Reflecţie la duminica a III-a din Advent - C (2015)

Cântaţi cu bucurie şi veselie, căci mare şi sfânt este Domnul (cf. Is 12,6).

În cartea Deuteronomului ni se arată modul cum lucrează Dumnezeu cu omul de mântuit, cu fiul său, prin exemplul vulturului care îşi deprinde puiul să zboare. Vulturii îşi fac de obicei cuibul pe stânci înalte. Apoi, trebuie să mai spunem că îşi face cuibul din mărăcini şi spini foarte ascuţiţi, pe care, în vederea venirii puiului pe lume, îi îmbracă cu muşchi şi frunze. Când puiul de vultur a crescut suficient de mare, dar stă leneş şi răzvrătit în cuib fără a face nimic şi fără a începe să zboare, riscând ca toată viaţa să se târască pe pământ fără să zboare şi să moară fără a mai deveni vreodată vultur, mama lui mai întâi smulge protecţia de pe spini ca să-l înţepe. Când şi după asta refuză să zboare, mama vultur pur şi simplu îi scutură cuibul întorcându-l cu susul în jos. Atunci, puiul cade în gol, şi tot căzând în prăpastie, puiul din instinct începe să dea din aripi. La început este stângaci şi inconştient, dar mişcările lui încep să aibă efect, conştientizează că poate zbura şi începe să dea din aripi. Unde este mama lui în tot timpul acesta? Biblia spune: deasupra lui. Deci, când puiul învaţă să zboare, mama nu este departe, ea este foarte aproape şi controlează totul. Când însă se apropie solul, chiar dacă puiul începe să dea din aripi, mama lui intră sub el, îl ia pe aripi şi îl duce la loc în cuib (cf. Dt 32,11). De aici şi expresia biblică adresată poporului ales care în momentele grele a fost purtat "ca pe aripi de vultur" (cf. Ex 19,4).

Da, acesta este Dumnezeu pe care lecturile acestei duminici ni-l prezintă spre înţelegere şi mântuire.

Aceasta este istoria relaţiei lui Dumnezeu cu omul, care asemenea vechiului popor ales, deşi îngrăşat de bunurile sale, este totuşi răzvrătit împotriva lui (cf. Dt 32,15-29).

Vorbind despre iubire, sfântul Paul ne spune: "Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată" (1Cor 13,4-8). Această iubire desăvârşită o are în primul rând Dumnezeu faţă de noi oamenii, o iubire necondiţionată şi permanentă, dar şi o iubire responsabilă, o iubire care are în vedere în primul rând binele cel mai mare şi veşnic, mântuirea şi împărăţia sa veşnică pentru care ne-a creat.

De prea de multe ori lumea vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi ca despre dragostea bunicului de poezia "Bunicul", scrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918), unde nepoţii pot face ce vor fără să le spună nimeni nimic, şi de prea puţine ori despre dragostea responsabilă a lui Dumnezeu care are în vedere în primul rând binele lor suprem, mântuirea veşnică. Dumnezeu este dragoste (cf. 1In 4,8), dar nu o dragoste dulceagă şi fără ţintă, ci o dragoste responsabilă care urmăreşte în primul rând destinul nostru veşnic şi pentru care adesea ne trece prin mari eforturi, operaţii dureroase care cer suferinţă şi răbdare, prin clipe de întuneric care cer să umblăm mai mult prin lumina credinţei.

Deci, dragostea lui Dumnezeu pune pe primul plan siguranţa şi binele veşnic al persoanei iubite, dincolo de binele şi confortul de pe acest pământ, pe care adesea le sacrifică. Este exact ceea ce, la o scară mai mică, a făcut şi sfânta Blanca de Castilia (1188-1252), cu fiul ei, sfântul Ludovic al IX-lea (1215-1270), regele Franţei, căruia i-a declarat deschis: "Aş vrea mai bine să te văd mort, decât să ştiu că ai săvârşit chiar şi numai un singur pierzător păcat de moarte". Blanca de Castilia iubea mântuirea veşnică a fiului ei, înaintea vieţii lui de glorie pământească ca rege.

Dar următorul exemplu pe care l-am găsit într-o carte electronică ne va ajuta să înţelegem şi mai bine logica iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, logică cuprinsă în lecturile de astăzi. Un băieţel se zvârcolea în pat acuzând nişte dureri mari în abdomen. Mama îl luase în braţe. Ca şi când asta nu ar fi fost de ajuns, la un moment dat, în camera băieţelului, intră un om mascat, îl priveşte, apoi merge la telefon vorbeşte cu un complice să vină cu o maşină, smulge copilul din braţele mamei, iese din casă, urcă copilul în maşina complicelui, pornesc în trombă, se opresc la o clădire mare, îl duc într-o cameră, unde un alt complice îl înţeapă cu un ac, iar un altul cu un cuţit bine ascuţit îi taie burta copilului lăsându-l ca mort. Parcă ne vine să strigăm: "Asasinilor! Să vină poliţia!" Dar nu este ceea ce pare, o răpire urmată de o crimă oribilă. Este un act de mare iubire. Copilul era grav bolnav şi aproape de moarte. Tatăl său, văzând gravitatea bolii, se maschează pentru a nu deziluziona copilul, vorbeşte cu medicii de la spital, vorbeşte cu şoferul de pe salvare, duce copilul la spital, îl anesteziază, îl operează şi îl salvează. Dincolo de orice răutate care aşa pare la prima vedere, fiecare mişcare a tatălui a fost plină de dragoste, grijă şi înţelepciune. Tatăl şi-a iubit copilul şi când l-a dus la spital pentru operaţie şi când după câteva zile i-a adus bomboane şi flori.

Dumnezeu ne iubeşte, Dumnezeu ne vrea binele veşnic înaintea binelui pământesc, ba chiar ne ia binele pământesc când acesta degenerează, pentru a ne salva binele veşnic. Ei bine, în această logică ne cheamă Biserica astăzi ca să citim şi să interpretăm lecturile biblice din această duminică.

În prima lectură din cartea profetului Sofonia (cf. Sof 3,14-18) vedem că Dumnezeu care îşi iubeşte mult poporul şi îl aşază în ţara Canaanului, ţară în care curge lapte şi miere (cf. Ex 3,17). Dar când Dumnezeu vede că belşugul îl îndepărtează de el şi îl apropie de idoli; când vede că belşugul îl îndepărtează de scopul final, de viaţa veşnică din împărăţia sa şi caută numai pământul cu cele trecătoare, el îi ia tot confortul pământesc şi îl lasă rob în Babilon, spre convertire. Şi când convertirea poporului s-a realizat, Domnul însuşi îl eliberează, chemându-l la bucurie prin profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israel! Veseleşte-te şi jubilează din toată inima, fiică a Ierusalimului! Domnul a îndepărtat judecăţile tale, l-a îndepărtat pe duşmanul tău. Regele lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău şi nu te vei mai teme de rău" (Sof 3,14-15). Dumnezeu şi-a iubit poporul la fel de mult şi atunci când l-a lăsat să plece în exil ca şi atunci când l-a întors din robie în strigăte de bucurie. Când poporul a înţeles dragostea lui Dumnezeu, a cântat: "Iată, Dumnezeu este mântuirea mea: sunt încrezător şi nu mă voi mai teme de nimic. Căci puterea şi cântarea mea este Domnul, el este mântuirea mea" (cf. Is 12,2).

În evanghelie (cf. Lc 3,10-18), vedem că Dumnezeu îi iubeşte pe oameni şi le dă libertatea fiilor săi. Dar, când Dumnezeu vede că oameni îşi folosesc libertatea primită de la el pentru a lucra împotriva lui şi a planului său de mântuire, pentru a căuta numai pământul şi a-i asupri pe semenii lor, Dumnezeu, prin sfântul Ioan Botezătorul, îi ameninţă cu "securea" şi cu "focul veşnic al iadului" şi îi cheamă la convertire. Înnoiţi-vă spiritul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou şi fiecare să se lese de relele săvârşite (cf. Lc 3,17-18). Iar, atunci când convertirea este gata, Dumnezeu li-l trimite pe însuşi Fiul său care să-i boteze cu Duhul Sfânt şi cu foc, adică să le ridice păcatele, să le ia focul judecăţii lui Dumnezeu asupra lui şi să moară la cruce pentru mântuirea lor şi astfel să le dea curăţia de suflet pierdută. Dumnezeu şi-a iubit poporul la fel de mult şi atunci când i-a ameninţat cu "securea dreptăţii sale" şi cu "focul cel veşnic al iadului, ca şi atunci când convertiţi l-a trimis şi "l-a dat" (cf. In 3,16) pe Fiul său ca să i-a asupra lui focul dreptăţii lui Dumnezeu pentru păcatele comise, să sufere şi să moară în locul lor la cruce.

În lectura a doua de astăzi (cf. Fil 4,4-7), sfântul Paul ne spune şi el că Dumnezeu ne iubeşte la fel de mult şi atunci când ne lasă în îngrijorări ca şi atunci când ne scoate din ele, căci lipsa necazurilor ne ţine adormiţi în păcat şi străini de relaţia cu el prin rugăciune şi mulţumire, dar, mai ales, ne ţine străini de mântuirea lui.

Dumnezeu procedează cu noi, oamenii, cum procedează pescarii, atunci când transportă peştii prinşi din ocean spre destinaţie; aceştia dau drumul în vasul cu peşti la o "pisică de mare", o vietate de apă, care are un "ac" mortal. Prezenţa "pisicii de mare" în vasul cu peşti îi ţine pe aceştia mereu vigilenţi, în mişcare şi vioi. Şi pe noi, creştinii, necazurile îngăduite de Dumnezeu ne ţin mereu într-o stare veghere şi într-o bună trăire duhovnicească. Totdeauna în timpul necazurilor, creştinii au fost într-o formă spirituală mai bună decât în perioadele fără greutăţi.

Dumnezeu este totdeauna aproape de noi cu o iubire responsabilă. Problema necazurilor nu este la Dumnezeu, ci este la noi, care în timpuri de prosperitate ne alipim de tot felul de idoli, uităm de Dumnezeu şi de paradisul pregătit, care l-a costat moartea Fiului său şi trimiterea Duhului Sfânt, şi unde el ne aşteaptă.

Chiar şi în timpul corecţiei sale, Dumnezeu este foarte aproape de noi, cum este vulturul care scutură cuibul, alături de puişorii lui. De exemplu, când prin foamete în ţară, Dumnezeu a dus casa lui Israel în Egipt ca să crească numeric, Dumnezeu a coborât cu ei în Egipt, le-a dat locul cel mai bun pentru a creşte în număr; când timpul s-a împlinit a trimis prigoana pentru a-i forţa să plece; au fost scoşi din Egipt cu semne şi minuni peste fire; când traversa pustiul cu toate greutăţile lui, Dumnezeu i-a purtat pe braţele sale, aşa cum tatăl şi mama îşi poartă copilul şi îl ridică la obraz (cf. Os 11,4), l-a purtat în Canaan, ţară în care curge lapte şi miere, ca pe aripi de vultur (cf. Ex 19,4); hainele şi sandalele nu li s-au deteriorat (cf. Dt 29,5); apa din stâncă n-a încetat (cf. Ex 17,6); au mâncat nu numai mana, ci şi pâinea îngerilor (cf. Ps 78,25).

Şi am încă o povestire, tot reală. Este istoria unui tânăr care era plecat de acasă la şcoala militară, pentru a-şi face un viitor bun. Faţă de acasă, situaţia de şcoala militară era destul de diferită. De aceea, i-a scris tatălui său o scrisoare: "Tată, îmi este foarte greu aici cu învăţătura şi exerciţiile fizice; îndatoririle pe care le am sunt multe şi grele, iar regulile pe care trebuie să le respect sunt foarte stricte. Mi-e tare greu şi vreau să mă întorc acasă". Tatăl i-a răspuns la scrisoare, spunându-i: "Stai acolo şi învaţă cât de bine poţi. Fă bine ce ţi se cere ca să-ţi faci un viitor bun". Când băiatul a primit scrisoarea de la tatăl său, s-a gândit: "Nu cred că tata mă mai iubeşte". Anii au trecut, băiatul a continuat şcoala militară şi a ajuns un ofiţer bun şi om de nădejde. Oare tatăl său nu-l iubea ori el nu înţelegea dragostea tatălui său? Ajuns om de nădejde, mereu vorbea de recunoştinţa pe care i-o poartă tatălui său, pentru fermitatea lui. Acesta este un caz fericit.

Dar sunt şi cazuri nefericite, când copiii, ajunşi maturi, tot nu înţeleg că austerităţile la care i-au supus părinţii în copilărie pentru a scoate din ei oameni de nădejde au fost acte de curată iubire. Citeam undeva despre un bărbat matur care mereu îi reproşa şi îl adresa cuvinte dure tatălui său bătrân şi bolnav, pentru că în copilărie l-a pus la învăţat, l-a pus la treabă, nu l-a lăsat să umble pe unde voia şi cu cine voia, că i-a stricat copilăria etc. Tatăl său a murit de durere pentru că fiul său nu i-a înţeles şi nu i-a apreciată iubirea.

Am spus acestea pentru că este mare pericol ca noi să nu înţelegem nu numai dragostea părinţilor, ci şi dragostea lui Dumnezeu care pentru a ne scoate din păcate şi dintr-un stil de viaţă greşit, care pentru a ne spune că viaţa veşnică din paradis este mai presus de orice alt lucru, spre înţelepciune, veghe şi unire cu el, din mare dragoste, ne supune la munci, eforturi, necazuri şi suferinţe de tot felul.

Aşa cum casa lui Israel trebuia să treacă prin greutăţile exilului egiptean pentru a creşte, aşa cum evreii trebuiau să treacă prin robia babilonică pentru a scăpa de robia satanei, a idolilor şi a patimilor rele, aşa cum contemporanii lui Ioan Botezătorul trebuiau să lase dulceaţa otrăvită a păcatului, prin ameninţarea cu securea şi cu focul, pentru a ajunge în bucuriile aduse de Mesia lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, toţi creştinii, trebuie să trecem prin încercări şi îngrijorări pentru a adormi în păcat, pentru a nu uita de Dumnezeu, pentru a nu uita rugăciunea şi mulţumirea, pentru a nu uita că Dumnezeu ne este aproape şi pentru a nu uita că suntem din neamul lui (cf. Fap 17,28).

De curând am primit un mesaj prin email cu acest conţinut: "Nu te teme de ziua de mâine, căci Dumnezeu cu iubirea sa este deja acolo!" Asta ne-o spun şi lecturile biblice ale acestei duminici, numite "Duminica Gaudete", şi tot la asta ne îndeamnă Biserica, prin îndemnul ei de astăzi: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul, căci Domnul este mereu aproape" (cf. Fil 4,4-5).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.