Reflecţie la solemnitatea Naşterea Domnului (Crăciunul) - 2015

Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi! (cf. In 1,14).

"Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi" (cf. In 1,14). Aceste cuvinte ne spun că oricât de departe am privi în timp, Cuvântul lui Dumnezeu era prezent, căci este veşnic. Era ca Dumnezeu, fiind însă o persoană distinctă, dar, mai mult decât atât, el era Dumnezeu. Aceste cuvinte arată, pe deoparte măreţia infinită a lui Isus, iar pe de altă parte dragostea lui nemărginită faţă de noi. Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi-a făcut locuinţă în mijlocul nostru, fără totuşi a înceta vreodată să fie "în sânul Tatălui" (In 1,18). Tot ceea ce este Dumnezeu prin însăşi natura sa: dragoste şi lumină, har şi adevăr, pace şi îndurare, el ni le dăruieşte necontenit, începând cu primul Crăciun.

Dacă în vremea profetului Ezechiel, din cauza păcatelor oamenilor, gloria lui Dumnezeu se depărtase de la templul şi poporul ales, mergând în direcţia Răsăritului (cf. Ez 11,22-23). De la primul Crăciun, această glorie divină revine pentru a cerceta poporul neputincios şi sărman. "Ne-a cercetat Răsăritul cel de sus", avea să spună preotul Zaharia (cf. Lc 1,78-79). "Am văzut steaua la Răsărit şi am venit să ne închinăm lui" (cf. Mt 2,2), aveau să spună magii. Dar de data aceasta, "slava lui Dumnezeu", nu a mai revine sub forma unui nor care inspiră teamă, ci sub înfăţişarea unui copilaş plăpând care îşi întinde mâinile spre noi, nu ca să fie ajutat, ci ca el să ne ajute şi să ne mântuiască.

Sfântul Grigore de Nissa (335-395), episcop, filozof şi mistic, spunea referitor la Crăciun: "Firea noastră bolnavă cerea să fie vindecată; firea noastră moartă cerea să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina, pierduţi fiind aşteptam un mântuitor, robi fiind aşteptam un eliberator".

Cuvântul Crăciun îşi are rădăcina în latinescul "creatio", cu sensul de "dies creationis Christi", ziua creaţiei în Cristos. Într-adevăr, cu primul Crăciun a început noua creaţie a omului căzut în păcat, în sclavie şi moarte, o nouă creaţie după chipul lui Isus.

Aceasta este esenţa Crăciunului, Fiul lui Dumnezeu egal cu Tatăl din veşnicie, şi-a asumat condiţia noastră degradată de păcat şi a venit să locuiască între noi, pentru a fi "înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea noastră" (1Cor 1,30). Toate acestea ni le spune nouă Biserica astăzi şi în timpul sfânt al Crăciunului; şi pe toate acestea noi trebuie să le primim cu mare credinţă, spre mântuirea noastră.

Apoi trebuie să ştim că naşterea mântuitorului Isus a împlinit întocmai şi la timp toate profeţiile Vechiului Testament referitoare la el, aşa cum accentuează şi lectura a doua de astăzi (cf. Evr 1,1-6). A împlinit profeţiile cu privire la timp: "La 70 de săptămâni de ani, după hotărârea regelui Cirus, pentru reconstruirea Ierusalimului dărâmat de Nabucodonosor" (Dan 9,24). A împlinit profeţiile cu privire la loc: "Şi tu, Betleem Efrata, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel, iar obârşia lui este din început, din zilele veşniciei" (Mih 5,1). A împlinit profeţiile cu privire la mama aleasă: "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele lui Emanuel, Dumnezeu este cu noi" (Is 7,14). A împlinit profeţiile cu privire la climat, adică, când a fost o pace generală în lume (cf. Ps 122,7; Is 66,12). Toate acestea ne arată că Dumnezeu s-a preocupat mereu de noi, că ne-a păstrat iubirea sa chiar dacă noi am greşit şi că a pregătit cu veacuri înainte mântuirea noastră.

Referitor la climatul de pace, prima lectură ne spune: "Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea" (Is 52,7). Oare cum ar fi putut merge apostolii în lumea întreagă cu evanghelia împărăţiei, dacă n-ar fi fost creat climatul de pace dintre oameni şi popoare? Cum ar fi putut famenul etiopian să facă un pelerinaj la Ierusalim, unde să audă Cuvântul mântuitor de la Filip (cf. Fap 8,35) şi apoi să se întoarcă liniştit acasă, dacă n-ar fi fost climatul de pace? Cum ar fi putut sfântul apostol Andrei să ajungă cu evanghelia până la noi, dacă n-ar fi fost climatul de pace? Cum ar fi putut sfântul Paul să ajungă până în Spania, dacă n-ar fi fost climatul de pace? Deci, totul s-a făcut după un plan bine gândit, armonizat şi preanunţat.

Se spune că atunci când nişte misionarii creştini au ajuns la un trib păgân din centrul Africii, au auzit de la ei un cântec, pe care îl repetau deseori, şi al cărui refren suna aşa: "Tatăl nostru, trimite-ne Cuvântul tău". Când un misionar i-a întrebat ce înţeleg ei prin "Cuvântul" pe care îl cereau, ei i-au răspuns: "Noi cerem Dumnezeului Mare, ca să ne trimită «un om ceresc», care să ne conducă pe calea cea bună, care să-i ajute pe cei săraci, care să-i privească cu bunătate pe copii, care să-i iubească pe cei nenorociţi, care să-i vindece pe cei bolnavi, care să le dea hrană celor flămânzi, care să le dea îmbrăcăminte celor goi, care să-i apere de duşmani şi care să le dăruiască pacea şi mântuirea". Atunci misionarii le-au spus acelor oameni aflaţi în aşteptare şi pregătire: "Tocmai pe acest Mesia pe care voi îl aşteptaţi de atâta vreme, am venit noi să vi-l aducem şi să vi-l dăm". Şi toţi l-au primit pe Isus ca Domn şi mântuitor, prin credinţă. Tocmai pe acest Cuvânt făcut trup, ni-l vesteşte şi nouă Biserica astăzi şi totdeauna, şi ni-l vestim şi noi unii altora prin colinde, pentru ca şi noi să-l primim pe pruncul Isus, ca Domn şi mântuitor al nostru.

Mulţi oameni, crezând că nevoia de căpătâi a vieţii lor este informaţia, au inventat agenţiile de ştiri. Alţii, crezând că nevoia vieţii lor este tehnologia, au inventat aparatura modernă în orice domeniu. Alţii, crezând că nevoia lor este banul, au inventat maşini care să lucreze mai eficient şi să poată câştiga bani mai mulţi. Alţii, crezând că nevoia vieţii lor sunt bunurile de consum, au inventat maşini care să le producă. Dar nevoia cea mai mare a omenirii este iertarea păcatelor, de aceea, Dumnezeu cel mult iubitor de oameni ne-a trimis un mântuitor. Asta trebuie să vestim şi noi lumii înşelate de diavol, pentru a dobândi mântuirea (cf. Rom 10,9). De aceea şi porunca generală: "Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit" (Mc 16,15-16).

Isus însuşi a fost nu numai mântuitorul nostru, ci şi predicatorul nostru, căci toată viaţa lui a fost o predică. Astfel: Isus s-a născut gol pentru ca noi să ne golim de orice egoism. Isus s-a născut sărac pentru ca noi să lăsăm bogăţiile trecătoare şi să alergăm după bogăţiile veşnice. Isus s-a născut într-o iesle pentru ca noi să sfinţim orice loc. Isus s-a născut mic şi gingaş pentru ca noi să trăim în smerenie. Isus s-a născut simplu pentru ca noi să nu fim complicaţi. Isus s-a născut iubire pentru ca noi să nu ne îndoim de el. Isus s-a născut în noapte pentru a lumina întunericul nostru. Isus s-a născut fiu al omului, pentru a ne face pe noi copiii lui Dumnezeu. Isus a fost numit mielul lui Dumnezeu pentru că avea să ridice şi să spele păcatele lumii în sângele său. Oare viaţa noastră este o predică bună? Să nu uităm că spre noi privesc nu numai oamenii, ci şi îngerii (1Cor 4,9).

Referitor la pruncul Isus, ca miel de jertfă, cineva povestea cum o fetiţă avea un cojocel de blană de miel, la care ţinea mult că o încălzea în nopţile geroase de iarnă. Ca să o încălzească pe copilă, un mielul a trebuit să fie sacrificat. Fetiţa însă nu putea încă pricepe aceasta. Asemeni mielului, Domnul Isus a venit pe pământ, s-a dezbrăcat de straiele sale divine ca să îmbrace cu cele ale omenirii zdrenţuite de păcat şi să se jertfească pe sine însuşi la cruce. A venit la ai săi ca să-i mântuiască, dar mulţi oamenii nu au înţeles jertfa lui de dragoste, de aceea, nu l-au primit, nu i-au găsit nici un loc de cazare ca să se nască (cf. In 1,11) şi nici nu i-au oferit un locuşor unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20) Vai, cât de mulţi oameni zdrenţuiţi de păcat nu ştiu nici astăzi să aprecieze şi să primească jertfa lui Isus de la naşterea sa şi de la cruce şi de aceea îl lasă afară de sufletul lor! Acestor fel de oameni le trebuie anunţată bucuria mântuirii de la cruce care începe cu Crăciunul.

Şi iarăşi, bradul, ieslea, grajdul, luminile şi colindele, aceste simboluri de Crăciun sunt şi ele mesaje şi predici voalate despre Isus şi mântuirea lui. Bradul verde spune că Isus, viaţa cea veşnică, a sosit la noi. Bunătăţile din brad şi din casele noastre vorbesc despre bunătăţile paradisului aduse ne naşterea lui Isus. Bucuriile specifice Crăciunului vorbesc despre bucuriile regăsite ale paradisului pierdut. Luminile din brad, din case şi de pe străzi, vorbesc despre luminile veşnice ale paradisului aduse nouă de Isus. Ieslea, spune că Isus, "s-a făcut trup şi a locuit între noi". Colindele vorbesc despre datoria noastră de a vesti tuturor oamenilor bucuria Naşterii Domnului, spre mântuire, după exemplul îngerilor. Şi grajdul cu mizeria lui ne vorbesc de mizeria păcatului din care ne-a scos Isus la Crăciun.

Apropo de predica grajdului din Betleem, Geoffrey Taylor Bull (1921-1999), un scoţian, un misionar şi scriitor creştin, ne spune de un Crăciun s-a cazat într-un han din Tibet. El descrie astfel momentul când a intrat în staul ca să-şi hrănească caii şi catârii: "Cizmele mi s-au înfundat în paiele murdare de balegă. Mirosul era aşa de oribil încât deveniseră insuportabil. Atunci, m-am gândit la Isus care, de Crăciun, a lăsat splendorile cerului şi s-a născut într-un grajd de vite, pentru a ne scoate din murdăria păcatului şi pentru a ne da bucuriile cerului. Asta a făcut Isus pentru fiecare, de Crăciun".

Noi încercăm să împodobim frumos grajdul lui Isus, dar în grajd nu se poate locui, trebuie să ieşim repede din el. Dacă luăm cea mai selectă încăpere din cel mai frumos palat din lume şi punem în ea nişte animale, vom vedea că în scurt timp camera va deveni ca un grajd. Aşa este şi cu inima noastră, oricât de curată ar fi, dacă intră în ea patimile rele, fiarele sufletului, vor face din ea un grajd. Ce animale purtăm în noi? Multe! Sunt multe: porcii simţurilor noastre, oile rătăcirilor noastre, catârii încăpăţinărilor noastre, leii răutăţilor noastre. Noi şi lumea în care a venit Isus se aseamănă cu un grajd. Dar, dacă Isus nu s-ar fi născut într-un grajd, am fi rămas fără o speranţă tare. Aşa ştim că dragostea naşterii lui Isus nu ne ocoleşte nici în mizeriile noastre. Sfântul Atanasie (295-373) ne dă motivul speranţei noastre: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu". Isus este cel care a venit în lume pentru a transforma grajdurile sufletelor noastre în palate cereşti curate.

Şi încă o învăţătură foarte importantă de Crăciun: recunoştinţa şi mulţumirea. Se spune că, pe când Isus avea câţiva anişori, venea mereu la uşa căsuţei părinţilor săi un copil care cerşea o bucăţică de pâine şi o primea regulat. Într-o zi, pe când Fecioara-Mamă era ocupată până peste cap cu treburile casei, copilaşul Isus vine şi-i spune: "Mamă, a venit iar copilul flămând şi vrea să-i dai o bucăţică de pâine". "Lasă-l, ar fi zis Mama-Fecioară, că este un copil urâcios. Nu vezi că niciodată nu mulţumeşte pentru ceea ce primeşte?" "Da, văd, răspunde Isus, dar te rog să-i dai, fiindcă pare tare flămând şi îţi mulţumesc eu în numele lui". Anii au trecut şi într-o zi la uşa căsuţei din Nazaret s-a oprit un tânăr, pe când Isus era plecat în misiune cu câţiva ucenici, şi-i adresează Fecioarei Maria cererea, ca să intervină pe lângă Isus să-l primească şi pe el de ucenic. Când Isus a trecut prin Nazaret, mama l-a rugat: "Primeşte-l pe tânărul Iuda din Iscariot ca ucenic al tău!" "Lasă-l, mamă, că este un urâcios! De peste douăzeci de ani mănâncă din pâinea pe care i-ai dat-o şi i-am dat-o şi eu şi niciodată nu a mulţumit". "Lasă, fiul meu, a zis Maria, că îţi mulţumesc eu în locul lui". Şi Isus l-a primit pe Iuda hoţul şi trădătorul în rândul ucenicilor săi; l-a înzestrat cu darul misiunii apostolice, cu darul minunilor, i-a încredinţat tot avutul, punga cu banii necesari existenţei, l-a numit chiar şi prieten, iar el, drept răsplată pentru toate aceste, l-a trădat şi l-a dat la moarte printr-o sărutare.

Această istorioară ne învaţă că trebuie să fim generoşi totdeauna cu semenii noştri lipsiţi, fie ei chiar duşmani ai noştri. Apoi ne învaţă să fim recunoscători şi mulţumitori, în primul rând cu Dumnezeu care ne-a dăruit mântuirea prin Cristos şi Duhul Sfânt şi în al doilea rând cu cei care ne fac bine pentru numele lui Dumnezeu.

Astăzi, de Crăciun, când am primit culmea tuturor darurilor lui Dumnezeu, când l-am primit pe însuşi Mântuitorul Isus prin puterea Duhului Sfânt, când am primit dragostea sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, când am primit rodul muncilor şi jertfelor tuturor profeţilor şi drepţilor pentru mântuirea noastră, astăzi când am primit toate acestea, să nu uităm să fim şi noi generoşi, mai întâi cu Dumnezeu autorul mântuirii noastre, să-l primim în inima noastră împreună cu mântuirea lui şi să ne rânduim viaţa după poruncile lui. Apoi, ca fii ai lui Dumnezeu, care şi-a trimis "soarele său, Isus" şi "ploaia sa de haruri ale mântuirii", peste cei drepţi şi nedrepţi, să fim generoşi şi cu toţi semenii noştri nevoiaşi, lăsând judecata lui Dumnezeu. Şi, nu în ultimul rând, ca să nu ajungem trădători şi pierduţi ca Iuda, să fim mulţumitori pentru toate darurile primite de la Dumnezeu şi de la oameni, asemenea lui Iosif şi Maria, lui Zaharia şi Elisabeta, lui Simeon şi Ana, şi asemenea tuturor sfinţilor şi sfintelor lui Dumnezeu, ca altfel să ajungem veşnic fericiţi alături cu ei, în cerul deschis de Isus la Crăciun. Amin.

Tuturor vizitatorilor site-lui www.ercis.ro, vă urez:

Crăciun binecuvântat şi fericire de la pruncul Isus!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.