Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (29 ianuarie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă întâlnesc la încheierea lucrărilor Sesiunii voastre Plenare; vă salut cordial şi îi mulţumesc cardinalului prefect pentru cuvintele sale respectuoase.

Ne aflăm în Anul Sfânt al Milostivirii. Sper ca în acest Jubileu toţi membrii Bisericii să-şi reînnoiască credinţa lor în Isus Cristos care este faţa milostivirii Tatălui, calea care îl uneşte pe Dumnezeu şi pe om. De aceea milostivirea constituie arhitrava care sprijină viaţa Bisericii: de fapt, primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos.

Cum să nu dorim atunci ca tot poporul creştin - păstori şi credincioşi - să redescopere şi să repună în centru, în timpul Jubileului, faptele de milostenie trupească şi sufletească? Şi când, în seara vieţii, vom fi întrebaţi dacă am dat de mâncare celui flămând şi de băut celui însetat, la fel vom fi întrebaţi dacă am ajutat persoanele să iasă din îndoială, dacă ne-am angajat să-i primim pe păcătoşi, avertizându-i sau corectându-i, dacă am fost capabili să combatem neştiinţa, mai ales cea referitoare la credinţa creştină şi la viaţa bună. Această atenţie faţă de faptele de milostenie este importantă: nu sunt o devoţiune. Este concreteţea modului în care creştinii trebuie să ducă înainte spiritul de milostivire. Odată, în aceşti ani, am primit o mişcare importantă în Aula "Paul al VI-lea", era plină. Şi am atins tema faptelor de milostenie. M-am oprit şi am pus întrebarea: "Cine dintre voi îşi aminteşte bine care sunt faptele de milostenie trupească şi sufletească? Cine îşi aminteşte să ridice mâna". Nu erau mai mulţi de 20 într-o aulă cu 7 mii. Trebuie să-i învăţăm din nou pe credincioşi acest lucru, care este atât de important.

În credinţă şi în caritate există o relaţie de cunoaştere şi de unire cu misterul Iubirii, care este însuşi Dumnezeu. Şi, deşi Dumnezeu rămâne mister în El însuşi, milostivirea efectivă a lui Dumnezeu a devenit, în Isus, milostivire afectivă, El făcându-se om pentru mântuirea oamenilor. Misiunea încredinţată Dicasterului vostru îşi are aici ultimul său fundament şi justificarea sa adecvată. De fapt, credinţa creştină nu este numai cunoaştere care trebuie păstrată în memorie, ci adevăr care trebuie trăit în iubire. De aceea, împreună cu doctrina credinţei, trebuie păstrată şi integritatea obiceiurilor, îndeosebi în domeniile mai delicate ale vieţii. Adeziunea de credinţă la persoana lui Cristos implică fie actul raţiunii fie răspunsul moral la darul său. În această privinţă, vă mulţumesc pentru toată angajarea şi responsabilitatea pe care le exercitaţi în tratarea cazurilor de abuz de minori din partea clericilor.

Grija faţă de integritatea credinţei şi a obiceiurilor este o misiune delicată. Pentru a desfăşura bine această misiune este importantă o angajare colegială. Congregaţia voastră valorizează mult contribuţia consultanţilor şi a comisarilor, cărora aş vrea să le mulţumesc pentru munca lor preţioasă şi umilă; şi vă încurajez să continuaţi în practica voastră de a trata chestiunile în Congresul săptămânal şi pe cele mai importante în Sesiunea Ordinară sau Plenară. Trebuie promovată, la toate nivelele vieţii ecleziale, sinodalitatea justă. În acest sens, anul trecut aţi organizat în mod oportun o reuniune cu reprezentanţii comisiilor doctrinale din Conferinţele Episcopale europene, pentru a trata colegial câteva provocări doctrinale şi pastorale. În acest mod contribuiţi la trezirea în credincioşi a unui nou elan misionar şi o deschidere mai mare la dimensiunea transcendentă a vieţii, fără de care Europa riscă să piardă acel spirit umanist pe care îl iubeşte şi îl apără. Vă invit să continuaşi şi să intensificaţi colaborarea cu aceste organe consultative care ajută Conferinţele Episcopale şi pe fiecare episcop în grija lor faţă de doctrina sănătoasă, într-un timp de schimbări rapide şi de complexitate crescândă a problematicilor.

Un alt aport important al vostru la reînnoirea vieţii ecleziale este studiul cu privire la complementaritatea dintre darurile ierarhice şi carismatice. După logica unităţii în diferenţă legitimă - logică ce caracterizează orice formă autentică de comuniune în poporul lui Dumnezeu - darurile ierarhice şi carismatice sunt chemate să colaboreze în sinergie pentru binele Bisericii şi al lumii. Mărturia acestei complementarităţi este astăzi mai urgentă ca oricând şi reprezintă o expresie elocventă a acelei pluriformităţi ordonata care caracterizează orice ţesut eclezial, ca reflexie a comuniunii armonioase care trăieşte în inima Dumnezeului Unul şi Întreit. De fapt, relaţia dintre darurile ierarhice şi carismatice face trimitere la rădăcina sa trinitară, în legătura dintre Logosul divin întrupat şi Duhul Sfânt, care este mereu dar al Tatălui şi al Fiului. Tocmai această rădăcină, dacă este recunoscută şi primită cu umilinţă, permite Bisericii să se lase reînnoită în orice timp ca "un popor care derivă unitatea sa din unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt", conform expresiei sfântului Ciprian (De oratione dominica, 23). Unitatea şi pluriformitatea sunt sigiliul unei Biserici care, mişcată de Duhul Sfânt, ştie să meargă cu pas sigur şi fidel spre acele ţinte pe care Domnul Înviat le indică în decursul istoriei. Aici se vede bine cum dinamica sinodală, dacă este înţeleasă corect, se naşte din comuniune şi conduce spre o comuniune tot mai realizată, aprofundată şi dilatată, în slujba vieţii şi a misiunii poporului lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, vă asigur de amintirea mea în rugăciune şi mă încred în a voastră pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.