Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat comunităţii Seminarului Pontifical Lombard din Roma (25 ianuarie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut cu afect şi îi mulţumesc cardinalului Scola pentru cuvintele sale respectuoase. Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a acestui sediu: în Anul Sfânt al Milostivirii voi celebraţi, aşadar, şi un jubileu de mulţumire adusă lui Dumnezeu, stânca pe care trebuie întemeiată viaţa, pentru că "fidelitatea sa durează pentru totdeauna" (cf. Ps 117,2). Nu uitaţi asta: Dumnezeu este Cel Fidel.

Fericitul Paul al VI-lea a binecuvântat Seminarul Lombard la 11 noiembrie 1965, în aşa fel încât această nouă casă să fie locuită la apogeul Conciliului al II-lea din Vatican, în care Părinţii au perceput puternic că, "fiind dărâmate zidurile care prea mult timp au închis Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti Evanghelia într-un mod nou" (Misericordiae vultus, 4). Astfel, în "anii romani", care nu sunt numai de studiu, ci de adevărată formare sacerdotală, şi voi vă pregătiţi să continuaţi acel impuls al Duhului, pentru a fi "viitor al Bisericii" după inima lui Dumnezeu; nu după preferinţele fiecăruia sau modele momentului, ci aşa cum cere vestirea Evangheliei. Pentru a se pregăti bine este nevoie o muncă aprofundată, dar mai ales o convertire interioară, care zilnic să înrădăcineze slujirea în prima chemare a lui Isus şi s-o reînsufleţească în raportul personal cu El, aşa cum făcea apostolul Paul, a cărui convertire chiar o amintim astăzi.

În această privinţă aş vrea să atrag atenţia voastră spre un model pe care îl cunoaşteţi bine deja: sfântul Carol Borromeu. Părintele de Certeau a prezentat viaţa sa ca o constantă "mişcare de convertire", îndreptată să reflecteze imaginea Păstorului: "El s-a identificat cu această imagine, a hrănit-o cu viaţa sa, ştiind că discursul trece în real cu preţul sângelui: sanguinis ministri, era pentru el preoţii adevăraţi. Aşadar el a realizat imaginea pierzându-se în ea. A pus toată «pasiunea» sa în a o reproduce" (Dizionario biografico degli italiani, XX, 1977, pag. 263). Astfel, marea operă a teologilor timpului, culminată în celebrarea Conciliului din Trento, a fost realizată de păstori sfinţi precum Borromeu. Dragi prieteni, sunteţi moştenitori şi martori ai unei mari istorii de sfinţenie, care îşi înfige rădăcinile în patronii voştri, episcopii Ambroziu şi Carol, şi în timpuri mai recente a avut, chiar printre studenţi, trei fericiţi şi trei slujitori ai lui Dumnezeu. Aceasta este ţinta spre care trebuie să se tindă!

Însă, apare adesea pe drum o ispită care trebuie respinsă: aceea a normalităţii, a unui păstor căruia îi este suficientă o viaţă "normală". Atunci acest preot începe să se mulţumească de vreo atenţie de primit, judecă slujirea pe baza succeselor sale şi se aşează în căutarea a ceea ce-i place, devenind lânced şi fără adevărat interes faţă de alţii. "Normalitatea" pentru noi este în schimb sfinţenia pastorală, darul vieţii. Dacă un preot alege să fie numai o persoană normală, va fi un preot mediocru, sau mai rău.

Sfântul Carol dorea păstori care să fie slujitori ai lui Dumnezeu şi părinţi pentru oameni, mai ales pentru cei săraci. Însă - ne face bine mereu să ne amintim - poate vesti cuvinte de viaţă numai cel care face din propria viaţă un dialog constant cu Cuvântul lui Dumnezeu, sau, mai bine zis, cu Dumnezeu care ne vorbeşte. În aceşti ani vă este încredinţată misiunea de a vă antrena în acest dialog de viaţă: cunoaşterea diferitelor discipline pe care le studiaţi un este scop în sine, ci trebuie concretizată în colocviul rugăciunii şi în întâlnirea reală cu persoanele. Nu foloseşte a se forma "pe compartimente etanşe"; rugăciunea, cultura şi pastoraţia sunt pietrele fundamentale ale unui edificiu unic: trebuie să fie mereu puternic unite pentru a se susţine reciproc, bine cimentate între ele, pentru ca preoţii de astăzi şi de mâine să fie oameni spirituali şi păstori milostivi, unificaţi interior de iubirea Domnului şi capabili de a răspândi bucuria Evangheliei în simplitatea vieţii. Astăzi, evanghelizarea pare chemată că trebuie să parcurgă din nou chiar calea simplităţii. Simplitate de viaţă, care să evite orice formă de duplicitate şi mondenitate, căreia îi este suficientă comuniunea genuină cu Domnul şi cu fraţii; simplitate de limbaj: nu predicatori de învăţături complexe, ci vestitori ai lui Cristos, mort şi înviat pentru noi.

Un alt aspect esenţial pe care aş vrea să-l subliniez este necesitatea contactului şi a apropierii de Episcop, pentru a fi un preot bun. Caracteristica preotului diecezan este exact diecezanitatea, iar diecezanitatea îşi are piatra unghiulară în relaţia frecventă cu Episcopul, în dialogul şi în discernământul cu el. Un preot care nu are un raport asiduu cu Episcopul său lent se izolează de corpul diecezan şi rodnicia sa se diminuează, tocmai pentru că nu exercită dialogul cu Părintele Diecezei.

În sfârşit aş vrea să vă spun că mă bucur nu numai pentru angajarea voastră rodnică în studii, ci şi pentru dimensiunea mondială a comunităţii voastre: proveniţi din diferite regiuni ale Italiei, din Africa, din America Latină, din Asia şi din alte ţări europene. Vă urez să cultivaţi frumuseţea prieteniei şi arta de a stabili relaţii, pentru a crea o fraternitate sacerdotală mai puternică decât diversităţile particulare. Astfel veţi face mereu primitoare şi îmbogăţitoare această casă! De acum încolo, când voi veni la bazilica "Santa Maria Maggiore", mă voi gândi la această întâlnire şi mă voi aminti de voi în faţa Fecioarei Mame. Dar şi voi, vă rog, să faceţi acelaşi lucru pentru mine! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.