Reflecţie la duminica a XXXIV-a de peste an, Cristos Regele Universului - B (2015)

Regele Isus ne iubeşte, ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său (cf. Ap 1,5-6).

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, papa Pius al XII-lea (1866-1958) a trimis lumii creştine acest mesaj de încurajare: "Nu vă temeţi, regatul lui Cristos va rămâne veşnic. El este un regat fără arme, fără bogăţii pământeşti, fără putere economică şi fără capital. Cristos este rege al cărui regat nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36). Cristos este un rege al inimilor, este un rege care iubeşte şi mântuieşte, este un rege blând şi paşnic, este un rege care ne-a pregătit şi nouă o împărăţie ca să domnim împreună cu el".

După ce zi de zi, sărbătoare după sărbătoare şi duminică de duminică am celebrat şi am descoperit progresiv lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl, prin Cristos şi Duhul Sfânt, spre folosul nostru, astăzi am ajuns la ultima duminică a anului liturgic, duminică în care celebrăm domnia lui Cristos asupra întregului univers şi facem adoraţie publică în onoarea lui. Pentru fidelitatea sa faţă de Tatăl şi faţă de lucrarea mântuirii noastre de la cruce, Isus a fost făcut Rege al Universului (cf. Dan 7,14).

Sfântul Fulgenţiu de Ruspe (468-533), vizitând Roma, l-a văzut în piaţa publică pe Teodoric, conducător al Italiei (493-526), înălţat pe un tron strălucitor, înconjurat de senatori şi de un fast extraordinar. Atunci a exclamat: "Dacă Roma pământească e aşa de frumoasă, cum va fi atunci Ierusalimul ceresc, unde domneşte Regele Cristos"? Fă-ne, te rugăm, Doamne, să vedem Ierusalimul ceresc şi pe Isus, regele măririi veşnice!

Se zice că într-o zi regele Persiei, Xerxe cel Mare (519-466 îC), se plângea că marea nu vrea să-l asculte, de aceea a dispus ca să fie biciuită. Iar împăratul grecilor, Alexandru cel Mare (356-323 îC) se plângea apropiaţilor săi că stelele nu vor să-l asculte. Scriitorul antic Tertulian (160-220) scrie că împăratul Diocleţian (244-311), cel mai cumplit duşman al creştinismului antic, după ce a dus o lungă persecuţie a creştinilor, a bătut o moneda de aur cu inscripţia "Nomen cristianorum deleto", adică "numele de creştin a fost şters". Noi ştim că cezarul Diocleţian a fost sugrumat de miniştrii săi, iar creştinismul trăieşte şi astăzi. Pe o altă moneda mai scumpă decât cea a lui Diocletian, pe inimile creştinilor de ieri şi de astăzi, este tipărită o altă inscripţie: "Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat"!

Pe Isus Regele strălucitor care domneşte în cer, pe pământ şi în tot universul; pe Isus, Regele de care ascultă întreg universul: aştri, marea, vânturile, oamenii, îngerii şi diavolii (cf. Mt 8,27; Mc 1,27); pe Isus Regele care învinge, care domneşte şi care porunceşte la toată făptura îl celebrăm noi astăzi.

Într-o zi Isus le-a spus ucenicilor săi: "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru vostru" (Lc 17,21). În fiecare dintre oameni Dumnezeu a pus câte un tron. Înlăuntru nostru este un tron gol care aşteaptă mereu să fie ocupat de cineva. Sfântul Augustin (354-430) ne spune că "Dumnezeu astfel a plămădit inima noastră încât nimeni şi nimic să n-o poată umple, decât el însuşi". Pentru că "Plăcerea lui Dumnezeu dintotdeauna a fost să locuiască cu fiii oamenilor" (Prov 8,31), la plinirea timpului "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, plin de har şi de adevăr" (In 1,14). De atunci el bate mereu la uşa inimii noastre şi cere să fie primit pentru a ne împărtăşi bunurile sale veşnice (cf. Ap 3,20).

Cristos a venit să domnească în sufletul nostru. Isus ne întreabă astăzi pe unul fiecare dintre noi: Mă laşi să domnesc în tine? Dacă îl lăsăm pe Cristos să domnească în sufletul nostru, nu vom fi niciodată dominatori, ci servitori ai tuturor oamenilor, care au fost răscumpăraţi cu sângele său.

Dacă întregului univers slujirea regalităţii lui Isus i se impune, pentru îngeri şi pentru oameni slujirea regalităţii lui Isus este o chemare şi o alegere liberă. Din istoria biblică vedem că unii îngeri au primit slujirea regalităţii divine, iar alţii au respins-o spre nefericirea lor (cf. Ap 12,7). Tot aşa şi oamenii, unii primesc slujirea regalităţii divine, iar alţii o resping spre nefericirea lor (cf. Gen 6,12-13).

Deci, la uşa inimii noastre se aud două bătăi, una dulce a lui Isus şi una stridentă a lui satan. Isus ne spune că ne oferă lucruri care de aici nu se pot vedea (cf. 1Cor 2,9). Satana spune că ne oferă tot ceea ce aici se poate vedea (cf. Mt 4,8). Depinde de noi cui deschidem uşa. Atunci când pe tronul inimii noastre şade Cristos atunci împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, atunci biruinţa binelui este asigurată, atunci noi suntem copiii şi templul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19-20; 2Cor 6,16), atunci suntem fericiţi. Însă atunci când pe tronul inimii noastre şade satana, atunci fiinţa noastră este neliniştită, suferindă şi nefericită.

Regalitatea lui Isus nu se aseamănă cu vreo altă regalitate din lumea aceasta. Isus nu şi-a afirmat domnia nici prin dreptul de a lua (cf. 1Sam 8,11-17), nici prin forţa a 12 legiuni de îngeri (cf. Mt 26,53), nici prin puterea de a constrânge (cf. Mt 19,21), nici prin puterea de a săvârşi minuni (cf. In 18,6), nici prefăcând pietrele în pâini (cf. Mt 4,3-4), nici salvându-se pe sine însuşi coborând jos de pe cruce (cf. Mt 27,42). Dar Isus şi-a afirmat domnia făcându-se slujitorul şi robul tuturor (cf. Mc 10,43-45), încărcându-se cu păcatele şi poverile noastre (cf. Is 53,4), făcând bine pe oriunde a trecut (cf. Fap 10,38) şi murind pentru mântuirea noastră (cf. Rom 5,6-8).

Isus, Regele iubirii veşnice, a venit, vine şi va veni lângă orice om şi-i spune: "Dă-mi necazul tău, dă-mi slăbiciunile tale, dă-mi boala ta, dă-mi durerea ta, dă-mi eşecurile tale, dă-mi poverile tale!" Dar, mai ales, Isus ne spune fiecăruia dintre noi: "Dă-mi păcatele tale, dă-mi sufletul tău rănit, dă-mi viaţa ta pierdută!". "De ce, Isuse?" "Pentru că eu sunt Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29). Pentru că am venit să vindec şi să mântuiesc ceea ce era pierdut. (cf. Mt 18,11; Lc 19,10). Pentru că nu pierd pe nici unul (cf. In 18,9)".

În urma păcatului, noi trebuia să fim judecaţi. Iar Isus, după cum vedem în evanghelia de astăzi, s-a lăsat judecat în locul nostru. În urma păcatului, noi trebuia să fim condamnaţi, iar Isus s-a lăsat condamnat în locul nostru. În urma păcatului, noi trebuia să murim, dar Isus s-a lăsat ucis pentru noi pe lemnul de ocară al crucii. Isus a fost acuzat pentru ca noi care credem în el să nu mai fim acuzaţi. Isus a fost condamnat pentru ca noi care credem în el să nu mai fim condamnaţi. Isus a murit pentru care credem în el să nu mai murim moartea de-a doua.

Următorul exemplu ne va lămuri şi mai bine cine este Isus, Regele nostru. Un vânător de cerbi şi căprioare povestea că odată, pe când era la vânătoare şi luase la ochi o căprioară, dintr-o dată un cerb a apărut în bătaia puştii. Acesta a observat puşca îndreptată spre căprioara iubită şi a sărit în bătaia puştii pentru a o salva, pentru ca zgomotul armei de la moartea sa să îndepărteze căprioara de pericolul morţii. Cerbul a căzut sub gloanţe, dar şi-a salvat căprioara iubită. Iar, căzut fiind, nu a privit înspre locul de unde s-au tras gloanţele, ci a privit înspre căprioara iubită care se salva.

Acest cerb poate fi o imagine pală a lui Isus care, atunci când mânia lui Dumnezeu în urma păcatelor era gata să se reverse asupra noastră, el singur, din iubire faţă de noi, s-a aşezat între mânia lui Dumnezeu contra păcatului şi pierzarea noastră, lăsându-se, aşa cum ne spune evanghelia de astăzi, judecat, condamnat şi ucis în locul nostru. De aceea, el singur a putut spune: "Nu este dragoste mai mare ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei" (In 15,13-14). Am fost robi ai păcatului, însă Cristos ne-a plătit preţul iertării şi ne-a pus în libertate (cf. Rom 6,17).

Pe Isus, pentru fidelitatea sa, pentru dragostea sa, pentru şi jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi oamenii, Duhul Tatălui l-a înviat din morţi (cf. Rom 8,11), făcând din el primul născut dintre cei morţi şi principele principilor (cf. Ap 1,5). Mai mult, lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă (cf. Dan 7,14). Astfel, cel care astfel ne iubeşte ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său (cf. Ap 1,5-6), pentru a domni veşnic împreună cu el (cf. In 17,24).

Toate acestea a voit să ne ni le spună şi Sfântul Părinte papa Pius al XI-lea (1857-1939) când, la 11 decembrie 1925, prin enciclica Quas Primas, a instituit sărbătoarea Cristos, Regele Universului: Isus este Regele iubirii, al ajutorului, al jertfei şi al păcii. Împărăţia lui este o împărăţie de iubire, de ajutor şi de pace. Împărăţia lui este o împărăţie veşnică care nu va cădea aşa cum cad împărăţiile oamenilor, dar este o împărăţie care se întăreşte cu fiecare zi.

La un moment dat, Pilat îl întreabă pe Isus dacă este rege. Iar Isus îi răspunde: "Da, eu sunt Rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu" (In 18,18,33-35).

Oricine trăieşte în adevăr, oricine duce o viaţă onestă, corectă, în sinceritate, oricine ascultă glasul său, dovedeşte că face parte din împărăţia sa. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o problemă care ţine de graniţe, căci nu este din lumea aceasta; împărăţia lui Dumnezeu ţine de domeniul inimii. Toţi cei care au o inimă curată şi plină de iubire şi o dovedesc trăind în adevăr, fac parte din împărăţia sa.

Isus, Regele iubirii, nu numai că ne-a luat păcatele şi ne-a dăruit iertarea, nu numai că ne-a luat moartea şi ne-a dăruit viaţa, nu numai că ne-a schimbat pământul cu paradisul, dar, până la venirea lui cu slavă, a rămas cu noi tainic în Biblie şi în Euharistie, ca hrană şi purificare a inimilor noastre.

Un om a aflat că Dumnezeu voia să vină la el în vizită. "La mine? În casa mea? Imposibil. În acest grajd nu se poate primi nici o vizită. Totul este mizerabil, plin de gunoaie, iar aerul este irespirabil. Ce să fac?" A deschis ferestrele şi a strigat după ajutor la vecini şi trecători. Fiecare îşi vedea de treburile lui. "Vă rog, a strigat el, să vină măcar unul să mă ajute la curăţenie. Vine Dumnezeu la mine şi nu reuşesc să mă descurc de unul singur". Tot strigând, a venit cineva să-l ajute. S-au apucat de treabă. Erau multe de făcut. Au cărat gunoiul, au spălat scările, au scuturat covoarele. "Nu vom reuşi să terminăm", oftă omul. "Ba vom reuşi", l-a încurajat cel venit să-l ajute. Când s-a făcut seară, au mers în bucătărie şi au aşternut masa pe care au aşezat toate de ale mâncării. Fericit, omul nostru a spus celui ce l-a ajutat: "Ei bine, acum poate să vină Domnul. Oare unde s-o fi oprit?" "Dar sunt aici", a răspuns musafirul. L-a recunoscut pe Isus la frângerea pâinii.

Poetul persan Jalal ad-Din Muhammad Rummy (1207-1723), în lucrarea sa "Masnavi", relatează povestea unui om foarte urât care străbătea pe jos deşertul. Deodată a zărit în nisip ceva strălucitor. Era un ciob de oglindă. Omul s-a aplecat, l-a luat şi s-a uitat cu atenţie la el. Nu mai văzuse niciodată până atunci o oglindă. Privind cu atenţie în acea oglindă îşi descoperi în ea chipul hidos. Surprins exclamă, "Ce urâţenie! Nu e de mirare că ai fost aruncată departe de privirile oamenilor". A aruncat ciobul de oglindă şi şi-a văzut de drum. Nu-i suficient să-ţi priveşti faţa în oglindă. Dacă faci doar atât n-ai decât să constaţi urâţenia păcatului. În plus, vrăjmaşul şterge această imagine şi în curând uiţi cum arăţi (cf. Iac 1,23-24). Este necesar să ne "adâncim privirea" în Isus (cf. Iac 1,25), care este "oglindirea Tatălui" (cf. Evr 1,3), ca să fim "schimbaţi în acelaşi chip ca al lui" (2Cor 3,18).

Isus, prin Cuvântul său, ne luminează; la sfânta spovadă ne face curaţi în suflete; la sfânta împărtăşanie ne reface chipul după chipul său; iar prin rugăciune ne dă puterea sa.

Astăzi suntem chemaţi la adoraţie publică. Guido Negri (1888-1916), un căpitan sfânt de lângă Padova, Italia, căzut în Primul Război Mondial (1914-1918), atât de mult ţinea la demnitatea lui de soldat al lui Cristos încât, îndată ce intra într o biserică, se ducea direct la altar şi rămânea acolo nemişcat cu ochii fixaţi spre tabernacol într o atitudine de profund respect. Odată, fiind întrebat de un coleg, care îl surprinsese într o astfel de poziţie, el răspunse cu francheţe: "Fac planton regelui meu". Astăzi să facem şi noi planton, adoraţie şi bucurie Regelui nostru, Isus.

Astăzi suntem chemaţi la ispăşire publică a păcatelor, oferind sfânta Liturghie şi primind sfânta împărtăşanie. Celor trei păstoraşi de la Fatima (1917), pe când se rugau Rozariul, le-a apărut un înger pe care îl văzuseră de mai multe ori, dar care de data aceasta ţinea într-o mână un potir şi deasupra era o ostie din care picura sânge. Lăsând potirul şi ostia în aer, îngerul s-a prosternat cu faţa la pământ şi a repetat de trei ori: "Preasfântă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, vă ador profund şi vă ofer preapreţiosul trup şi sânge, sufletul şi dumnezeirea lui Isus Cristos, prezente în toate tabernacolele din lume, ca reparaţie pentru fărădelegile şi sacrilegiile prin care el este ofensat. Şi, pentru meritele Preasfintei sale Inimi şi ale Inimii Neprihănite a Mariei, vă rog pentru convertirea păcătoşilor". Apoi îngerul s-a ridicat, a luat potirul şi ostia; i-a dat Luciei să mănânce ostia, iar din potir le-a dat să bea Iacintei şi lui Francisc, spunând: "Luaţi şi beţi trupul şi sângele lui Isus Cristos oribil insultat de oamenii nelegiuiţi. Reparţi fărădelegile lor şi mângâiaţi-l pe Dumnezeul vostru". Apoi s-a prosternat din nou cu faţa la pământ şi a repetat de mai multe ori aceeaşi rugăciune. Şi a dispărut.

Dar mai ales astăzi Isus ne cheamă la domnia sa veşnică. Leon Bloy (1846-1917), un scriitor francez, îşi termina romanul intitulat "Femeia săracă" (1897) descriind următoarea scenă: "Clotilda stătea în biserică şi se ruga în faţa sfântului sacrament expus. Intrând un preot şi văzând-o, s-a apropiat de ea şi i-a spus: «Trebuie să fiţi foarte nefericită, dacă plângeţi, doamnă!» «Ba nu, sunt pe deplin fericită», răspunse ea. Nu se intră în paradis mâine sau poimâine, nici după zece ani, ci se intră azi, când eşti sărac şi suferind, după cuvântul lui Isus, adresate tâlharului care s-a căit de greşelile sale: "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43). Romanul se încheie cu această celebră cugetare: "Nu este decât o singură tristeţe, aceea de a nu fi sfânt".

Ia-ne, Doamne, această tristeţe şi dă-ne bucuria sfinţeniei tale! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 32.