Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 49-a Zile Mondiale a Păcii
(1 ianuarie 2016)

Învinge indiferenţa şi cucereşte pacea

1. Dumnezeu nu este indiferent! Lui Dumnezeu îi pasă de omenire, Dumnezeu nu abandonează! La începutul anului nou, aş vrea să însoţesc cu această convingere profundă a mea urările de îmbelşugate binecuvântări şi de pace, în semnul speranţei, pentru viitorul fiecărui bărbat şi al fiecărei femei, al fiecărei familii, popor şi naţiune din lume, precum şi al şefilor de stat şi de guvern şi al responsabililor religiilor. De fapt, nu pierdem speranţa ca anul 2016 să ne vadă pe toţi angajaţi cu fermitate şi încredere, la diferite nivele, la realizarea dreptăţii şi la lucrarea pentru pace. Da, aceasta din urmă este dar al lui Dumnezeu şi lucrare a oamenilor. Pacea este dar al lui Dumnezeu, dar încredinţat tuturor bărbaţilor şi tuturor femeilor, care sunt chemaţi să-l realizeze.

A păstra motivele speranţei

2. Războaiele şi acţiunile teroriste, cu tragicele lor consecinţe, sechestrările de persoane, persecuţiile pentru motive etnice sau religioase, samavolniciile, au marcat de la început până la sfârşit anul care a trecut înmulţindu-se în mod dureros în multe regiuni ale lumii, aşa încât au asumat aspectele a ceea ce s-ar putea numi un "al treilea război mondial pe bucăţi". Însă unele evenimente din anii trecuţi şi din anul care tocmai a trecut mă invită, în perspectiva anului nou, să reînnoiesc îndemnul de a nu pierde speranţa în capacitatea omului, cu harul lui Dumnezeu, de a depăşi răul şi de a nu ne abandona resemnării şi indiferenţei. Evenimentele la care mă refer reprezintă capacitatea omenirii de a lucra în solidaritate, dincolo de interesele individualiste, de apatie şi de indiferenţa faţă de situaţiile critice.

Între acestea aş vrea să amintesc efortul făcut pentru a favoriza întâlnirea liderilor mondiali, în cadrul COP 21, cu scopul de a căuta noi căi pentru a înfrunta schimbările climatice şi a salvgarda bunăstarea Pământului, casa noastră comună. Şi acest lucru trimite la două evenimente precedente la nivel global: Summit-ul de la Addis Abeba pentru a aduna fonduri pentru dezvoltarea sustenabilă a lumii; şi adoptarea, din partea Naţiunilor Unite, a Agendei 2030 pentru Dezvoltare Sustenabilă, cu scopul de a asigura o existenţă mai demnă tuturor, mai ales populaţiilor sărace ale planetei, până în acel an.

Anul 2015 a fost un an special pentru Biserică, şi pentru că a marcat a 50-a aniversare a publicării a două documente ale Conciliului al II-lea din Vatican care exprimă în manieră foarte elocventă simţul solidarităţii Bisericii cu lumea. Papa Ioan al XXIII-lea, la începutul Conciliului, a voit să deschidă larg ferestrele Bisericii pentru ca între ea şi lume să fie mai deschisă comunicarea. Cele două documente, Nostra aetate şi Gaudium et spes, sunt exprimări emblematice ale noii relaţii de dialog, solidaritate şi însoţire pe care Biserica intenţiona s-o introducă în cadrul omenirii. În declaraţia Nostra aetate Biserica este chemată să se deschidă la dialogul cu exprimările religioase necreştine. În constituţia pastorală Gaudium et spes, din moment ce "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos"¹, Biserica dorea să instaureze un dialog cu familia umană cu privire la problemele lumii, ca semn de solidaritate şi de afect respectuos².

Tot în această perspectivă, cu Jubileul Milostivirii vrea să invit Biserica să se roage şi să lucreze pentru ca fiecare creştin să-şi poată forma o inimă umilă şi compătimitoare, capabilă să vestească şi să mărturisească milostivirea, "să ierte şi să dăruiască", să se deschidă "la cei care trăiesc în cele mai disparate periferii existenţiale, pe care adesea lumea modernă le creează în manieră dramatică", fără a cădea "în indiferenţa care umileşte, în obişnuinţa care anesteziază sufletul şi împiedică să se descopere noutatea, în cinismul care distruge"³.

Există multiple motive pentru a crede în capacitatea omenirii de a acţiona împreună în solidaritate, în recunoaşterea propriei interconexiuni şi interdependenţe, având la inimă pe membrii cei mai fragili şi salvgardarea binelui comun. Această atitudine de coresponsabilitate solidară este la rădăcina vocaţiei fundamentale la fraternitate şi la viaţa comună. Demnitatea şi relaţiile interpersonale ne constituie ca fiinţe umane, voite de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Ca nişte creaturi înzestrate cu demnitate inalienabilă există în relaţie cu fraţii noştri şi surorile noastre, faţă de care avem o responsabilitate şi cu care acţionăm în solidaritate. În afara acestei relaţii am ajunge să fim mai puţin umani. Tocmai pentru asta indiferenţa constituie o ameninţare pentru familia umană. În timp ce ne îndreptăm spre un an nou, aş vrea să-i invit pe toţi să recunoască acest fapt, pentru a învinge indiferenţa şi a cuceri pacea.

Câteva forme de indiferenţă

3. Sigur este că atitudinea celui indiferent, a celui care îşi închide inima pentru a nu-i lua în considerare pe alţii, a celui care închide ochii pentru a nu vedea ceea ce-l înconjoară sau se scutură pentru a nu fi atins de problemele altuia, caracterizează o tipologie umană destul de răspândită şi prezentă în orice epocă din istorie. Totuşi, în zilele noastre ea a depăşit în mod categoric domeniul individual pentru a asuma o dimensiune globală şi a produce fenomenul "globalizării indiferenţei".

Prima formă de indiferenţă în societatea umană este aceea faţă de Dumnezeu, din care provine şi indiferenţa faţă de aproapele şi faţă de creaţie. Acesta este unul dintre efectele grave ale unui umanism fals şi ale materialismului practic, combinate cu o gândire relativistă şi nihilistă. Omul crede că este autorul fiinţei sale, al propriei vieţi şi al societăţii; el se simte autosuficient şi tinde nu numai să ia locul lui Dumnezeu, ci să se lipsească de El complet; prin urmare, crede că nu datorează nimic nimănui, cu excepţia sa, şi pretinde să aibă numai drepturi⁴. Cu această autoînţelegere greşit a persoanei, Benedict al XVI-lea amintea că nici omul nici dezvoltarea sa nu sunt capabili să-şi dea de la sine propria semnificaţie ultimă⁵; şi înainte de el Paul al VI-lea a afirmat că "nu există umanism adevărat decât deschis spre Absolut, în recunoaşterea unei vocaţii, care oferă ideea adevărată despre viaţa umană"⁶.

Indiferenţa faţă de aproapele asumă diferite feţe. Există cei care sunt foarte informaţi, ascultă radioul, citesc ziarele sau asistă la programe televizate, dar fac asta în manieră lâncedă, aproape într-o condiţie de plictiseală: aceste persoane cunosc vag dramele care chinuiesc omenirea dar nu se simt implicate, nu trăiesc compătimirea. Aceasta este atitudinea celor care ştie, dar ţin privirea, gândul şi acţiunea îndreptate spre ei înşişi. Din păcate trebuie să constatăm că creşterea informaţiilor, proprie timpului nostru, nu înseamnă în sine creşterea de atenţie faţă de probleme, dacă nu este însoţită de o deschidere a conştiinţelor în sens solidar⁷. Mai mult, ea poate să comporte o anumită saturaţie care anesteziază şi, în oarecare măsură, relativizează gravitatea problemelor. "Unii pur şi simplu se complac inculpându-i pe săraci şi ţările sărace de propriile rele, cu generalizări necuvenite, şi pretind că găsesc soluţia într-o «educaţie» care să-i tranchilizeze şi să-i transforme în fiinţe domesticite şi inofensive. Acest lucru devine şi mai supărător dacă cei excluşi văd crescând acest cancer social care este corupţia profund înrădăcinată în multe ţări - în guverne, în antreprenorial şi în instituţii - oricare ar fi ideologia politică a guvernanţilor"⁸.

În alte cazuri, indiferenţa se manifestă ca lipsă de atenţie faţă de realitatea înconjurătoare, în special cea mai îndepărtată. Unele persoane preferă să nu caute, să nu se informeze şi trăiesc bunăstarea lor şi comoditatea lor surde la strigătul de durere al omenirii suferinde. Aproape fără să ne dăm seama de asta, am devenit incapabili să simţim compătimire faţă de alţii, faţă de dramele lor, nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca şi cum ceea ce li se întâmplă ar fi o responsabilitate străină de noi, care nu ne revine⁹. "atunci când noi ne simţim bine şi ne simţim comozi, cu siguranţă uităm de ceilalţi (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează problemele lor, suferinţele lor şi nedreptăţile pe care le îndură... atunci inima noastră cade în indiferenţă: în timp ce eu mă simt relativ bine şi comod, uit de cei care nu se simt bine"¹⁰.

Trăind într-o casă comună, nu putem să nu ne întrebăm cu privire la starea sa de sănătate, aşa cum am încercat să fac în Laudato si'. Poluarea apelor şi a aerului, exploatarea nediscriminată a pădurilor, distrugerea mediului, sunt adesea rod al indiferenţei omului faţă de ceilalţi, pentru că totul este în relaţie. Precum şi comportamentul omului cu animalele influenţează asupra relaţiilor sale cu alţii¹¹, pentru a nu vorbi despre cel care-şi permite să facă în altă parte ceea ce nu îndrăzneşte să facă în propria casă¹².

În aceste cazuri şi în altele, indiferenţa provoacă mai ales închidere şi neangajare şi astfel ajunge să contribuie la lipsa de pace cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu creaţie.

Pacea ameninţată de indiferenţa globalizată

4. Indiferenţa faţă de Dumnezeu depăşeşte sfera intimă şi spirituală a fiecărei persoane şi cuprinde sfera publică şi socială. Aşa cum afirma Benedict al XVI-lea, "există o legătură intimă între glorificarea lui Dumnezeu şi pacea oamenilor pe pământ"¹³. De fapt, "fără o deschidere transcendentă, omul cade cu uşurinţă pradă relativismului şi apoi îi este greu să acţioneze după dreptate şi să se angajeze pentru pace"¹⁴. Uitarea şi negarea lui Dumnezeu, care îl induc pe om să nu mai recunoască nicio normă mai presus de sine şi să ia ca normă numai pe sine însuşi, a produs cruzime şi violenţă fără măsură¹⁵.

La nivel individual şi comunitar indiferenţa faţă de aproapele, fiică a celei faţă de Dumnezeu, asumă aspectul inerţiei şi neangajării, care alimentează rămânerea situaţiilor de nedreptate şi dezechilibrul social grav, care, la rândul lor, pot să conducă la conflicte sau, în orice caz, să genereze un climat de insatisfacţie care riscă să ajungă, mai devreme sau mai târziu, în violenţe şi nesiguranţă.

În acest sens indiferenţa şi neangajarea care rezultă constituie o gravă lipsă în obligaţia pe care o are fiecare persoană, în măsura capacităţilor sale şi a rolului pe care-l ocupă în societate, la binele comun, îndeosebi la pace, care este unul dintre bunurile cele mai preţioase ale omenirii¹⁶.

Apoi, când cuprinde nivelul instituţional, indiferenţa faţă de celălalt, de demnitatea sa, de drepturile sale fundamentale şi de libertatea sa, unită cu o cultură marcată de profit şi de hedonism, favorizează şi uneori justifică acţiuni şi politici care ajung să constituie ameninţări la adresa păcii. Această atitudine de indiferenţă poate să ajungă şi la justificare unor politici economice deplorabile, creatoare de nedreptăţi, dezbinări şi violenţe, în vederea obţinerii propriei bunăstări sau a bunăstării naţiunii. De fapt, adesea proiectele economice şi politice ale oamenilor au ca scop cucerirea sau menţinerea puterii şi a bogăţiilor, chiar cu preţul călcării în picioare a drepturilor şi exigenţelor fundamentale ale altora. Atunci când populaţii văd că sunt negate propriile drepturi elementare, cum sunt hrana, apa, asistenţa sanitară sau munca, el sunt tentate să şi le procure cu forţa¹⁷.

În afară de asta, indiferenţa faţă de mediul natural, favorizând despădurirea, poluarea şi catastrofele naturale care dezrădăcinează întregi populaţii din mediul lor de viaţă, constrângându-le la precaritate şi la nesiguranţă, creează noi sărăcii, noi situaţii de nedreptate cu consecinţe adesea nefaste în termeni de siguranţă şi de pace socială. Câte războaie au fost duse şi cât vor mai fi duse din cauza lipsei de resurse sau pentru a răspunde la cererea insaţiabilă de resurse naturale¹⁸.

De la indiferenţă la milostivire: convertirea inimii

5. Când, în urmă cu un an, în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii "Nu mai sunteţi sclavi, ci fraţi", evocam prima icoană biblică a fraternităţii umane, cea a lui Cain şi Abel (cf. Gen 4,1-16), era pentru a atrage atenţia despre modul cum a fost trădată această primă fraternitate. Cain şi Abel sunt fraţi. Provin amândoi din acelaşi sân, sunt egali în demnitate şi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; însă fraternitatea lor creaturală se strică. "Nu numai că nu-l suportă Cain pe fratele său Abel, ci îl ucide din invidie"¹⁹. Atunci fratricidul devine forma trădării şi refuzul din partea lui Cain a fraternităţii lui Abel este prima ruptură în relaţiile familiale de fraternitate, solidaritate şi respect reciproc.

Atunci Dumnezeu intervine pentru a-l chema pe om la responsabilitate faţă de semenul său, exact cum a făcut atunci când Adam şi Eva, primii părinţi, au rupt comuniunea cu Creatorul. "Domnul i-a zis lui Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a răspuns: «Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» Domnul i-a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!»" (Gen 4,9-10).

Cain spune că nu ştie ce i s-a întâmplat fratelui său, spune că nu este păzitorul său. Nu se simte responsabil de viaţa sa, de soarta sa. Nu se simte implicat. Este indiferent faţă de fratele său, cu toate că ei sunt legaţi de originea comună. Ce tristeţe! Ce dramă fraternă, familială, umană! Aceasta este prima manifestare a indiferenţei dintre fraţi. Dumnezeu, în schimb, nu este indiferent: sângele lui Abel are mare valoare în ochii săi şi îi cere lui Cain să dea cont de asta. Aşadar, Dumnezeu se revelează, încă de la începuturile omenirii ca Acela care se interesează de soarta omului. Când mai târziu fiii lui Israel se află în sclavia din Egipt, Dumnezeu intervine din nou. Îi spune lui Moise: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l duc din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere" (Ex 3,7-8). Este important de observat verbele care descriu intervenţia lui Dumnezeu: El vede, aude, cunoaşte, coboară, eliberează. Dumnezeu nu este indiferent. Este atent şi acţionează.

În acelaşi mod, în Fiul său Isus, Dumnezeu a coborât printre oameni, s-a întrupat şi s-a arătat solidar cu omenirea, în orice lucru, în afară de păcat. Isus nu se identifica cu omenirea: "primul născut dintre mulţi fraţi" (Rom 8,29). El nu se mulţumea să înveţe mulţimile, ci se preocupa de ele, în special când le vedea înfometate (cf. Mc 6,34-44) sau lipsite de ocupaţie (cf. Mt 20,3). Privirea sa nu era îndreptată numai spre oameni, ci şi spre peştii mării, spre păsările cerului, spre plante şi spre copaci, mici şi mari; cuprindea întreaga creaţie. El vede, desigur, dar nu se limitează la asta, pentru că atinge persoanele, vorbeşte cu ele, acţionează în favoarea lor şi face bine celui care este în nevoie. Nu numai atât, ci se lasă înduioşat şi plânge (cf. In 11,33-44). Şi acţionează pentru a pune capăt suferinţei, tristeţii, mizeriei şi morţii.

Isus ne învaţă să fim milostivi precum Tatăl (cf. Lc 6,36). În parabola samariteanului milostiv (cf. Lc 10,29-37) denunţă omiterea de ajutor în faţa necesităţii urgente a semenilor proprii: "l-a văzut şi a trecut mai departe" (cf. Lc 10,31-32). În acelaşi timp, prin acest exemplu, El îi invită pe auditorii săi, şi îndeosebi pe discipolii săi, să înveţe să se oprească în faţa suferinţelor din această lume pentru a le alina, în faţa rănilor celorlalţi pentru a le îngriji, cu mijloacele de care se dispune, pornind de la propriul timp, în pofida multelor ocupaţii. De fapt, indiferenţa caută adesea pretexte: în respectarea preceptelor rituale, în cantitatea de lucruri care trebuie făcute, în antagonismele care ne ţin departe pe unii de alţii, în prejudecăţi de tot felul care ne împiedică să devenim aproapele.

Milostivirea este inima lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fie şi inima tuturor celor care se recunosc membrii ai unicei mari familii a fiilor săi; o inimă care bate puternic oriunde demnitatea umană - reflexie a feţei lui Dumnezeu în creaturile sale - este în joc. Isus ne avertizează: iubirea faţă de alţii - străinii, bolnavii, prizonierii, cei fără locuinţă fixă, chiar şi duşmanii - este unitatea de măsură a lui Dumnezeu pentru a judeca acţiunile noastre. De asta depinde destinul nostru veşnic. Nu trebuie să ne uimim că apostolul Paul îi invită pe creştinii din Roma să se bucure cu aceia care se bucură şi să plângă cu aceia care plâng (cf. Rom 12,15), sau că le recomandă celor din Corint să organizeze colecte în semn de solidaritate cu membrii suferinzi ai Bisericii (cf. 1Cor 16,2-3). Şi sfântul Ioan scrie: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?" (1In 3,17; cf. Iac 2,15-16).

Iată pentru ce "Este determinant pentru Biserică şi pentru credibilitatea vestirii sale ca ea să trăiască şi să mărturisească personal milostivirea. Limbajul său şi gesturile sale trebuie să transmită milostivire pentru a pătrunde în inima persoanelor şi a le provoca să regăsească drumul pentru a se întoarce la Tatăl. Primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos. Biserica trebuie să devină slujitoare şi mediatoare la oameni a acestei iubiri, care ajunge până la iertare şi la dăruirea de sine. De aceea, acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă milostivirea Tatălui. În parohiile noastre, în comunităţi, în asociaţii şi în mişcări, aşadar, oriunde există creştini oricine trebuie să poată găsi o oază de milostivire"²⁰.

Astfel, şi noi suntem chemaţi să facem din iubire, din compătimire, din milostivire şi din solidaritate un adevărat program de viaţă, un stil de comportament în relaţiile noastre unii cu alţii²¹. Asta cere convertirea inimii: adică harul lui Dumnezeu să transforme inima noastră de piatră într-o inimă de carne (cf. Ez 36,26), capabilă să se deschidă celorlalţi cu solidaritate autentică. De fapt, aceasta este mult mai mult decât un "sentiment de compasiune vagă sau de înduioşare superficială datorită relelor atâtor persoane, de aproape sau de departe"²². Solidaritatea "este determinarea fermă şi perseverentă de angajare pentru binele comun: adică pentru binele tuturor şi al fiecăruia pentru că într-adevăr toţi suntem responsabili de toţi"²³, deoarece compătimirea provine din fraternitate.

Înţeleasă astfel, solidaritatea constituie atitudinea morală şi socială care răspunde mai bine la conştientizarea plăgilor din timpul nostru şi a interdependenţei de netăgăduit care există tot mai mult, în special într-o lume globalizată, între viaţa individului şi a comunităţii sale într-un loc determinat şi viaţa celorlalţi bărbaţi şi femei din restul lumii²⁴.

A promova o cultură de solidaritate şi milostivire pentru a învinge indiferenţa

6. Solidaritatea ca virtute morală şi atitudine socială, rod al convertirii personale, cere o angajare din partea unei multiplicităţi de subiecţi, care au responsabilităţi cu caracter educativ şi formativ.

Primul meu gând se îndreaptă spre familii, chemate la o misiune educativă primară şi de care nu se poate face abstracţie. Ele constituie primul loc în care se trăiesc şi se transmit valorile iubirii şi fraternităţii, ale convieţuirii şi împărtăşirii, ale atenţiei şi îngrijirii celuilalt. Ele sunt şi locul privilegiat pentru transmiterea credinţei, începând de la acele prime gesturi simple de devoţiune pe care mamele îi învaţă pe copii²⁵.

Cât priveşte educatorii şi formatorii care, la şcoală sau în diferite centre de agregare a copiilor şi tinerilor, au misiunea angajantă de a-i educa pe copii şi pe tineri, sunt chemaţi să fie conştienţi că responsabilitatea lor se referă la dimensiunile morală, spirituală şi socială ale persoanei. Valorile libertăţii, respectului reciproc şi solidarităţii pot să fie transmise încă de la vârsta cea mai fragedă. Adresându-se responsabililor instituţiilor care au îndatoriri educative, Benedict al XVI-lea afirma: "Orice ambient educativ poate să fie loc de deschidere spre transcendent şi spre ceilalţi; loc de dialog, de coeziune şi de ascultare, în care tânărul să se simtă valorizat în propriile potenţialităţi şi bogăţii interioare şi să înveţe să-i aprecieze pe fraţi. Să poată învăţa să guste bucuria care provine din trăirea zi de zi a carităţii şi a compasiunii faţă de aproapele şi din participarea activă la construirea unei societăţi mai umane şi fraterne"²⁶.

Şi lucrătorii culturali şi din mijloacele de comunicare socială au responsabilitate în domeniul educaţiei şi formării, în special în societăţile contemporane, în care accesul la instrumente de informare şi de comunicare este tot mai răspândit. Este îndatorirea lor înainte de toate să fie în slujba adevărului şi nu a intereselor particulare. De fapt, mijloacele de comunicare "nu numai informează, ci şi formează spiritul destinatarilor lor, deci pot să aducă un aport însemnat educaţiei tinerilor. Este important de a ţine cont de faptul că legătura dintre educaţie şi comunicaţie este foarte strânsă: de fapt, educaţia are loc prin intermediul comunicaţiei, care influenţează, pozitiv sau negativ, asupra formării persoanei"²⁷. Lucrătorii culturali şi din mass-media ar trebuie să vegheze şi pentru ca modul în care se obţin şi se răspândesc informaţiile să fie mereu legitim din punct de vedere juridic şi moral.

Pacea: rod al unei culturi de solidaritate, milostivire şi compătimire

7. Conştienţi de ameninţarea unei globalizări a indiferenţei, nu putem să nu recunoaştem că, în scenariul descris mai sus, se inserează şi numeroase iniţiative şi acţiuni pozitive care mărturisesc compătimirea, milostivirea şi solidaritatea de care omul este capabil. Aş vrea să amintesc câteva exemple de angajare lăudabilă, care demonstrează cum fiecare poate să învingă indiferenţa atunci când alege să nu-şi abată privirea de la aproapele său, şi care constituie practici bune pe drumul spre o societate mai umană.

Există atâtea organizaţii nonguvernamentale şi grupuri caritative, în cadrul Bisericii şi în afara ei, ai căror membri, cu ocazia epidemiilor, calamităţilor sau conflictelor armate, înfruntă trude şi pericole pentru a îngriji răniţii şi bolnavii şi pentru a-i îngropa pe cei morţi. Alături de ei, aş vrea să menţionez persoanele şi asociaţiile care duc ajutor migranţilor care străbat deşerturi şi trec peste mări în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă. Aceste acţiuni sunt fapte de milostenie trupească şi sufletească, despre care vom fi judecaţi la sfârşitul vieţii noastre.

Gândul meu se îndreaptă şi spre jurnalişti şi fotografi care informează opinia publică despre situaţiile dificile care interpelează conştiinţele şi spre cei care se angajează pentru apărarea drepturilor umane, îndeosebi cele ale minorităţilor etnice şi religioase, ale popoarelor indigene, ale femeilor şi ale copiilor, şi ale tuturor celor care trăiesc în condiţii de vulnerabilitate mai mare. Între ei sunt şi atâţia preoţi şi misionari care, ca buni păstori, rămân alături de credincioşii lor şi îi susţin în pofida pericolelor şi suferinţelor, îndeosebi în timpul conflictelor armate.

Apoi, câte familii, în mijlocul atâtor dificultăţi de muncă şi sociale, se angajează concret pentru a-i educa pe copiii lor "împotriva curentului", cu preţul atâtor jertfe, la valorile solidarităţii, compătimirii şi fraternităţii! Câte familii deschid inimile lor şi casele lor pentru cel care este în nevoie, precum refugiaţilor şi migranţilor! Vreau să mulţumesc în mod deosebit tuturor persoanelor, familiilor, parohiilor, comunităţilor călugăreşti, mănăstirilor şi sanctuarelor, care au răspuns prompt la apelul meu de a primi o familie de refugiaţi²⁸.

În sfârşit, aş vrea să-i menţionez pe tinerii care se unesc pentru a realiza proiecte de solidaritate şi pe toţi cei care deschid mâinile lor pentru a-l ajuta pe aproapele nevoiaş în propriile oraşe, în propria ţară sau în alte regiuni ale lumii. Vreau să mulţumesc şi să încurajez pe toţi cei care se angajează în acţiuni de acest gen, chiar dacă nu sunt publicizate: foamea şi setea de dreptate va fi săturată, milostivirea lor va face să găsească şi ei milostivire şi, ca făcători ai păcii, vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu (cf. Mt 5,6-9).

Pacea sub semnul Jubileului Milostivirii

8. În spiritul Jubileului Milostivirii, fiecare este chemat să recunoască modul cum indiferenţa se manifestă în propria viaţă şi să adopte o angajare concretă pentru a contribui la îmbunătăţirea realităţii în care trăieşte, începând de la propria familie, de la vecini sau de la locul de muncă.

Şi statele sunt chemate la gesturi concrete, la acte de curaj faţă de persoanele mai fragile din societăţile lor, cum sunt prizonierii, migranţii, şomerii şi bolnavii.

Cât priveşte deţinuţii, în multe cazuri apare urgent să se adopte măsuri concrete pentru a îmbunătăţi condiţiile lor de viaţă în închisori, acordând o atenţie specială celor care sunt privaţi de libertate în aşteptarea procesului²⁹, având în minte finalitatea reeducativă a sancţiunii penale şi evaluând posibilitatea de a insera în legislaţiile naţionale pedepse alternative la detenţia în închisoare. În acest context, doresc să reînnoiesc apelul la autorităţile statale pentru abolirea pedepsei cu moartea, acolo unde ea este încă în vigoare, şi să ia în considerare posibilitatea unei amnistii.

Cât priveşte migranţii, aş vrea să adresez o invitaţie să se regândească legislaţiile despre migraţii, pentru ca să fie însufleţite de voinţa de primire, respectând obligaţiile şi responsabilităţile reciproce, şi să poată facilita integrarea migranţilor. În această perspectivă, o atenţie specială ar trebui să fie acordată condiţiilor de şedere ale migranţilor, amintind că clandestinitatea riscă să-i tragă spre criminalitate.

În afară de asta, doresc, în acest An jubiliar, să formulez un apel urgent responsabililor statelor să facă gesturi concrete în favoarea fraţilor noştri şi surorilor noastre care suferă din cauza lipsei locului de muncă, pământului şi acoperişului. Mă gândesc la crearea de locuri de muncă demnă pentru a contrasta plaga socială a şomajului, care cuprinde un mare număr de familii şi de tineri şi are consecinţe foarte grave asupra rezistenţei întregii societăţi. Lipsa locului de muncă afectează puternic simţul de demnitate şi de speranţă şi poate să fie compensată numai parţial de ajutoare, fie ele necesare, destinate şomerilor şi familiilor lor. O atenţie specială ar trebui să fie dedicată femeilor - din păcate încă discriminate în domeniul muncii - şi câtorva categorii de muncitori, ale căror condiţii sunt precare şi periculoase şi ale căror retribuţii nu sunt adecvate cu importanţa misiunii lor sociale.

În sfârşit, aş vrea să invit să se facă acţiuni eficace pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale bolnavilor, garantând tuturor accesul la îngrijirile medicale şi la medicamentele indispensabile pentru viaţă, inclusiv posibilitatea de îngrijiri la domiciliu.

Îndreptând privirea dincolo de propriile graniţe, responsabilii statelor sunt chemaţi să reînnoiască şi relaţiile lor cu celelalte popoare, permiţând tuturor o efectivă participare şi incluziune la viaţa comunităţii internaţionale, pentru ca să se realizeze fraternitatea şi în cadrul familiei naţiunilor.

În această perspectivă, doresc să adresez un triplu apel la abţinerea de la a târî celelalte popoare în conflicte sau războaie care le distrug nu numai bogăţiile materiale, culturale şi sociale, ci şi - pentru timp îndelungat - integritatea morală şi spirituală; la ştergerea sau la gestionarea sustenabilă a datoriei internaţionale a statelor mai sărace; la adoptarea de politici de cooperare care, în loc să se plece în faţa dictaturii unor ideologii, să respecte valorile populaţiilor locale şi care, în orice caz, să nu lezeze dreptul fundamental şi inalienabil al celor care urmează să se nască.

Încredinţez aceste reflecţii, împreună cu cele mai bune urări pentru noul an, mijlocirii Preasfintei Maria, Mamă grijulie faţă de nevoile omenirii, pentru ca să ne dobândească de la Fiul său Isus, Principele Păcii, ascultarea rugăciunilor noastre şi binecuvântarea angajării noastre zilnice pentru o lume fraternă şi solidară.

Din Vatican, 8 decembrie 2015
Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria
Deschiderea Jubileului Extraordinar al Milostivirii

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1.
² Cf. ibid., 3.
³ Bula de convocare a Jubileului extraordinar al Milostivirii Misericordiae vultus, 14-15.
⁴ Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 43.
⁵ Cf. ibid., 16.
⁶ Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 42.
⁷ "Societatea tot mai globalizată ne face apropiaţi. Raţiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea dintre oameni şi să stabilească o convieţuire civică între ei, dar nu reuşeşte să întemeieze fraternitatea" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 19).
⁸ Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 60.
⁹ Cf. ibid., 54.
¹⁰ Mesaj pentru Postul Mare 2015.
¹¹ Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si', 92.
¹² Cf. ibid., 51.
¹³ Discurs cu ocazia urărilor adresate Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, 7 ianuarie 2013.

¹⁴ Ibidem.
¹⁵ Cf. Benedict al XVI-lea, Intervenţie în timpul Zilei de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume, Assisi, 27 octombrie 2011.
¹⁶ Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 217-237.
¹⁷ "Dar până când nu se elimină excluderea şi inegalitatea în societate şi între diferitele popoare va fi imposibil să se dezrădăcineze violenţa. Se acuză de violenţă săracii şi populaţiile mai sărace, dar, fără egalitate de oportunităţi, diferitele forme de agresiune şi de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia. Atunci când societatea - locală, naţională sau mondială - abandonează în periferie o parte a sa, nu vor exista programe politice, nici forţe de ordine sau de intelligence care să poată asigura în mod nelimitat liniştea. Asta nu se întâmplă numai pentru că inegalitatea provoacă reacţia violentă a celor care sunt excluşi din sistem, ci pentru că sistemul social şi economic este nedrept la rădăcină. Aşa cum binele tinde să se comunice, tot aşa răul la care se consimte, adică nedreptatea, tinde să extindă forţa sa nocivă şi să zdruncine în tăcere bazele oricărui sistem politic şi social, oricât de solid ar putea să apară" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 59).
¹⁸ Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si', 31; 48.
¹⁹ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2015, 2.
²⁰ Bula de convocare a Jubileului extraordinar al Milostivirii Misericordiae vultus, 12.
²¹ Cf. ibid. 13.
²¹ Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 38.
²² Ibidem.
²³ Cf. ibid.
²⁴ Cf. Cateheză la Audienţa Generală din 7 ianuarie 2015.
²⁵ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2012, 2.
²⁶ Ibidem.
²⁷ Cf. Angelus din 6 septembrie 2015.
²⁸ Cf. Discurs adresat delegaţiei Asociaţiei internaţionale de drept penal, 23 octombrie 2014.

lecturi: 9.