Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea promovată de Congregaţia pentru Cler cu ocazia aniversării a 50 de ani ai decretelor conciliare "Optatam totius" şi "Presbyterorum ordinis" (20 noiembrie 2015)

Domnilor cardinali,
Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,
Fraţi şi surori,

Adresez fiecăruia un cordial salut şi exprimă o sinceră mulţumire dumneavoastră, cardinal Stella, şi Congregaţiei pentru Cler, care m-au invitat să particip la această Întâlnire, la cincizeci de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorum ordinis.

Îmi cer scuze că am schimbat primul proiect, care era ca să vin eu la voi, dar aţi văzut că timpul nu era şi am ajuns şi aici în întârziere!

Nu e vorba de o "reevocare istorică". Aceste două decrete sunt o sămânţă, pe care Conciliul a aruncat-o în ogorul vieţii Bisericii; în cursul acestor cinci decenii ele au crescut, au devenit o plantă mare, desigur cu vreo frunză uscată, dar mai ales cu atâtea flori şi roade care înfrumuseţează Biserica de astăzi. Reparcurgând drumul parcurs, această Întâlnire a arătat aceste roade şi a constituit o reflecţie eclezială oportună cu privire la lucrarea care rămâne de făcut în acest domeniu aşa de vital pentru Biserică. Încă rămâne muncă de făcut!

Optatam totius şi Presbyterorum ordinis au fost amintite împreună, precum cele două ţinte ale unei realităţi unice: formarea preoţilor, pe care o distingem în iniţială şi permanentă, dar care constituie pentru ei o unică experienţă de ucenicie. Nu întâmplător, Papa Benedict, în ianuarie 2013 (Motu proprio Ministrorum institutio) a dat o formă concretă, juridică, acestei realităţi, atribuind Congregaţiei pentru Cler şi competenţa asupra seminariilor. În acest mod acelaşi dicaster poate începe să se ocupe de viaţa şi de slujirea preoţilor încă de la intrarea în seminar, lucrând pentru ca vocaţiile să fie promovate şi îngrijite, şi să poată îmboboci în viaţa preoţilor sfinţi. Drumul de sfinţenie al unui preot începe în seminar!

Din moment ce vocaţia la preoţie este un dar pe care Dumnezeu îl oferă unora pentru binele tuturor, aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva gânduri, pornind tocmai de la raportul dintre preoţi şi celelalte persoane, urmând nr. 3 din Presbyterorum ordinis, în care se află ca un mic compendiu de teologie a preoţiei, luat din Scrisoarea către evrei: "Aleşi dintre oameni şi rânduiţi pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcate, preoţii trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca nişte fraţi ai lor".

Să luăm în considerare aceste trei momente: "aleşi dintre oameni", "rânduiţi pentru oameni", prezenţi "în mijlocul celorlalţi oameni".

Preotul este un om care se naşte într-un anumit context uman; acolo învaţă primele valori, absoarbe spiritualitatea poporului, se obişnuieşte cu relaţiile. Şi preoţii au o istorie, nu sunt "ciuperci" care apar dintr-o dată în catedrală în ziua hirotonirii lor. Este important ca formatorii şi preoţii înşişi să-şi amintească asta şi să ştie să ţină cont de această istorie personală de-a lungul drumului formării. În ziua hirotonirii le spun mereu preoţilor, preoţilor noi: amintiţi-vă de unde aţi fost luaţi, din turmă, nu uitaţi de mama voastră şi de bunica voastră! Asta îi spunea Paul lui Timotei şi o spun şi eu astăzi. Asta înseamnă că nu se poate face preotul crezând că unul a fost format în laborator, nu; începe în familie cu "tradiţia" credinţei şi cu toată experienţa familiei. Este nevoie ca ea să fie personalizată, pentru că persoana concretă e cea care este chemată la ucenicie şi la preoţie, ţinând cont în orice caz că numai Cristos este Învăţătorul care trebuie urmat şi la care trebuie să ne configurăm.

Îmi place în acest sens să amintesc acel fundamental "centru de pastoraţie vocaţională" care este familia, biserică familială şi loc dintâi şi fundamental de formare umană, unde poate germina în tineri dorinţa unei vieţi concepute ca drum vocaţional, care trebuie parcurs cu angajare şi generozitate.

În familie şi în toate celelalte contexte comunitare - şcoală, parohie, asociaţii, grupuri de prieteni - învăţăm să fim în relaţie cu persoane concrete, ne lăsăm modelaţi de raportul cu ele şi devenim ceea ce suntem şi graţie lor.

Aşadar, un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaşte propria istorie, cu bogăţiile sale şi rănile sale, şi care a învăţat să facă pace cu ea, ajungând la seninătatea de fond, proprie unui discipol al Domnului. Formarea umană este deci o necesitate pentru preoţi, pentru ca să înveţe să nu se lase dominaţi de limitele lor, ci mai degrabă să pună în valoare talentele lor.

Un preot care este un om pacificat va şti să răspândească seninătate în jurul său, şi în momentele obositoare, transmiţând frumuseţea raportului cu Domnul. În schimb nu este normal ca un preot să fie adesea trist, nervos sau dur de caracter; nu merge bine şi nu face bine, nici preotului, nici poporului său. Dar dacă tu ai o boală, eşti nevrotic, mergi la medic! La medicul spiritual şi la medicul clinic: îţi vor da pastile care îţi vor face bine, amândoi! Dar vă rog ca să nu plătească credincioşii nevroza preoţilor! A nu-i bate pe credincioşi; apropierea de inimă cu ei.

Noi preoţii suntem apostoli ai bucuriei, vestim Evanghelia, adică "vestea bună" prin excelenţă; desigur nu suntem noi cei care dăm forţă Evangheliei - unii cred asta - dar putem favoriza sau împiedica întâlnirea din Evanghelie şi persoane. Umanitatea noastră este "vasul de lut" în care păstrăm comoara lui Dumnezeu, un vas de care trebuie să avem grijă, pentru a transmite bine conţinutul său preţios.

Un preot nu poate pierde rădăcinile sale, rămâne mereu un om al poporului şi al culturii care l-a generat; rădăcinile noastre ne ajută să ne amintim cine suntem şi unde ne-a chemat Cristos. Noi preoţii nu cădem de sus, ci suntem chemaţi, chemaţi de Dumnezeu, care ne ia "dintre oameni", pentru a ne constitui "în favoarea oamenilor". Îmi permit o anecdotă. În dieceză, cu ani în urmă... Nu în dieceză, nu, în Societate era un preot bun, bun, tânăr, preot de doi ani. A intrat în încurcătură, a vorbit cu părintele spiritual, cu superiorii săi, cu medicii şi a spus: "Eu plec, nu mai pot, plec". Şi gândindu-mă la aceste lucruri - eu o cunoşteam pe mama, oameni umili - i-am spus: "De ce nu mergi la mama ta şi să-i vorbeşte despre asta?". A mers, a petrecut toată ziua cu mama, s-a întors schimbat. I-a dat mama două "palme" spirituale, i-a spus trei sau patru adevăruri, l-a pus în ordine, şi a mers înainte. De ce? Pentru că a mers la rădăcină. Pentru aceasta este important să nu se elimine rădăcina de unde venim. În seminar trebuie să faci rugăciunea mentală... Da, desigur, asta trebuie să se facă, să se înveţe... Dar înainte de toate roagă-te aşa cum te-a învăţat mama ta, şi apoi mergi înainte. Dar mereu rădăcina este acolo, rădăcina familiei, aşa cum ai învăţat să te rogi când erai copil, chiar cu aceleaşi cuvinte, începe să te rogi aşa. Apoi vei merge înainte în rugăciune.

Iată al doilea pasaj: "rânduiţi pentru oameni".

Aici este un punct fundamental al vieţii şi al slujirii preoţilor. Răspunzând la vocaţia lui Dumnezeu, se devine preoţi pentru a-i sluji pe fraţi şi pe surori. Imaginile lui Cristos pe care le luăm ca referinţă pentru slujirea preoţilor sunt clare: El este "Marele Preot", în acelaşi mod aproape de Dumnezeu şi aproape de oameni; este "Slujitorul", care spală picioarele şi devine aproape pentru cei mai slabi; este "Bunul Păstor", care are mereu ca scop îngrijirea turmei.

Sunt cele trei imagini la care trebuie să privim, gândindu-ne la slujirea preoţilor, trimişi să-i slujească pe oameni, să ajungă la ei milostivirea lui Dumnezeu, să vestească Cuvântul său de viaţă. Nu suntem preoţi pentru noi înşine şi sfinţirea noastră este strâns legată de aceea a poporului nostru, ungerea noastră de ungerea sa: tu eşti uns pentru poporul tău. A şti şi a-şi aminti că sunt "rânduiţi pentru popor" - popor sfânt, popor al lui Dumnezeu - îi ajută pe preoţi să nu se gândească la sine, să fie cu autoritate şi nu autoritari, fermi dar nu duri, bucuroşi dar nu superficiali, aşadar, păstori, nu funcţionari. Astăzi, în ambele lecturi de la Liturghie se vede clar capacitatea de a se bucura pe care o are poporul, când este refăcut şi purificat templul, şi în schimb incapacitatea de bucurie pe care o au conducătorii preoţilor şi cărturarii în faţa alungării negustorilor din templu din partea lui Isus. Un preot trebuie să înveţe să se bucure, nu trebuie niciodată să piardă, mai bine aşa, capacitatea de bucurie: dacă o pierde există ceva ce nu merge. Şi vă spun sincer, îmi este frică să devin rigid, îmi este frică. Preoţilor rigizi... Departe! Te muşcă! Şi îmi vine în minte acea expresie a sfântului Ambroziu, secolul al IV-lea: "Unde este milostivirea este duhul Domnului, unde este rigiditatea există numai slujitorii săi". Slujitorul fără Domnul devine rigid, şi acesta este un pericol pentru poporul lui Dumnezeu. Păstori, nu funcţionari.

Poporul lui Dumnezeu şi întreaga omenire sunt destinatari ai misiunii preoţilor, la care tinde toată lucrarea formării. Formarea umană, cea intelectuală şi cea spirituală ajung în mod natural în cea pastorală, căreia îi furnizează instrumente şi virtuţi şi dispoziţii personale. Când toate acestea se armonizează şi se amestecă cu un zel misionar genuin, de-a lungul drumului unei vieţi întregi, preotul poate să îndeplinească misiunea încredinţată de Cristos Bisericii sale.

În sfârşit, ceea ce s-a născut din popor, trebuie să rămână cu poporul; preotul este mereu "în mijlocul celorlalţi oameni", nu este un profesionist al pastoraţiei sau al evanghelizării, care soseşte şi face ceea ce trebuie - eventual bine, dar ca şi cum ar fi o meserie - şi apoi pleacă să trăiască o viaţă separată. Se devine preoţi pentru a sta în mijlocul oamenilor: apropierea. Şi îmi permit, fraţi episcopi, şi apropierea noastră a episcopilor de preoţii noştri. Acest lucru este valabil şi pentru noi! De câte ori auzim plângerile preoţilor: "Of, l-am sunat pe episcop pentru că am o problemă... Secretarul, secretara, mi-a spus că este foarte ocupat, că e plecat, că nu mă poate primi mai devreme de trei luni...". Două lucruri. Primul. Un episcop este mereu ocupat, slavă Domnului, dar dacă tu episcop primeşti un telefon de la un preot şi nu poţi să-l primeşti pentru că ai mult de lucru, cel puţin ia telefonul şi sună-l şi spune-i: "Este urgent? Nu este urgent? Când, vino în ziua aceea...", astfel te simte aproape. Există episcopi care par să se îndepărteze de preoţi... Apropiere, măcar un telefon! Şi aceasta este iubire de părinte, fraternitate. Şi celălalt lucru. "Nu, am o conferinţă în cutare oraş şi apoi trebuie să fac o călătorie în America, şi apoi...". Dar, ascultă, decretul de reşedinţă de la Trento mai este în vigoare! Şi dacă nu te simţi bine să stai în dieceză, dă-ţi demisia, şi umblă prin lume făcând un alt apostolat foarte bun. Dar dacă tu eşti episcop al acelei dieceze, reşedinţa. Aceste două lucruri, apropiere şi reşedinţă. Dar asta este pentru noi episcopii! Se devine preoţi pentru a fi în mijlocul oamenilor.

Binele pe care preoţii îl pot face se naşte mai ales din apropierea lor şi dintr-o iubire tandră faţă de persoane. Nu sunt filantropi sau funcţionari, preoţii sunt părinţi şi fraţi. Paternitatea unui preot face atât de mult bine.

Apropiere, măruntaie de milostivire, privire iubitoare: a face să se experimenteze frumuseţea unei vieţi trăite conform Evangheliei şi iubirii lui Dumnezeu care devine concretă şi prin slujitorii săi. Dumnezeu care nu refuză niciodată. Şi aici mă gândesc la confesional. Mereu se pot găsi că pentru a da dezlegarea. A primi bine. Dar uneori nu se poate dezlega. Există preoţi care spun: "Nu, de acest lucru nu te pot dezlega, pleacă". Aceasta nu este calea. Dacă tu nu poţi să dai dezlegarea, explică şi spune: "Dumnezeu te iubeşte mult, Dumnezeu te iubeşte. Pentru a ajunge la Dumnezeu există atâtea căi. Eu nu-ţi pot da dezlegarea, îţi dau binecuvântarea. Dar întoarce-te, întoarce-te mereu aici, pentru că de fiecare dată când tu te întorci îţi voi da binecuvântarea ca semn că Dumnezeu te iubeşte". Şi acel bărbat sau acea femeie pleacă plin de bucurie pentru că a găsit icoana Tatălui, care nu refuză niciodată; într-o manieră sau în alta l-a îmbrăţişat.

O bună examinare a conştiinţei pentru un preot este şi aceasta; dacă Domnul s-ar întoarce astăzi, unde m-ar găsi? "Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta" (Mt 6,21). Şi inima mea unde este? În mijlocul oamenilor, rugându-se cu şi pentru oameni, implicat cu bucuriile şi suferinţele lor, sau mai degrabă în mijlocul lucrurilor din lume, al afacerilor pământeşti, al "spaţiilor" mele private? Un preot nu poate să aibă un spaţiu privat, pentru că este mereu ori cu Domnul ori cu poporul. Eu mă gândesc la acei preoţi pe care i-am cunoscut în oraşul meu, când nu era robotul la telefon, ci dormeau cu telefonul pe canapea, şi la orice oră sunau oamenii, ei se ridicau pentru a da ungerea: nu murea nimeni fără sacramente! Nici măcar în odihnă nu aveau un spaţiu privat. Acesta este zel apostolic. Răspunsul la această întrebare: inima mea unde este?, poate să ajute fiecare preot să-şi orienteze viaţa şi slujirea spre Domnul.

Conciliul a lăsat Bisericii "perle preţioase". Ca negustorul din Evanghelia lui Matei (13,45), astăzi să mergem în căutarea lor, pentru a scoate nou elan şi noi instrumente pentru misiunea pe care Domnul ne-o încredinţează.

Un lucru pe care aş vrea să-l adaug la text - scuzaţi-mă! - este discernământul vocaţional, admiterea în seminar. A căuta sănătatea acelui tânăr, sănătatea spirituală, sănătatea materială, fizică, psihică. Odată, imediat ce am fost numit maestru de novici, anul 1972, am mers să duc la psihologă rezultatele testului de personalitate, un test simplu care se făcea ca unul dintre elementele discernământului. Era o femeie de treabă şi un medic bun. Îmi spune: "Acesta are problema asta dar poate să meargă dacă este aşa...". Era şi o bună creştină, dar în unele cazuri era inflexibilă: "Acesta nu poate" - "Dar, doamnă doctor, este atât de bun acest tânăr" - "Acum e bun, dar să ştiţi că există tineri care ştiu în mod inconştient, nu sunt conştienţi, dar simt în mod inconştient că sunt psihic bolnavi şi caută pentru viaţa lor structuri puternice care să-i apere, aşa încât să poată merge înainte. Şi merg bine, până în momentul în care se simt bine stabiliţi şi acolo încep problemele" - "Mi se pare un pic straniu...". Şi răspunsul nu-l uit niciodată, acelaşi dat de Domnul lui Ezechiel: "Părinte, dumneavoastră nu v-aţi gândit niciodată de ce sunt atâţia poliţişti torturatori? Intră de tineri, par sănătoşi dar că se simt siguri, boala începe să iasă. Acelea sunt instituţiile puternice care caută aceşti bolnavi inconştienţi: poliţia, armata, clerul... Şi apoi atâtea boli pe care noi toţi le cunoaştem că vin afară". Este curios. Când îmi dau seama că un tânăr este prea rigid, este prea fundamentalist, eu nu am încredere; în spate există ceva ce el însuşi nu ştie. Dar când se simte sigur... Ezechiel 16, nu-mi amintesc versetul, dar este când Domnul spune poporului său tot ceea ce a făcut pentru el: l-a găsit abia născut şi apoi l-a îmbrăcat, s-a căsătorit cu el... "Şi apoi, când tu te-ai simţit sigură, te-ai prostituat". Este o regulă, o regulă de viaţă. Ochi deschişi asupra misiunii în seminarii. Ochi deschişi.

Am încredere că rodul lucrărilor acestei Întâlniri - cu atâţia raportori cu autoritate, care provin din regiuni şi culturi diferite - va putea să fie oferit Bisericii ca actualizare utilă a învăţăturilor Conciliului, aducând o contribuţie la formarea preoţilor, cei care există şi cei pe care Domnul va voi să ni-i dăruiască, pentru ca, fiind configuraţi tot mai mult cu El, să fie preoţi buni după inima Domnului, nu funcţionari! Şi mulţumesc pentru răbdare.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.