Reflecţie la duminica a doua de după Crăciun - 2016

Când liniştea învăluia totul şi noaptea ajunsese la culmea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc (cf. Înţ 18,14-15).

Mesajul de bucurie şi speranţă proclamat în sărbătoarea Naşterii Domnului, este continuat şi în liturgia duminicii de astăzi. Faptul că Biserica ne propune aceeaşi evanghelie ca şi în ziua Crăciunului, denotă importanţa înţelegerii misterului Crăciunului pentru mântuirea noastră.

Într-adevăr, este important de aprofundat faptul că, atunci când întunericul suferinţelor în care zăceam datorită păcatului ajunsese la culme, la maximum, când părea că suntem părăsiţi cu totul şi că nimeni nu se mai gândeşte la noi, tocmai atunci s-a întâmplat minunea minunilor, venirea lui Mesia la noi ca să ne mântuiască: "Când liniştea învăluia totul şi noaptea ajunsese la culmea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul său regesc" (cf. Înţ 18,14-15).

Iar, Mesia, "Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14), cum ne spun astăzi evanghelia şi psalmul responzorial, ne-a spus cu blândeţe şi bunătate: "Am ieşit din gura Celui Preaînalt şi am umplut ca un nor tot pământul. Înaintea veacurilor, chiar de la început, el m-a creat. A pus rădăcinile mele în mijlocul unui popor glorios (Sir 24,1-4.12-16).

De aceea, sfântul apostol Ioan, ne spune: "Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos, ca bucuria voastră să fie deplină" (1In 1,2-4).

Şi ce ne împărtăşeşte sfântul apostol Ioan ca bucuria noastră să fie deplină? Iată, ce ne spune el: Sângele lui Isus Cristos, Fiul lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,7.9). Iată, şi ce ne spune şi sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: "În iubire, el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după placul voinţei sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit" (Ef 1,5-6). Isus s-a făcut "Fiul Omului" pentru ca omul să devină "fiu al lui Dumnezeu, prin înfiere". De aceea, Isus, născut om între noi oameni, vrea ca noi să venim la el cu păcatele noastre. Istorioara care urmează ascunde în ea acest mare adevăr mângâietor.

O istorioară ne spune că printre păstorii care au alergat la peştera din Betleem se aflau chiar Adam şi Eva, care doriseră atât de mult să-l vadă pe Mântuitorul. Smeriţi, au îngenuncheat în faţa peşterii, şi de acolo, din când în când, priveau darurile pe care păstorii le depuneau înaintea pruncului Isus.

Ce anume dar puteau ei oferi nou născutului? S-au uitat unul la altul câteva clipe, s-au bucurat un pic, apoi s-au sculat şi s-au apropiat de Cel Aşteptat de veacuri. S-au plecat înaintea lui până la pământ, cerând îndurare şi milostivire. Când Maria i-a îndemnat să se ridice, ei îşi aveau ochii plini de lacrimi. Atunci, Adam a prins curaj şi a scos din desagii lui un măr foarte frumos, dar muşcat deja: rodul pomului binelui şi al răului, rodul păcatului lor din paradisul pierdut. Au început să se roage astfel: "Doamne, iartă-ne; nu avem altceva ce să-ţi dăm decât păcatul nostru". În acea clipă, Maria a luat darul din mâna lui Adam şi l-a pus la picioarele lui Isus. După ce l-au adorat pe pruncul Isus timp îndelungat, la plecare, Maria i-a întovărăşit până la ieşirea din peşteră şi, când Adam şi Eva s-au privit, s-au văzut curaţi şi sfinţi ca odinioară în Eden.

Sfântul Ieronim (347-420) mărturiseşte că, de un Crăciun, pe când locuia lângă grota din Betleem şi avusese într-o viziune scena Naşterii Domnului, văzând că toţi aduceau câte un dar pruncului, iar el era cu mâinile goale, ca Adam şi Eva, Isus, i-a zis cu bunătate: "Ieronime, dă-mi păcatele tale"! În acel moment a simţit coborând în fiinţa sa o pace divină.

De fapt, Isus, pentru asta s-a născut în lume, ca să ne ridice păcatele, bolile şi neputinţele. Acesta este primul şi cel mai important mesaj de Crăciun: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1,29)! "Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod" (Mt 9,35). Ba mai mult, această putere a lăsat-o şi ucenicilor săi: "Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă" (Mt 10,1).

Avea dreptate credinciosul scriitor rus, Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), atunci când spunea: "Omul este nefericit pentru că nu ştie că este fericit. Numai din acest motiv. Aceasta e totul, totul! Cel care va şti că Isus l-a mântuit, acela va deveni fericit imediat, în aceeaşi clipă".

"Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume" (1Tim 3,16); aşa îl laudă astăzi sfântul Paul pe Isus înaintea ucenicului său Timotei, dar şi înaintea noastră.

Pe acest Isus născut între noi ca să ne ridice şi să ne spele păcatele în sângele său, trebuie să-l vestim neamurilor, asemenea sfântului Paul, ca să fie crezut în toată lumea spre mântuirea ei.

Prima fiinţă care l-a vestit şi l-a născut pe Isus în sufletele oamenilor, a fost Maica Domnului. Ea l-a arătat păstorilor şi magilor spre mântuirea lor (cf. Lc 2,16; Mt 2,11); Maria l-a purtat la verişoara sa Elisabeta şi în tot ţinutul muntos al Iudeii (cf. Lc 1,39-58); Maria l-a dus de mic la templul şi l-a pus în braţele şi în inima clor care îl iubeau şi aşteptau (cf. Lc 2,21-38); Maria i-a îndreptat pe oameni spre Isus şi i-a învăţat să asculte de ei (cf. In 2,5); Maria a fost mereu în preajma lui Isus, îl căuta şi vorbea despre el poporului, astfel că toţi o lăudau (cf. Mt 12,46; Lc 11,27). Maria a mers în văzul tuturor cu el la cruce (cf. In 19,25); Maria a fost cea care după înviere i-a adunat în jurul lui Isus pe ucenicii lui Isus risipiţi de drama Calvarului (cf. Fap 1,14); Maria, după ce l-a predicat la Ierusalim pe Isus născut, suferind, mort şi înviat spre mântuirea lumii, s-a dus cu Ioan le Efes unde l-a predicat pe Isus şi neamurilor păgâne (cf. In 19,26-27).

Pentru a rămâne în spiritul Căciunului, aşa cum vor lecturile de astăzi, intenţionat am selectat nişte exemple de vestire a evangheliei, legate de sărbătoarea Crăciunului.

Iată legenda tâlharului Dismas, primului mântuit la cruce, în familiei căruia Maria l-a predicat pe Isus, mântuitorul, imediat după naşterea lui: Fugind în Egipt, Iosif, Maria şi pruncul Isus a fost nevoiţi să se oprească în pustiu, pentru a se odihni peste noapte în peştera unui tâlhar. După ce le-a spus că Isus este Mesia şi că ei sun părinţii lui, soţia tâlharului i-a primit cu multă bunăvoinţă. În dimineaţa următoare, Maria i-a cerut puţină apă, ca să şi spele pruncul. Văzând cum pruncul Isus iese atât de frumos din apă, soţia tâlharului, care avea şi ea un copil, dar bolnav de lepră, i-a cerut apa înapoi, ca să-şi spele copilul. Maria nu numai că i-a dat-o, dar chiar a cerut permisiunea să-i îmbăieze chiar ea pruncul. Spălându-l, a apărut sănătos şi frumos, aproape asemenea pruncului Isus. Copilul se chema Dismas, iar, mama lui i-a povestit cum a fost vindecat de lepră de Mesia. Anii au trecut, Dismas a crescut şi a devenit căpetenia tâlharilor şi al răsculaţilor împotriva romanilor. A fost prins şi condamnat la moarte prin răstignire, pe Calvar. Mama lui Isus era sub crucea Fiului ei şi, vrând nevrând, auzea insultele tâlharului din stânga lui Isus, apoi cuvintele de dojană ale celui din dreapta crucii, adresate tâlharului din stânga: "Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi ne luăm plata după fapte, dar acesta n-a făcut nici un rău". Privirea Mariei s-a îndreptat spre el. L-a recunoscut. Era cel pe care îl spălase în scăldătoarea lui Isus. O rugă, pornită din inima ei şi însoţită de lacrimi, l-a determinat pe Dismas să spună celui care îl vindecase de lepră cu mulţi ani în urmă: "Doamne, adu-ţi aminte de mine, când vei fi în împărăţia ta!". Mare i-a fost bucuria lui, dar şi mai mare a Mariei, când a auzit din gura lui Isus: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". Dismas, în acea zi, Vinerea Sfântă, cu picioarele zdrobite, a ajuns în rai (cf. Lc 23,39-43)..

Iată şi un alt exemplu care ne arată de cât de important este ca oamenii să-l cunoască pe Isus de mici copii: Chiar înainte de naşterea lui Isus, a trăit un cioban bătrân care nu înceta să repete: Va veni marele rege. Va veni marele rege. Când va veni, l-a întrebat un nepoţel? Îndată! Va avea o coroană de aur? Da, da, dar va fi regele iubirii! În aşteptarea întâlnirii cu marele rege, nepoţelul se străduia să înveţe a cânta la flaut cele mai frumoase melodii, ca să-l încânte pe Isus. Într-o noapte a apărut deasupra Betleemului o stea luminoasă şi îngerii au spus păstorilor: "Nu vă temeţi; vi s-a născut Mântuitorul; s-a născut regele care vine să ne aducă iubirea şi iertarea"! Copilul şi-a luat flautul şi a alergat spre locul unde era steaua; numai că aceasta nu stătea deasupra unui palat, ci asupra unei peşteri folosite drept grajd; aici nu găseşte un rege, ci un copil sărac în iesle; a dat să plece, dar plânsul copilului din iesle i-a sfâşiat inima. Maria şi Iosif stăteau îngenuncheaţi lângă iesle în adoraţie şi se părea că nu-i aud plânsul. Atunci păstoraşul a crezut, şi-a luat flautul şi a început să-i cânte melodiile cele mai frumoase pe care le învăţase. Copilul s-a liniştit îndată; l-a privit pe păstoraş şi i-a surâs. Atunci acesta a simţit cum acel surâs l-a îmbogăţit cu atâta fericire încât nici aurul din toată lumea nu l-ar fi putut face astfel.

Copiii care-l cunosc pe Isus nu vor muri nemântuiţi, căci vor şti la cine să vină cu păcatele lor, vor şti să vină la mântuitorul Isus. Noi, trebuie să-l vestim lumii pe Isus, pentru ca el să-şi întipărească chipul său mântuitor în sufletele lor. Ba, mai mult, cei care îl cunosc pe Isus din pruncie vor şti să-i şteargă lacrimile de pe obrajii săi şi să sufere pentru el

Iarăşi, o legendă care ne spune că printre darurile cele mai apreciate, pe care sfânta Fecioară le-a primit de la păstori în noaptea de Crăciun, a fost şi o pânză albă şi foarte fină, în care şi-a înfăşat pruncul. După ce pruncul a mai crescut puţin, Maria, s-a interesat cine a fost cea care a ţesut acea pânză atât de fină; şi a aflat că era o tânără fată. Mergând să-i mulţumească, Fecioara mamă i a zis: Nu ţi pare rău că ai renunţat la un lucru atât de preţios? Chiar deloc. Totuşi, dacă un dar nu te costă nimic, nici cea mai mică suferinţă, ce "dar" poate fi? Maria a înţeles că darul a costat-o pe fetiţă şi, emoţionată, a întrebat-o: Nu poate fi rod fără suferinţă, dar acest dar îţi va aduce un rod special. Dar, apropo, cum te cheamă? Veronica. Pe mine, Maria din Nazaret.

Mai târziu, pe când Isus îşi ducea crucea spre Golgota, Maria îndurerată o vede pe Veronica prin mulţime şi-i spune: Ascultă, fiică! Ia această pânză! O cunoşti? A fost darul tău. Mergi şi adu-i o mângâiere Fiului meu! Veronica, dând din coate printre călăi şi soldaţi a pornit spre Isus şi, când a ajuns la el, Isus era căzut sub povoara crucii; a îngenuncheat în faţa lui şi cu năframa albă i-a şters faţa plină de sudoare, sânge şi praf. În acea clipă un soldat i-a aplicat Veronicăi o palmă în plină figură şi unghiile degetelor lui i-au produs zgârieturi adânci pe obrajii. Cu faţa plină de sânge şi cu pânza pe care Isus şi a întipărit faţa, a venit fericită la Maica Domnului şi i-a arătat darul preţios pe care l-a primit. Maria a strâns-o la pieptul său pe Veronica şi cu vălul ei albastru i-a şters faţa însângerată. Atât marama Veronicăi, cât şi vălul Fecioarei Maria, au devenit două relicve deosebit de apreciate de tradiţia creştină. Numele de Veronica semnifică "icoană adevărată".

Când Isus îşi întipăreşte chipul său pe sufletul omului, acesta devine icoană adevărată a lui Dumnezeu. Ei bine, la acest fapt trebuie să contribuim noi prin predica şi mărturisirea noastră, ca Isus, să-şi întipărească faţa sa sfântă în sufletul oricărui om. Aşa cum spunea marele scriitor italian Giovanni Papini (1881-1956), repetând cu sfântul Augustin (354-430): "De s-ar fi născut Cristos de o mie de ori la Betleem, dacă nu s-a născut şi în inima mea, totul este zadarnic".

Închei cu un îndemn al sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), care spune aşa: "Începe prin a face ce este necesar, evanghelizează; apoi fă tot ceea ce este posibil în acest sens; şi brusc vei descoperi că reuşeşti să faci şi imposibilul, mântuirea multor oameni".

Pr. Lungu Ioan

lecturi: 47.