Reflecţie la duminica a IV-a din Advent - C (2015)

Voi ceruri vă-nduraţi, pe cel promis ni-l daţi (cf. Is 45,8).

Timpul sfânt al Adventului, în care trăim încă, este un timp de pregătire şi de aşteptare a lui Isus, Mântuitorul şi regele nostru, care zilnic vine la noi în multe chipuri, care va veni ca prunc divin la Crăciun, dar care va veni şi ca rege judecător în ziua de pe urmă.

Astăzi, în duminica a patra din Advent, duminica dinaintea Crăciunului, lecturile biblice ne prezintă nişte vechi glasuri profetice care ne vorbesc despre apropiata naştere a lui Isus şi despre Fecioara Maria, mama lui după trup.

La vremea desfăşurării evenimentelor din evanghelia de astăzi, problema păcatului strămoşesc şi personal nu fusese încă rezolvată, căci Mântuitorul promis şi aşteptat încă nu sosise (cf. Gen 3,15). Când oamenii erau exasperaţi din cauza păcatelor şi a urmărilor lor: trudă, suferinţă, robie, jug străin şi moarte şi când de nicăieri parcă nu mai venea nici o speranţă, iată că tocmai atunci Dumnezeu face ca nişte promisiuni mai vechi să se împlinească prin naşterea în lume a unicului său Fiu, care deja a fost zămislit în sânul neprihănit al Mariei, care deja i-a făcut să tresalte de bucuria sosirii lui pe Maria, Ioan Botezătorul, pe Elisabeta, pe Zaharia şi pe toţi locuitorii din satul lor (cf. Lc 1,45.58). Iar bucuria acestora este o imagine a bucuriei universale de la naşterea lui Mesia.

În prima lectură (cf. Mih 5,1-5), profetul Miheea ne vorbeşte despre micul popor ales umilit de un popor mare şi păgân, dar căruia Dumnezeu, în marea sa iubire faţă de el, îi anunţă eliberarea. Această eliberare nu-i va veni de la vreo capitală mândră şi puternică a lumii, ci îi va veni dintr-un sat mic şi uitat, din satul Betleem Efrata (cf. Mih 5,1), satul unde a murit şi a fost îngropată Rahela, soţia iubită a lui Iacob (cf. Gen 35,19), satul micuţului David pe care Dumnezeu l-a ales ca rege şi păstor al poporului său (1Sam 17,20; Ps 23,1-6; 2Sam 24,17). Este în obiceiul lui Dumnezeu să lucreze cu ceea ce este mic şi dispreţuit şi să realizeze lucruri mari cu ei (cf. 1Cor 1,26-28). El nu apelează la cei înţelepţi şi învăţaţi, ci la cei mici şi smeriţi (cf. Mt 11,25). Astfel, Dumnezeu înalţă pe cei smeriţi, aşa cum cântă Maria şi apostolul Petru (cf. Lc 1,51; 1Pt 5,5).

Între cei smeriţi înălţaţi de Dumnezeu, lecturile de astăzi amintesc: Beleemul, micuţul David, Maria, roaba Domnului, Elisabeta cea sterilă, şi nu în ultimul rând Mântuitorul Isus, care n-a ţinut la egalitatea sa cu Dumnezeu, care s-a făcut mic şi smerit pentru mântuirea noastră (cf. Fil 2,6-8).

"Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Iată că vei zămisli şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus" (Lc 1,30-31). Această eliberare promisă prin Fiul Mariei, este salutată de Elisabeta: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău" (Lc 1,42). Expresia aceasta ne aminteşte de o alta din Vechiul Testament, din salutul poporului Israel către eliberatoarea lor, Iudita: "Binecuvântată eşti tu, o, fiică, mai mult decât toate femeile şi binecuvântat să fie Dumnezeul nostru care a creat cerul şi pământul" (Iudita 13,18). Elisabeta, adresându-i Mariei aceste cuvinte, arată că ea vedea în Maria pe "femeia promisă" (cf. Gen 3,15), care prin "pruncul" purtat în sânul ei, va tăia capul unui alt Holofern mai mare şi mai rău decât el, satana, cel care a voit pierzarea nu numai al unui popor, dar a voit pierzarea întregului neam omenesc. Împreună cu Elisabeta o salutăm şi noi astăzi pe Maria, spunând aceleaşi cuvinte: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău" (Lc 1,42) şi aşteptăm naşterea "fiului ei", care va zdrobi capul satanei care ne-a robit pe nedrept veacuri de-a rândul.

Apoi, în altă ordine de idei, evanghelia de astăzi face şi o paralelă voalată între Chivotul Legământului şi Maria. Chivotul Legământului care conţinea în el simbolurile aşteptatului Mesia: mana, simbolul pâinii vieţii; toiagul înverzit a lui Aaron, simbolul învierii şi a vieţii celei noi; şi tablele Legii, simbolul fidelităţii lui. Fecioara Maria, purta în sânul ei pe Mesia însuşi. Aşa cum Chivotul a fost conceput cu totul curat şi frumos (cf. Ex 25,10-21), la fel şi Maria a fost şi ea concepută neprihănit zămislită şi toată frumoasă. Aşa cum Chivotul Legământului a călătorit spre Munţii Iudeii (cf. 2Sam 6,1-23), la fel şi Maria a călătorit şi ea în casa lui Zaharia din Munţii Iudeii. Aşa cum Chivotului Legământului ajuns în Munţii Iudeii a fost primit cu bucurie (cf. 2Sam 6,15), la fel şi Maria a fost primită cu bucurie în casa lui Zaharia şi a Elisabetei. Aşa cum casa lui Obed-Edom şi casa lui David, în care a intrat Chivotul au fost umplute de haruri (cf. 2Sam 6,12.19), la fel şi casa lui Zaharia, şi orice casă unde a intrat Maria, au fost şi ele umplute de haruri (cf. Lc 1,26-56). Cuvintele pronunţate de David la intrarea Chivotului Domnului în casa sa - "Cum poate să vină la mine arca Domnului?" (2Sam 6,9) - au fost şi cuvintele Elisabetei de la intrarea Mariei în casa sa: "Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu" (cf. Lc 1,43)? (cf. Pr. Ioan Lungu, Reflecţie la duminica a IV-a din Advent "C", 2012).

Dar adevăratul înţeles al pregătirii şi al aşteptări noastre pentru venirea lui Mesia, ni-l dau lectura a doua de astăzi, unde Isus spune că a primit un trup pentru a se jertfi spre iertarea păcatele lumii, căci lui Dumnezeu nu i-au plăcut arderile de tot şi jertfele pentru păcat (cf. Evr 10,5-6); şi Rugăciunea zilei, unde Biserica se roagă lui Dumnezeu, ca prin patima şi crucea lui Isus, să ajungă la slava învierii".

Pentru o înţelegere bună a acestor cuvinte avem nevoie de câteva explicaţii.

În Vechiul Testament, ritul cel mai important şi mai aşteptat de popor era oferirea "ţapilor ispăşitori" (cf. Lev 16,8-10), pentru că era în legătură cu dorinţa omului de a se elibera de păcat şi de urmările lui. Această oferire a "Ţapilor ispăşitori" avea loc într-o zi anume, ziua de Yom Kippur. Ritul zilei de Yom Kippur este descris în patru locuri din Biblie (cf. Ex 30,10; Lev 23,27-31 şi 25,9; Num 29,7-11).

Potrivit legii date de Dumnezeu naţiunii lui Israel pentru a fi iertată, o persoană care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu sau împotriva unui semen trebuia să îndrepte răul făcut oferindu-i Domnului o jertfă de sânge (cf. Lev 5,5-6,7). Este adevărat că fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate" (Evr 9,22), dar tot la fel este de adevărat că nu orice fel de sânge spală păcatele, ci numai sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice vină (cf. 1In 1,7; 1Cor 6,11; Ef 1,7; Evr 9,14; 1Pt 1,19; 1In 2,2; Ap 1,5), aşa cum a fost prezis de profeţi (cf. Ier 31,33). De aceea, Scriptura spune: "Sângele animalelor de jertfă nu putea să înlăture păcatele şi nici să-i dea celui ce a păcătuit o conştiinţă curată (Evr 10,4; 9,9, 13,14). Conform acestor cuvinte, izraeliţii nu s-au bucurat niciodată de conştiinţa eliberării depline, de vinovăţia păcatului. Ei nu au avut niciodată o odihnă totală a conştiinţei. Nu poţi spune că eşti vindecat dacă încă mai trebuie să iei medicamente pentru a mai rămâne în viaţă.

Vărsarea sângelui lui Isus a fost indiciul ca plata păcatului a fost făcută. De aceea, referitor la sângele lui Isus, Dumnezeu ne spune şi nouă celor de astăzi, ca şi celor din vechime: "Viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el sângele face ispăşire" (Lev 17,11). O viaţă a fost sacrificată pentru vieţile tuturor celor care au păcătuit: "Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi" (Rom 5,19).

În fiecare an, de Yom Kipur, Ziua ispăşirii, marele preot trecea de camera numită "Sfânta" unde preoţii intrau zilnic pentru rugăciune şi jertfe obişnuite şi ajungea în "Sfânta Sfintelor", unde turna sângele mielului jertfit pe capacul Chivotului lui Dumnezeu, ca să-l îmbuneze pe Dumnezeu în privinţa păcatelor lor. Încăperea numită "Sfânta" şi unde se putea intra zilnic, era despărţită de încăperea "Sfânta Sfintelor", unde se manifesta prezenţa lui Dumnezeu şi unde numai marele preot intra o singură odată pe an, printr-o pânză de in subţire, care simboliza aşteptarea lui Mesia. În Chivotul Domnului aşezat în "Sfânta Sfintelor", erau puse trei lucruri: vasul de aur cu mana, toiagul lui Aaron şi cele doua table de piatra pe care Dumnezeu a scris cele zece porunci. Toate ceste lucruri, pe lângă faptul că erau simboluri ale lui Mesia, aşa cum am arătat mai sus, ele simbolizau revolta omului împotriva lui Dumnezeu. Vasul de aur cu mana reprezintă refuzul hranei lui Dumnezeu din timpul celor 40 de ani în pustiu. Toiagul lui Aaron reprezintă respingerea autorităţii lui Dumnezeu. Iar tablele legii reprezintă refuzul standardelor de sfinţenie ale lui Dumnezeu. Acest chivot este închis cu un capac, pe care străjuiau doi îngeri, simbolul ochilor lui Dumnezeu. Iar pe capacul care acoperea chivotul cu păcatele oamenilor, care se numeşte "Capacul ispăşirii", anual se turna sânge de jertfă peste el, pentru ca Dumnezeu să nu mai privească la păcatele oamenilor, ci la sângele de jertfă turnat peste el, imagine a sângelui lui Isus (cf. Evr 9,4-5). Sângele animalelor nu spăla păcatele, ci numai le "acoperea" pentru un an de la ochii lui Dumnezeu, dându-le oamenilor o curăţenie rituală şi provizorie pentru a putea participa la cultul de la templu, până când va veni Mesia care va ridica păcatele lumii. (cf. In 1,29).

Biblia ne spune că, în momentul morţii lui Isus pe cruce, perdeaua templului s-a rupt de la sine în două de sus până jos (cf. Mc 15,38), ca semn că jertfa lui Isus a fost acceptată de Dumnezeu, ca semn că păcatele oamenilor a fost spălate în sângele său, ca semn că de acum înainte oamenilor le este permis accesul la Dumnezeu şi la împărăţia sa veşnic fericită (cf. Evr 6,19).

Iată pentru ce pregătim şi aşteptăm în Advent întruparea lui Cristos, pentru a ne ridica şi a ne şterge păcatele care ne-au închis cerul, care ne-au îngrădit accesul la Dumnezeu, care ne-au răpit frumuseţile paradisului, care ne-au împiedicat să fim fericiţi pe deplin. Iată, pentru ce cei din vechime strigau cu regele profet, David: "Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi" (Ps 80,4).

Iar noi ce trebuie să facem? Mai întâi trebuie să ne convertim, să venim cu păcate noastre la Isus, căci nimeni altul nu ni le poate şterge (cf. 1In 1,7) şi să primim mântuirea pe care nimeni în afară de el nu ne-o poate da (cf. Fap 4,12). Să ne convertim, făcând voia lui Dumnezeu şi nu să căutăm să-l "convertim" pe Dumnezeu ca să facă voia noastră! Să-l lăsăm pe Isus să lucreze şi să ia chip în noi (cf. Gal 4,19).

Călugărul şi poetul italian Jacoponni da Todi (1236-1306) în tinereţea sa a fost un bogătaş uşuratic din Veneţia, Italia. La moartea soţiei sale, a găsit pe trupul ei un brâu de penitenţă care-i intrase adânc în carne şi pe care l-a purtat pentru convertirea lui. Acest fapt i-a schimbat viaţă. A vândut tot ce avea, a dat săracilor şi a intrat în mănăstire, devenind călugăr. Noi să ne convertim, pentru că pentru noi s-a născut, a suferit şi a murit pe cruce însuşi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Fericitul John Henry Newman (1801-1890), teolog britanic convertit la catolicism, cardinal al Bisericii, beatificat la 19 septembrie 2010, la Birmingham, de papa Benedict al XVI-lea, cu ocazia pelerinajului său în Regatul Unit (16-19 septembrie 2010), într-o scrisoare adresată reverendului Pusey, despre Maria şi tradiţia creştină, redă o tradiţie foarte veche pe care a preluat-o de la sfântul episcop Grigore Taumaturgul (213-270), conform căreia Maica Domnului i-ar fi spus sfântului Ioan apostolul să-i descopere "Taina lui Cristos" sfântului Grigore de Nyssa (335-394), care se afla în dispută cu ereticii timpului său.

Astăzi, Preacurata Fecioară Maria s-a dus la verişoara sa Elisabeta pentru a-i descoperi taina lui Isus; mai târziu s-a dus la Cana Galileii, pentru a le descoperi taina lui Cristos celor de acolo. Şi timpurile de acum, Maria apare în multe locuri de pe glob tot pentru a le descoperi oamenilor taina lui Cristos, prin care să primească iertarea, mântuirea şi fericirea veşnică.

Maria putea zice şi "nu" la invitaţia arhanghelului lui Dumnezeu de a fi Născătoare lui Mesia, dar s-a făcut "roaba Domnului" (Lc 1,38). Iosif putea zice şi el "nu" la chemarea de a crede în Isus, dar a ales să creadă incredibilul şi să o ia pe Maria cu Isus la el (cf. Mt 1,24). Isus putea zice şi el "nu" de a se naşte şi a merge la cruce, dar a ales să zică: "Iată, vin, Doamne, ca să împlinesc voinţă ta" (Evr 10,7), să coboare din cer şi să ne mântuiască. Mântuirea se face cu oameni disponibili de jertfă şi de acţiune. Creştinii leneşi care nu duc mai departe mântuirea primită sfârşesc prin a o pierde şi ei.

Astăzi, ca şi pe sfântul Ioan apostolul, Maica Domnului ne cheamă şi pe noi, toţi creştinii, să le descoperim taina lui Cristos oamenilor din jurul nostru.

Acelaşi călugăr poet, Jacoponni da Todi (1236-1306), despre care am vorbit mai sus, după ce s-a convertit, a intrat într-unul dintre palatele veneţiene, unde se distrase şi el înainte, şi a început să strige la cei ce petreceau acolo: "Isus a fost nebun; Maica Domnului a fost nebună; apostolii au fost nebuni; martirii şi sfinţii au fost nebuni; ei şi-au luat crucea în fiecare zi; ei n-au găsit secretul fericirii pe care l-aţi aflat numai voi; mâncând, bând şi dansând". Această acţiune a avut un efect răsunător. Mulţi de cei care petreceau şi se distrau acolo şi-au revizuit şi schimbat viaţa.

Apoi ca nişte copii ai lui Dumnezeu, ca nişte fraţi ai lui Isus, ca nişte mirese ale Duhului Sfânt, ca nişte fii adoptivi ai Mariei, ca nişte concetăţeni ai sfinţilor, asemenea lor să fim generoşi cu semenii noştri mai puţin bogaţi aici, "cu bordeie fără foc aici", dar cu "palate în ceruri" (cf. Iac 2,5), de care mai târziu ne vom ruga noi să ne primească în lăcaşurile veşnice (cf. Lc 16,9). Un tată îşi învăţa astfel copilul: "Când îi priveşti pe oameni să nu te uiţi la ceea ce ei sunt acum, ci la ceea ce ei pot deveni prin generozitatea ta, dar şi la ceea ce tu vei primi de la ei mai târziu". Prea mulţi dintre noi, oamenii, avem o dragoste selectivă faţă de semenii noştri, lăsându-i la o parte tocmai pe cei mai vulnerabili şi care au mai mare nevoie de ajutor; şi ce dureros este. Pe când Dumnezeu nu a uitat pe nici unul (cf. In 18,9).

Şi nu în ultimul rând să ne purtăm crucea zilnică pe urmele lui Isus, aşa cum ne-a îndemnat fericitul nostru episcop martir, Anton Durcovici (1888-1951): "Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru noi!"

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 25.