar la Botezul său în trup omenesc, Duhul Sfânt a coborât şi a rămas asupra lui (cf. In 1,32), ca semn că ne-a umplut şi pe noi, împlinind astfel profeţia care zice: "În zilele acelea voi revărsa Duhul meu peste toată făptura" (Il 3,1). Dar, la Botezul său în Iordan cu păcatele noastre (cf. In 1,29), Isus s-a arătat ca şi fratele nostru, care nu ne-a lăsat la greu (cf. 1In 3,17). Pentru toate aceste, astăzi îi spunem lui Isus mântuitorul, un pios mulţumesc.

Aşadar, Botezul ne descoperă astăzi cum prin har am devenit copiii Tatălui ceresc, fraţii lui Isus Cristos şi templele Duhului Sfânt. Despre un preot se spune că atunci când mergea în localitatea natală, ca şi sfântul Ludovic IX, regele Franţei (1214-1270), primul lucru pe care îl făcea era să meargă în biserica unde a fost botezat, unde rămânea timp îndelungat în rugăciune pentru a mulţumi pentru harul botezului care l-a făcut "casnicul" lui Dumnezeu şi i-a deschis paradisul (cf. Ef 2,19). Aşa cum căsătoria îl introduce pe "străin" în rândul membrilor familiei, în acelaşi fel, Botezul îl introduce pe om în familia lui Dumnezeu.

Botezul Domnului ne descoperă că naşterea lui Isus nu s-a încheiat cu ziua în care Maria l-a adus pe lume, l-a înfăşat în scutece şi culcat în ieslea din Betleem, căci naşterea lui Isus continuă şi va continua până la cea de-a doua lui venire, până ce Isus se va naşte în toate sufletele oamenilor prin credinţă şi botez, până ce va lua chip desăvârşit în orice botezat (cf. Gal 4,19). De aceea, astăzi, pentru ca oamenii să se grăbească spre Isus, Tatăl ceresc, în prezenţa Duhului Sfânt, spune foarte clar fiecărui om: "Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria" (Lc 3,22).

Ştiind acest lucru, Thomas, un copil negru de vreo 10 ani a venit la biroul parohial şi i-a cerut preotului să-l boteze. "Thomas, dar tu de ce vrei tu să te botezi? Doar pentru că toţi ceilalţi au făcut-o?" Băiatul l-a fixat cu ochişorii săi şi i-a spus: "Vreau să mă botez pentru că acela care se botează îi aparţine lui Dumnezeu cel întreit şi unic, spre bucuria lui şi spre bucuria mea".

Minunăţiile Botezului continuă. Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus, fiul lemnarului din Nazaret, pe când avea 30 de ani, a venit la Iordan pentru o nouă "coborâre". Dacă la Crăciun "s-a coborât" din cer pentru a lua asupra sa natura noastră umană, la botezul său în Iordan, Isus "s-a coborât" luând asupra sa păcatele noastre. Dar coborârea de la Iordan a fost urmată şi de "alte coborâri": coborârea de la Cină unde a spălat picioarele ucenicilor ca prefigurare a spălării de păcat de la cruce şi unde s-a coborât şi în gura sacrilegă a lui Iuda. A fost apoi coborârea de la îngropare unde ne-a găsit zăcând în întuneric şi în umbra morţii. Prin toate aceste "coborâri", Isus, ne-a ridicat din toate abisurile căderilor noastre. Şi, scoţându-ne afară, ne-a pregătit câte un loc, nu pe pământ, de teamă să nu cădem iarăşi, ci în împărăţia cerurilor cea fără de păcat (cf. In 14,2).

Astfel se împlineşte profeţia lui Isaia: "O, dacă ai rupe cerurile şi te-ai coborî" (Is 63,19). Cerul se sfâşie cu adevărat, aşa cum se va întâmpla cu vălul templului în momentul morţii sale (cf. Mt 27,51). Duhul Sfânt coboară sub forma unui porumbel, pentru a arăta că vechiul naufragiu al lumii a luat sfârşit (cf. Gen 8,11). Într-adevăr, odată cu Botezul lui Isus începe o nouă primăvară a istoriei omenirii.

Cineva întrebase: Ce diferenţiază creştinismul de toate celelalte religii? Răspunsul este: gratuitatea şi iubirea. Eram cu toţii cufundaţi într-o stare de mizerie şi de întuneric, dar s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu pentru toţi, bunătatea şi iubirea lui de oameni (cf. Tit 2,11; 3,4); deasupra noastră a strălucit lumina unui Dumnezeu care ne iubeşte, a unui Dumnezeu care "nu zdrobeşte trestia frântă şi nu stinge fitilul care fumegă" (cf. Is 42,3), a unui Dumnezeu care ne mântuieşte prin apă şi sânge (cf. 1In 5,6), a unui Dumnezeu care ne iubeşte şi ne spălă de păcatele noastre în sângele său şi ne face împărăţie şi preoţi ai săi (cf. Ap 1,5-6).

Altcineva întrebase, ce diferenţiază un creştin de un necreştin? Un catehet, a verificat în ce măsură candidaţii săi sunt pregătiţi pentru sfântul Botez. De aceea, i-a întrebat: "După care semn putem cunoaşte dintr-un grup de oameni, un om botezat de altul nebotezat? Un candidat s-a ridicat şi a spus: "Putem cunoaşte un botezat de un nebotezat, după iubirea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni".

Multe lucruri bune am fi pierdut dacă Domnul nu ar fi primit Botezul. Înainte de Botezul lui Isus, porţile cerului erau închise şi locurile de sus erau inaccesibile. Puteam să mergem mai în jos, dar nu puteam să urcăm mai în sus. În momentul Botezului său în Iordan, cerurile s-au deschis, rănile străvechi au fost vindecate, iar noi oamenii ne-am putut înălţa iarăşi la cer. De aceea, fiecare zi trebuie să fie pentru noi cei botezaţi o zi de convertire, o zi de moarte şi înviere cu Cristos, o zi de apropiere de împărăţia cerurilor.

Un tânăr din India crescuse într-o familie hindusă, una chiar foarte strictă. Şi datorită unui concurs de împrejurări, tânărul a ajuns în relaţie cu nişte creştini şi s-a botezat. În ziua botezului, părinţii, fraţii şi surorile care i-au fost potrivnici, au ţinut un serviciu funerar pentru el. El a spus: "Oricare ar fi costul, oricare ar fi durerea, merita să fii de partea lui Isus".

Trebuie să-i aparţinem lui Dumnezeu în mod real, ca sfânta Margareta din Antiohia Pisidiei (275-290). Era fiica unui preot păgân. Convertindu-se la creştinism, a fost alungată din casa părintească şi silită să păzească o turmă de oi. Văzând-o un prefect, a fost impresionat de frumuseţea ei şi s-a hotărât s-o ia în căsătorie. Aflând că este creştină, a chemat-o în faţa judecăţii. Ar fi o prostie să mă lepăd de un astfel de Stăpân divin şi să-mi plec fruntea în faţa idolilor fără viaţă. Ucide-mă, dacă vrei, sfâşie-mă, arde-mă de vie, omoară-mă, dar niciodată nu mă vei despărţi de iubirea lui Isus (cf. Rom 8,35). Tiranul a poruncit să fie sfâşiată cu un cleşte de fier, apoi să fie arsă cu torţe aprinse şi, în cele din urmă, a fost aruncată într-un cazan cu apă clocotită. Şi-a dat viaţa, a dat tot ceea ce a avut, şi şi-a luat cerul în primire.

La polul opus avem convertirea lui Ivan cel Mare al Rusiei (1440-1505). Acesta s-a botezat împreună cu 500 dintre ofiţerii săi, cu sabia în mână şi cu mâna afară din vasul botezului. Ei au fost creştini cu mâinile nebotezate, erau creştini care alergau după păcate, erau creştini care au ucis şi prădat ca şi mai înainte când erau păgâni. Câte mădulare nebotezate, păgâne, sunt şi între creştinii de astăzi. Câte talente nebotezate. Câte activităţi nebotezate. Biblia spune: "Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Gal 6,7).

Astăzi Domnul spune fiecărui botezat: "Este puţin lucru să fii slujitorul meu ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să aduci înapoi rămăşiţa lui Israel. Te voi rândui lumina neamurilor, ca să ajungă mântuirea mea până la marginile pământului. Iată-l pe slujitorul meu, pe care îl sprijin, alesul meu, în care sufletul meu îşi găseşte bucuria. Am pus peste el duhul meu; el va face cunoscută popoarelor judecata" (Is 42,1).

Profetul Elizeu, i-a spus lui Ilie: "Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău" (2Rg 2,9). Dumnezeu l-a testat pe Elizeu prin mai multe drumuri lungi. Elizeu nu a cedat ispitei comodităţii şi a primit harul cerut. Când a venit la răul Iordan, a lovit apa şi a umblat ca pe uscat. Dumnezeu ne testează şi pe noi cu lucrarea apostolatului, înainte de a ne încredinţa bunurile veşnice.

Într-o noapte, un om, pe când dormea pe malul râului, a fost trezit de glasul unui copil, care i-a spus: "Forus, du-mă, te rog, pe partea cealaltă a râului". L-a luat pe umeri şi a intrat în apă. Povara devenea din ce în ce mai grea; iar apa din ce în ce mai adâncă. L-a cuprins teama că se va îneca. Copilul de pe umeri i-a zis: "Acum duci pe umerii tăi pe Domnul, pe creatorul lumii. Eu sunt Isus Cristos, căruia îi slujeşti în oamenii pe care îi treci apa de la un mal la altul". Copilul l-a apăsat în apă şi l-a botezat cu numele de Cristofor (+250), adică "Purtătorul lui Cristos". Orice botezat trebuie să fie un purtător de Cristos în lume.

Botezul ne face apostoli, ne face vestitori ai evangheliei. La Botez am primit pe lângă multe ale demnităţi şi demnitatea de a fi "slujitorii ai omenirii". La Botezul nostru i-am primit pe toţi oamenii ca să le purtăm mântuirea. Plăcerea sau neplăcerea acestei slujiri nu au nici o legătură cu misiunea primită. Avem ordin să mergem şi noi vom merge. Dragostea ne sileşte (cf. 2Cor 5,14).

Lecturile de astăzi ne spun că sfântul Ioan Botezătorul, a mărturisi despre Isus cu vorba şi viaţa; că sfântul Luca a mărturisit şi el despre Cristos cu vorba, cu scrisul şi cu viaţa; că sfântul Paul a mărturisit şi el despre Cristos cu vorba, cu scrisul şi cu viaţa. Noi, botezaţii de astăzi, cum mărturisim?

Astăzi se spune că soldatul îl botează pe rege, slujitorul pe stăpân, adică, Ioan îl botează pe Mântuitorul său. Sfântul Remigiu (437-533), apostolul francilor, îl botează pe Clovis (466-511), primul rege al francilor, şi-i spune că poarta de intrare în împărăţia lui Dumnezeu este botezul. În ziua aceea, odată cu regele lor s-au botezat aproximativ 3.000 de franci, care devenind creştini, au dus credinţa şi în Germania pe care o cuceriseră şi pentru Cristos. Scoateţi apă cu bucurie din izvoarele Mântuitorului (cf. Is 12,3).

Se povesteşte că, în seara zilei de 9 iunie 1957, sărbătoarea Rusaliilor, patriarhul de Veneţia, cardinalul Angelo Roncalli, viitorul sfânt papă, Ioan al XXIII-lea (1881-1963), înmâna "crucea misionară" celor nouă capucini, care aveau să plece în misiuni. Cardinalul le-a spus că chemarea misionară este opera Duhului Sfânt, care a făcut din apostoli pe primii misionari, care au pecetluit cu sângele lor mărturia despre Cristos. Dacă providenţa va cere de la aceşti nouă noi misionari aceeaşi mărturie, vor avea un mare privilegiu de a amesteca sângele lor cu cel al lui Isus şi al apostolilor săi, devenind sămânţa credinţei şi a sfinţeniei. Cuvintele au fost profetice, căci toţi cei nouă misionari au murit martiri ai Evangheliei lui Isus.

Un misionar a ajuns pentru prima dată la un trib al pieilor roşii şi le-a vorbit o zi întreagă despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cum l-a trimis în lume pe Fiul său care s-a făcut om şi a murit pe cruce. I-a emoţionat pe ascultători până la lacrimi, dar nu s-au botezat căci nu ştiau ce lucruri mari şi grele le cere Dumnezeu. Apoi, misionarul le-a spus că Dumnezeu cere un singur lucru de la ei: să-l iubească pe el din toată inima, din toată puterea şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. (cf. Mc 12,30-31).

La sfârşitul vieţii vom regreta că nu l-am cunoscut pe Cristos aşa cum este şi că nu am făcut ce ne cere. Aşa a regretat sfântul Augustin (354-430), rostind acel celebru cuvânt: "Târziu te-am cunoscut!" Un indian bătrân botezat de curând, aşa vorbea cu Răstignitul din faţa sa: "Isuse, cât îmi pare de rău că te-am cunoscut atât de târziu. Ah, dacă te-aş fi cunoscut mai înainte, te-aş fi purtat mereu cu mine, pe calul meu, pe întinsul preriei, te-aş fi arătat tuturor prietenilor mei, ca şi ei să te iubească şi să vină la tine, te aş fi iubit mult, mult tot!" Să facem asta acum, ca la judecată să nu ne pară rău veşnic.

În viaţa sfântului Gherman, episcop de Auxerre (378-448), se povesteşte despre o mare biruinţă armată câştigată doar prin cântul de bucurie "Aleluia!", care este cântul de biruinţă a lui Isus asupra tuturor duşmanilor şi morţii. Dacă nu putem face altceva, să cântăm Aleluia cu viaţa. Mare putere are acest cânt. Atunci vor cădea toate zidurile, ca cele ale Ierihonului la cântul trâmbiţelor (cf. Ios 6,20).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 76.