Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 noiembrie 2015

Familia - 33. Poarta primirii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu această reflecţie am ajuns în pragul Jubileului, este aproape. În faţa noastră se află poarta, dar nu numai poarta sfântă, cealaltă: marea poartă a Milostivirii lui Dumnezeu - şi aceea este o poartă frumoasă! -, care primeşte căinţa noastră oferind harul iertării sale. Poarta este cu generozitate deschisă, este nevoie de un pic de curaj din partea noastră pentru a trece pragul. Fiecare dintre noi are înlăuntrul său lucruri care apasă. Toţi suntem păcătoşi! Să profităm de acest moment care vine şi să trecem pragul acestei milostiviri a lui Dumnezeu care nu încetează niciodată să ierte, nu încetează niciodată să ne aştepte! Ne priveşte, este mereu lângă noi. Curaj! Să intrăm pe această poartă!

De la Sinodul Episcopilor, pe care l-am celebrat în luna octombrie, toate familiile, şi întreaga Biserică, au primit o mare încurajare de a se întâlni pe pragul acestei porţi deschise. Biserica a fost încurajată să deschidă porţile sale, pentru a ieşi cu Domnul în întâmpinarea fiilor şi fiicelor aflaţi pe drum, uneori nesiguri, uneori rătăciţi, în aceste timpuri dificile. Îndeosebi, familiile creştine au fost încurajate să deschidă poarta pentru Domnul care aşteaptă să intre, aducând binecuvântarea sa şi prietenia sa. Şi dacă poarta milostivirii lui Dumnezeu este mereu deschisă, şi porţile bisericilor noastre, ale comunităţilor noastre, ale parohiilor noastre, ale instituţiilor noastre, ale diecezelor noastre, trebuie să fie deschise, pentru ca astfel toţi să putem ieşi ca să ducem această milostivire a lui Dumnezeu. Jubileul înseamnă marea poartă a milostivirii lui Dumnezeu dar şi micile porţi ale bisericilor noastre deschise pentru a-l lăsa pe Domnul să intre - sau de atâtea ori pentru a-l lăsa pe Domnul să iasă - prizonier al structurilor noastre, al egoismului nostru şi al atâtor lucruri.

Domnul nu forţează niciodată poarta: şi El cere permisiunea să intre. Cartea Apocalipsului spune: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (3,20). Dar să ni-l imaginăm pe Domnul care baze la poarta inimii noastre! Şi în ultima mare viziune din această carte a Apocalipsului, aşa se profeţeşte despre Cetatea lui Dumnezeu: "Porţile ei nu se vor închide ziua" ceea ce înseamnă pentru totdeauna, "pentru că acolo nu va mai fi noapte" (21,25). Există locuri în lume în care nu se închid porţile cu cheia, încă există. Dar există multe în care porţile blindate au devenit normale. Nu trebuie să ne oprim la ideea că trebuie să aplicăm acest sistem la toată viaţa noastră, la viaţa familiei, a oraşului, a societăţii. Şi cu atât mai puţin la viaţa Bisericii. Ar fi teribil! O Biserică neospitalieră, aşa ca o familie închisă în ea însăşi, mortifică Evanghelia şi usucă lumea. Fără porţi blindate în Biserică, fără! Totul deschis!

Gestionarea simbolică a "porţilor" - a pragurilor, a trecerilor, a frontierelor - a devenit crucială. Poarta trebuie să păzească, desigur, dar nu să respingă. Poarta nu trebuie să fie forţată, dimpotrivă, se cere permisiunea, pentru că ospitalitatea străluceşte în libertatea primirii şi se întunecă în prepotenţa invadării. Poarta se deschide frecvent, pentru a vedea dacă afară este cineva care aşteaptă, şi eventual nu are curajul, probabil nici forţa de a bate. Câtă lume şi-a pierdut încrederea, nu are curajul să bată la poarta inimii noastre creştine, la porţile bisericilor noastre... Şi sunt acolo, nu au curajul, i-am luat încrederea: vă rog, asta să nu se întâmple niciodată. Poarta exprimă multe lucruri din casă şi chiar din Biserică. Gestionarea porţii cere discernământ atent şi, în acelaşi timp, trebuie să inspire încredere. Aş vrea să spun un cuvânt de recunoştinţă pentru toţi paznicii porţilor: de la blocurile noastre, de la instituţiile civice, de la biserici înseşi. Adesea abilitatea şi gentileţea portarului sunt capabile să ofere o imagine de umanitate şi de primire întregii case, deja de la intrare. Trebuie să învăţăm de la aceşti bărbaţi şi femei, care sunt păzitorii locurilor de întâlnire şi de primire din cetatea omului! Vouă paznicilor de la atâtea porţi, fie ele porţi ale locuinţelor, fie ele porţi ale bisericilor, multe mulţumiri! Dar mereu cu un zâmbet, mereu arătând primirea acelei case, a acelei biserici, astfel oamenii se simt fericiţi şi primiţi în acel loc.

Într-adevăr, ştim bine că noi înşine suntem păzitorii şi slujitorii Porţii lui Dumnezeu, iar poarta lui Dumnezeu cum se numeşte? Isus! El ne luminează cu privire la toate porţile vieţii, inclusiv cele ale naşterii noastre şi a morţii noastre. El însuşi a afirmat asta: "Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune" (In 10,9). Isus este poarta care ne face să intrăm şi să ieşim. Pentru că staulul lui Dumnezeu este un adăpost, nu este o închisoare! Casa lui Dumnezeu este un adăpost, nu este o închisoare, iar poarta se numeşte Isus! Şi dacă poarta este închisă, să spunem: "Doamne, deschide poarta!". Isus este poarta şi ne face să intrăm şi să ieşim. Hoţii, cei care încearcă să evite poarta: este curios, hoţii încearcă mereu să intre prin altă parte, pe fereastră, prin acoperiş, dar evită poarta, pentru că au intenţii rele, şi se furişează în staul pentru a înşela oile şi a profita de ele. Noi trebuie să trecem prin poartă şi să ascultăm glasul lui Isus: dacă auzim tonul glasului său, suntem siguri, suntem salvaţi. Putem să intrăm fără teamă şi să ieşim fără pericol. În acest discurs foarte frumos al lui Isus, se vorbeşte şi despre paznic, care are misiunea de a deschide bunului Păstor (cf. In 10,2). Dacă paznicul ascultă glasul Păstorului, atunci deschide şi lasă să intre toate oile pe care le aduce Păstorul, pe toate, inclusiv pe cel pierdute în păduri, pe care bunul Păstor s-a dus ca să le aducă înapoi. Oile nu le alege paznicul, nu le alege secretarul parohial sau secretara de la parohie; oile sunt invitate toate, sunt alese de bunul Păstor. Paznicul - şi el - ascultă de glasul Păstorului. Iată, am putea spune foarte bine că noi trebuie să fim ca acel paznic. Biserica este portăreasa casei Domnului, nu este stăpâna casei Domnului.

Sfânta Familie de la Nazaret ştie bine ce înseamnă o poartă deschisă sau închisă, pentru cel care aşteaptă un copil, pentru cel care nu are adăpost, pentru cel care trebuie să scape de pericol. Familiile creştine să facă din pragul casei lor un mic mare semn al Porţii milostivirii şi a primirii lui Dumnezeu. Tocmai aşa Biserica va trebui să fie recunoscută, în orice colţ al pământului: ca paznicul unui Dumnezeu care bate la poartă, ca primirea unui Dumnezeu care nu-ţi închide poarta în faţă, cu scuza că nu eşti de-al casei. Cu acest spirit să ne apropiem de Jubileu: va fi poarta sfântă, dar există poarta marii milostiviri a lui Dumnezeu! Să fie şi poarta inimii noastre pentru a primi toţi iertarea lui Dumnezeu şi a da la rândul nostru iertarea noastră, primindu-i pe toţi cei care bat la poarta noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.