Prima predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (4 decembrie 2015)

Cristos lumina neamurilor - o recitire cristologică a constituţiei Lumen gentium

Prima predică de Advent (4 decembrie 2015)

1. O ecleziologie cristologică

Fericita aniversare a celor cincizeci de ani de la încheierea Conciliului Vatican II mi-a sugerat ideea de a dedica cele trei meditaţii din Advent unei revizitări a evenimentului conciliar, în conţinuturile sale principale. În concret, aş vrea să dezvolt câteva reflecţii asupra fiecăruia dintre principalele documente care sunt cele patru constituţii despre Biserică (Lumen gentium), despre liturgie (Sacrosanctum Concilium), despre cuvântul lui Dumnezeu (Dei Verbum) şi despre Biserica în lume (Gaudium et spes).

Ceea ce îmi dă curaj să înfrunt, în aşa de puţin timp, teme atât de vaste şi dezbătute a fost o constatare. Despre Conciliu s-a scris şi s-a vorbit la nesfârşit, dar aproape întotdeauna datorită implicaţiilor sale doctrinare şi pastorale; de puţine ori datorită conţinuturilor sale strict spirituale. În schimb eu aş vrea să mă concentrez exclusiv asupra lor, încercând să văd ce anume mai are să ne spună Conciliul ca texte spirituale, utile pentru edificarea credinţei.

Vom începe dedicând cele trei meditaţii de Advent constituţiei Lumen gentium, rezervând restul pentru Postul Mare viitor, dacă va vrea Dumnezeu. Cele trei teme ale constituţiei asupra cărora aş vrea să reflectez sunt Biserica trup şi mireasă a lui Cristos, chemarea universală la sfinţenie şi învăţătura despre sfânta Fecioară.

Ideea pentru această primă meditaţie despre Biserică mi-a venit recitind, din întâmplare, începutul constituţiei în textul latin. El spune: "Lumen gentium cum sit Christus...", "Cristos este lumina neamurilor...". Trebuie să spun, spre încurcătura mea, că nu am dat niciodată importanţă implicaţiilor enorme conţinute în acest început. Faptul de a-l fi luat ca titlu al constituţiei numai prima parte a frazei m-a făcut să mă gândesc (şi cred că nu numai pe mine) că titlul "lumina neamurilor" este legat de Biserică, în timp ce el, după cum se vede, este legat de Cristos. Este titlul cu care bătrânul Simeon l-a salutat pe Mesia prunc adus de Maria şi Iosif la templu: "Lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului său Israel" (Lc 2,32).

În acea frază iniţială este cheia pentru a interpreta toată ecleziologia Conciliului Vatican II. Ea este o ecleziologie care înainte de a fi socială şi instituţională este cristologică, şi de aceea spirituală şi mistică. Este necesar de a pune din nou în prim plan această dimensiune cristologică a ecleziologiei Conciliului şi în vederea unei evanghelizări mai eficace. De fapt, nu este acceptat Cristos din iubire faţă de Biserică, ci este acceptată Biserica din iubire faţă de Cristos. Şi o Biserică desfigurată de păcatul atâtor reprezentanţi ai săi.

Trebuie să spun imediat că nu sunt, desigur, eu primul care scoate în evidenţă dimensiunea esenţialmente cristologică a ecleziologiei Conciliului Vatican II. Recitind numeroasele scrieri despre Biserică ale cardinalului de atunci Ratzinger, mi-am dat seama cu ce insistenţă a încercat el să ţină vie această dimensiune a învăţăturii despre Biserică din Lumen gentium. Aceeaşi referinţă la implicaţiile doctrinare ale frazei iniţiale: "Lumen gentium cum sit Christus...", "Cristos este lumina neamurilor", se află deja în scrierile sale, urmată de afirmaţia: "Dacă vrea cineva să înţeleagă corect Conciliul Vatican II, trebuie să înceapă mereu din nou de la această frază iniţială" (1).

Trebuie să precizăm imediat, pentru a evita echivocuri: această viziune spirituală şi interioară despre Biserică n-a fost negată niciodată de cineva; însă, aşa cum se întâmplă mereu în lucrurile umane, noul riscă să pună în umbră vechiul, actualul să facă să se piardă din vedere veşnicul şi urgentul să înfrângă importantul. Aşa s-a întâmplat că ideile de comuniune eclezială şi de popor al lui Dumnezeu au fost dezvoltate uneori numai în sens orizontal şi sociologic, adică pe fondul opoziţiei dintre koinonia şi ierarhie, insistând mai mult asupra comuniunii membrilor Bisericii între ei, decât pe comuniunea tuturor mădularelor cu Cristos.

Aceasta era probabil o prioritate a momentului şi un câştig; ca atare sfântul Ioan Paul al II-lea îl primeşte şi îl valorizează în scrisoarea sa apostolică Novo millennio ineunte (2). Însă la cincizeci de ani de la încheierea Conciliului, probabil că este util să încercăm să restabilim echilibrul între această viziune despre Biserică mereu condiţionată de dezbaterile momentului şi viziunea spirituală şi misterică a Noului Testament şi a părinţilor Bisericii. Întrebarea fundamentală nu este "ce este Biserica", ci este "cine este Biserica" şi aş vrea să mă las condus de această întrebare în meditaţia aceasta.

2. Biserica trup şi mireasă a lui Cristos

Sufletul şi conţinutul cristologic al constituţiei Lumen gentium (LG) reies mai ales în capitolul I, acolo unde este prezentată Biserica drept mireasă a lui Cristos şi trup al lui Cristos. Să reascultăm câteva fraze: "Biserica este numită, de asemenea, «Ierusalimul ceresc» şi «maica noastră» (Gal 4,26; cf. Ap 12,17); este descrisă ca mireasa nepătată a mielului nevinovat (cf. Ap 19,7; 21,2.9; 22,17), pe care Cristos «a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească» (Ef 5,25-26), pe care şi-a unit-o cu legământ indisolubil şi fără încetare «o hrăneşte şi o îngrijeşte» (Ef 5,29), pe care, purificând-o, a voit-o unită şi supusă lui în iubire şi fidelitate (cf. Ef 5,24)" (LG, 6). Asta pentru titlul de mireasă; pentru cel de "trup al lui Cristos", se spune: "Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care şi-a asumat-o, învingând moartea prin moartea şi învierea sa, l-a răscumpărat pe om şi l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17). Căci împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca trup al său [...]. În frângerea pâinii euharistice, făcându-ne realmente părtaşi de trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu el şi între noi. «Întrucât este o singură pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine» (1Cor 10,17)" (LG, 7).

Şi aici a fost meritul cardinalului de atunci Ratzinger că a scos în evidenţă raportul intrinsec dintre aceste două imagini ale Bisericii: Biserica este trup al lui Cristos pentru că este mireasă a lui Cristos! Cu alte cuvinte, la originea imaginii pauline a Bisericii ca trup al lui Cristos nu este metafora stoică a înţelegerii dintre părţile trupului uman (chiar dacă el foloseşte uneori şi această aplicaţie, ca în Rom 12,4 ş.u., în 1Cor 12,12 ş.u.) (3), ci este ideea nupţială a unicului trup pe care bărbatul şi femeia îl formează unindu-se în căsătorie (Ef 5,29-32) şi mai mult ideea euharistică a unicului trup pe care-l formează cei care mănâncă aceeaşi pâine: "Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,17) (4).

Tocmai este cazul de a aminti că aceasta a fost inima concepţiei augustiniene despre Biserică, până acolo încât a dat uneori impresia de a identifica pur şi simplu trupul lui Cristos care este Biserica cu trupul lui Cristos care este Euharistia (5). Este ceea ce atestă evoluţia expresiei "trup mistic" al lui Cristos care, de la indicarea Euharistiei, trece lent să semnifice, aşa cum se întâmplă astăzi Biserica (6). Asta, se ştie, este şi viziunea care apropie mai mult ecleziologia catolică de ecleziologia euharistică a Bisericii Ortodoxe. Fără Biserică şi fără Euharistie, Biserica n-ar avea "trup" în lume.

3. De la Biserică la suflet

Un principiu adesea repetat şi aplicat de părinţii Bisericii sună "Ecclesia vel anima", Biserica sau sufletul (7). Sensul este: ceea ce se spune în general despre Biserică, după ce s-au făcut distincţiile corespunzătoare, se aplică în particular la fiecare persoană în Biserică. Sfântului Ambrozie îi este atribuită afirmaţia: "Biserica este frumoasă în suflete" (8). Voind să ne ţinem de cuvânt cu privire la intenţia declarată a acestor meditaţii de a percepe aspectele cele mai direct "edificatoare" ale ecleziologiei conciliare, ne întrebăm: ce poate să însemne pentru viaţa spirituală a creştinului a trăi şi a realiza această idee de Biserică, trup al lui Cristos şi mireasă a lui Cristos?

Dacă Biserica în accepţiunea sa cea mai intimă şi adevărată este trupul lui Cristos, eu realizez în mine Biserica, sunt o "fiinţă eclezială" (9), în măsura în care îi permit lui Cristos să facă din mine trupul său, nu numai în teorie, ci şi în practică. Ceea ce contează nu este locul pe care eu îl ocup în Biserică, ci locul pe care-l ocupă Cristos în inima mea!

În mod obiectiv asta se realizează prin sacramente, mai ales două dintre ele: Botezul şi Euharistia. Botezul l-am primit o singură dată, în schimb Euharistia o primim în fiecare zi. De aici importanţa de a o celebra şi a o primi în aşa fel încât ea să-şi poată îndeplini cu adevărat misiunea de a ne face Biserică. Maxima faimoasă lansată de Lubac, "Euharistia face Biserica", nu se aplică numai la nivel comunitar, ci şi la nivel personal: Euharistia face din fiecare dintre noi trupul lui Cristos, adică Biserică. Şi aici aş vrea să mă folosesc de câteva cuvinte profunde ale cardinalului de atunci Ratzinger: "Comuniune înseamnă că bariera aparent de netrecut a eu-lui meu este dărâmată [...] înseamnă, aşadar, fuziune a existenţelor. Aşa cum în alimentaţie trupul poate să asimileze o substanţă străină şi astfel să trăiască, tot aşa eu-l meu este «asimilat» lui Isus însuşi, făcut asemenea lui într-un schimb care frânge tot mai mult liniile de separare" (10).

Două existenţe, a mea şi aceea a lui Cristos, devin una singură, "fără încurcătură şi fără despărţire", nu în mod ipostatic, ca în întrupare, ci mistic şi real. Din cei doi "eu" rezultă unul singur: nu micul meu eu de creatură, ci acela al lui Cristos, până acolo încât fiecare dintre noi, după ce a primit Euharistia, poate îndrăzni să spună, cu Paul: "Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). În Euharistie, scrie Cabasilas, "Cristos se revarsă în noi şi cu noi se amestecă, dar schimbându-ne şi transformându-ne în el ca o picătură de apă vărsată într-un ocean infinit de unguent parfumat" (11).

Imaginea Bisericii trup al lui Cristos este legată intrinsec, se spunea, cu aceea a Bisericii mireasă a lui Cristos şi poate să ne fie şi aceasta de mare ajutor să trăim în profunzime, mistagogic, Euharistia. Scrisoarea către Efeseni spune că o căsătorie umană este un simbol al unirii dintre Cristos şi Biserică: "De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,31-33). Or, conform sfântului Paul, consecinţa imediată a căsătoriei este că trupul soţului devine al soţiei şi, viceversa, trupul soţiei devine al soţului (cf. 1Cor 7,4).

Aplicat la Euharistie asta înseamnă că trupul incoruptibil şi dătător de viaţă al Cuvântului întrupat devine "al meu", dar şi trupul meu, omenitatea mea, devine al lui Cristos, este însuşit de el. În Euharistie primim trupul şi sângele lui Cristos, dar şi Cristos "primeşte" trupul şi sângele nostru! Isus, scrie sfântul Ilarie din Poitiers, asumă trupul celui care îl asumă pe al său (12). El ne spune: "Ia, acesta este trupul meu", dar şi noi putem să-i spunem lui: "Ia, acesta este trupul meu".

În culegerea de poezii euharistice intitulată "Cântarea Dumnezeului ascuns", viitorul papă Karol Wojtyła numeşte acest subiect nou, a cărui viaţă a fost însuşită de Cristos "eu-l euharistic": "Se va întâmpla atunci minunea / transformării: / iată, vei deveni eu-însumi-euharistic" (13).

Nu există nimic din viaţa mea care să nu aparţină lui Cristos. Nimeni nu trebuie să spună: "Ah, Isus nu ştie ce înseamnă să fii căsătorit, să fii femeie, să fi pierdut un copil, să fii bolnav, să fii bătrân, să fii persoană de culoare!" Dacă tu ştii asta, o ştie şi el, graţie ţie şi în tine. Ceea ce Cristos n-a putut să trăiască "după trup", fiind limitată existenţa sa pământească, asemenea celei a tuturor oamenilor, la câteva experienţe, trăieşte şi "experimentează acum ca înviat "după Duh", graţie comuniunii nupţiale a Liturghiei. Trăieşte în femeie faptul de a fi femeie, în bătrân faptul de a fi bătrân, în bolnav condiţia de bolnav. Tot ceea ce "lipsea" pentru "întruparea" deplină a Cuvântului se "împlineşte" în Euharistie.

A înţeles motivul profund a ceea ce a înţeles fericita Elisabeta a Sfintei Treimi atunci când scria: "Mireasa aparţine mirelui. Mirele meu m-a luat. Vrea ca să fiu pentru el o omenitate adăugată" (14). Este ca şi cum Isus ne-ar spune: "Mie îmi este foame de tine, vreau să trăiesc din tine, pentru aceasta trebuie să trăiesc în fiecare gând al tău, în fiecare afect al tău, trebuie să trăiesc din carnea ta, din sângele tău, din truda ta zilnică, trebuie să mă hrănesc din tine aşa cum tu te hrăneşti din mine!"

Ce motiv inepuizabil de uimire şi de consolare la gândul că omenitatea noastră devine omenitatea lui Cristos! Dar şi ce responsabilitate din toate acestea! Dacă ochii mei au devenit ochii lui Cristos, gura mea a devenit gura lui Cristos, ce motiv pentru a nu permite privirii mele să stăruie asupra unor imagini josnice, limbii mele de a nu vorbi împotriva fratelui, trupului meu de a folosi ca instrument al păcatului. "Voi lua atunci mădularele lui Cristos - spune el - şi le voi face mădularele unei desfrânate?" (1Cor 6,15). Aceste cuvinte interpelează pe fiecare botezat. Dar ce să spunem despre consacraţi, despre slujitorii lui Dumnezeu, care ar trebui să fie "modelele turmei" (1Pt 5,3)? Trebuie să tremurăm la gândul celui simplu care se face trupul lui Cristos care este Biserica.

4. Întâlnirea personală cu Isus

Până aici am vorbit despre aportul obiectiv sau sacramental, la devenirea noastră ca Biserică, adică trup al lui Cristos. Însă există şi o dimensiune subiectivă şi existenţială. Ea constă în ceea ce papa Francisc în Evangelii gaudium defineşte "întâlnirea personală cu Isus din Nazaret". Să reascultăm cuvintele sale: "Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau măcar să ia decizia de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el" (EG, 3).

Aici trebuie să facem un pas înainte şi cu privire la ecleziologia Conciliului. În limbajul catolic, "întâlnirea personală cu Isus" n-a fost niciodată un concept foarte familial. În loc de întâlnire "personală" se prefera ideea unei întâlniri ecleziale, care are loc, adică, prin sacramentele Bisericii. Expresia avea, pentru urechile noastre de catolici, rezonanţe în mod vag protestante. Este clar că ceea ce se propune nu este o întâlnire personală cu Cristos care să o înlocuiască pe cea sacramentală, ci de a face în aşa fel încât întâlnirea sacramentală să fie şi o întâlnire liber decisă sau ratificată, nu doar nominală, juridică sau obişnuită. Dacă Biserica este trupul lui Cristos, adeziunea personală la Cristos este unicul mod pentru a intra, existenţial, să se facă parte din ea.

Pentru a înţelege ce înseamnă a realiza o întâlnire personală cu Isus trebuie îndreptată o privire, oricât de sumară, spre istorie. Cum se devenea membri ai Bisericii în primele trei secole? Cu toate diferenţele de la individ la individ şi de la loc la loc, asta se întâmpla după o lungă iniţiere, catehumenatul, şi era rodul unei decizii personale, eventual chiar riscante pentru posibilitatea martiriului.

Lucrurile s-au schimbat când creştinismul a devenit mai întâi religie tolerată şi după aceea, în scurt timp, religie favorită, dacă nu chiar impusă. În această situaţie, accentul nu mai este pus asupra momentului şi asupra modului în care se devine creştin, adică asupra venirii la credinţă, ci asupra exigenţelor morale ale credinţei înseşi, asupra schimbării obiceiurilor; cu alte cuvinte, asupra moralei.

Cu toate acestea, situaţia era mai puţin gravă decât putea să ne apară nouă astăzi deoarece, cu toate incoerenţele pe care le ştim, familia, şcoala, cultura şi încet-încet şi societatea ajutau, aproape spontan, să se absoarbă credinţa. Fără a mai spune că, încă de la începutul noii situaţii, s-au născut forme de viaţă, ca monahismul şi apoi diferitele ordine călugăreşti, în care Botezul era trăit în toată radicalitatea sa şi viaţa creştină rod al unei decizii personale, adesea eroice.

Această situaţie numită "de creştinătate" s-a schimbat radical. De aici urgenţa unei noi evanghelizări care să ţină cont de noua situaţie. Este vorba în practică de a crea pentru oamenii de astăzi ocazii care să le permită să ia, în noul context, acea decizie personală liberă şi matură pe care creştinii o luau la început când primeau Botezul şi care făceau din ei creştini reali, şi nu numai cu numele.

"Ritualul iniţierii creştine a adulţilor" din 1972 propune un fel de drum catehumenal pentru Botezul adulţilor. În unele ţări cu religie mixtă, unde persoanele cer Botezul când sunt adulte, acest instrument s-a dovedit de mare eficacitate. Dar ce-i de făcut pentru masa creştinilor deja botezaţi care trăiesc drept creştini numai cu numele, şi nu în fapte, complet străini de Biserică şi de viaţa sacramentală?

Un răspuns la această problemă sunt nenumăratele mişcări ecleziale, asociaţii laicale şi comunităţi parohiale reînnoite, apărute după Conciliu. Contribuţia comună a tuturor acestor realităţi, deşi în foarte marea varietate de stil şi de consistenţă numerică, este că ele sunt contextul şi instrumentul care permite atâtor persoane adulte să facă o alegere personală pentru Cristos, să ia în serios Botezul lor, să devină subiecţi activi ai Bisericii.

Dar nu mă opresc asupra acestor aspecte pastorale ale problemei. Ceea ce aş vrea să subliniez, la sfârşitul acestei meditaţii, este încă o dată aspectul spiritual şi existenţial care ne priveşte individual. Ce înseamnă a-l întâlni şi a ne lăsa întâlniţi personal de Isus? Înseamnă a rosti fraza "Isus este Domnul!" aşa cum rosteau Paul şi primii creştini, adică hotărând cu ea, pentru totdeauna, despre propria viaţă.

Isus nu mai este un personaj, ci o persoană; nu mai este cineva despre care se vorbeşte, ci este cineva căruia şi cu care se poate vorbi, pentru că a înviat şi este viu; nu mai este numai o amintire, oricât de vie şi activă ar fi din punct de vedere liturgic, ci o prezenţă. Înseamnă şi a nu lua nicio hotărâre de vreo importanţă fără ca mai înainte să fie supusă lui în rugăciune.

Am spus la început că nu este acceptat Cristos din iubire faţă de Biserică, ci este acceptată Biserica din iubire faţă de Cristos. Aşadar, să încercăm să-l iubim pe Cristos şi să-l facem iubit şi vom aduce slujirea cea mai bună Bisericii. Dacă Biserica este mireasa lui Cristos, ca orice mireasă, ea dă naştere la noi copii unindu-se din iubire cu mirele său. Rodnicia Bisericii depinde de iubirea sa faţă de Cristos. De aceea, slujirea cea mai preţioasă pe care fiecare dintre noi o poate aduce Bisericii este aceea de a-l iubi pe Cristos şi de a creşte în intimitatea cu el.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1. J. Ratzinger, L'ecclesiologia del Vaticano II, în: Chiesa, ecumenismo e politica, Ediziono Paolone, Cinisello Balsamo, 1987, pag. 9-16.

2. Cf. Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 42.45.

3. Cf. H.U. von Balthasar, Sponsa Verbi, Saggi teologici, II, Morcelliana, Brescia, 1972, p. 139 ş.u. (ed. germană Sponsa Verbi, Johannes Verlag, Einsiedeln, 1961).

4. Joseph Ratzinger, Origine e natura della Chiesa, în: La Chiesa. Una comunit? sempre in cammino, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo, 1991, p. 9-31).

5. Sf. Augustin, Discursuri, 272 (PL 38, 1247 ş.u.).

6. Cf. H. de Lubac, în: Corpus Mysticum. L'Eucharistie et l'Eglise au Moyen Age, Aubier, Paris, 1949 (trad. ital. Corpus Mysticum. L'eucaristia e la chiesa nel Medioevo, Jaka Book, Milano, 1996).

7. Cf. Origene, In cant. cant. III (GCS 33, p. 185 şi 190); Sf. Ambrozie, Exp. Ps. CXVIII, 6,18 (CSEL 62, p. 117).

8. Sf. Ambrozie, Despre mistere, 7, 39, citat de H. de Lubac, Exég?se mediévale, I, 2, Paris, Aubier, 1959, p. 650.

9. Cf. J. Zizioulas, L'?tre ecclésial, Labor et fides, Gen?ve, 1981 (trad. ital. Ed. Qiqajon, Comunit? di Bose, 2007).

10. Joseph Ratzinger, Origine e natura della Chiesa, o.c.

11. N. Cabasilas, Vita in Cristo, IV, 3 (PG 150, 593).

12. Sf. Ilarie de Poitiers, De Trinitate, 8, 16 (PL 10, 248): "Eius tantum in se adsumptam habens carnem, qui suam sumpserit".

13. K. Wojtyła, Tutte le opere letterarie, Bompiani. Milano 2000, p. 75.

14. Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi, Scrisoarea 261, adresată mamei (în: Opere, Roma, 1967, p. 457).

lecturi: 22.