Reflecţie: Emanuel

Parcă niciodată frigul nu fusese mai înţepător, noaptea mai neagră şi foamea mai rea. Îl alungaseră de lângă treptele palatului - şi nu înţelegea de ce: doar nu făcea nimic rău - stătea acolo şi se uita la strălucirea dinăuntru, la mesele întinse - auzea şi muzica... şi totul era mai uşor. Dar acum, unde să se ducă? Se strecură pe lângă colţul palatului - măcar se adăpostea de vânt - şi aşteptă. Nu ştia nici el ce aştepta. Un câine lăţos îl amuşină, îl linse pe obraz şi se cuibări lângă el - să-şi ţină amândoi de cald, unul altuia. Când uşile palatului se deschideau, valuri de muzică şi miros de bunătăţi şi chiar căldură ajungeau până la ei, iar uneori lăsau ceva mai mult uşile deschise, fiindcă se făcuse prea cald înăuntru. Tremurând, în braţe cu lăţosul, aţipi.

I se păru că dormise abia o clipă - dar când se trezi, era lumină şi cald şi bine. Şi nu era acolo, în zăpadă - un miros pătrunzător de animale şi răsuflarea caldă a unor capete aplecate spre el îl umplură de uimire. O peşteră cu pereţii alb-gălbui, niscaiva fân, un animal de povară, o vacă de lapte, un bătrân care părea păstor..., o femeie, un bărbat, un plânset de copil care-l trezise,...iar câinele se aţinea mai spre uşă, gata să-i apere pe toţi, de oricine... Văzându-l că a deschis ochii, bărbatul îl ridică în braţe, îl mângâie şi-i spuse: "Să nu te miri, te-am adus la noi fiindcă el - şi arătă spre prunc - este bucurie pentru cei trişti, căldură şi hrană pentru cei lipsiţi, speranţă pentru cei părăsiţi, călăuză pentru cei rătăciţi... şi" ... dar se opri, cu gândul la femeie, căreia-i luceau ochii în lacrimi. "Nu. Nu ai murit. Dar în fiecare noapte de Crăciun, copilul se naşte iar şi iar, ca să fie mereu cu noi, să-i încălzească pe cei lipsiţi şi să deschidă inima celor împietriţi".

"Şi în fiecare copil care vine pe lume, zise bărbatul, se naşte, creşte şi trăieşte Emanuel - fiindcă «Dumnezeu e cu noi»".

Întotdeauna.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 15.