Sfântul Scaun bastion împotriva ciocnirii de civilizaţii

De Francesco Peloso

În ultimul sfert de secol, adică de când căderea Zidului din Berlin a redesenat harta geografică a lumii, Sfântul Scaun a fost de fapt singura instituţie globală care s-a opus cu hotărâre şi luciditate aşa-numitei ciocniri de civilizaţii; obiectiv, acesta din urmă, urmărit din mai multe părţi şi pe mai multe fronturi, în Occident ca şi în Orientul Mijlociu, din cauza intereselor economice, teritoriale, politice. Magisteriul a trei pontifi - Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi acum Francisc - a încercat să pună un dig în calea răspândirii conflictelor şi mai ales în calea răspândirii neîncrederii, a urii, a ruperii legăturilor dintre popoare şi religii, în calea contrapoziţiei identitare şi culturale. Pentru aceasta Biserica din Roma, însăşi piaţa "Sfântul Petru", au devenit în cursul acestor decenii simbol de raţionalitate, promotori de dialog şi atunci când totul părea pierdut, referinţă pentru cei care cred şi cei care nu cred care nu au voit să cedeze în faţa barbariei.

Sfântul Scaun şi dialogul cu celelalte credinţe

Ioan Paul al II-lea a văzu din timp riscurile spre care se îndrepta lumea şi pentru aceasta a promovat întâlnirile interreligioase din Assisi şi un dialog care nu e uşor şi cu interlocutori îndepărtaţi. "Să nu se ucidă în numele lui Dumnezeu" au repetat toţi cei trei Pontifi, "este o blasfemie a folosi numele său pentru a justifica violenţa" a spus papa Francisc la Angelus de duminică. Tentativa de a menţine viu un dialog între marile tradiţii religioase "ale Cărţii", călătoriile la Ierusalim, la Istanbul, în Liban, în Iordania, întâlnirile ecumenice şi cele cu autorităţile religioase şi ebraice şi musulmane care aparţin diferitelor curente din lumea islamică, o diplomaţie atentă la raporturile cu Teheran, Moscova, Washington, Ryad, sunt câteva dintre instrumentele folosite de Sfântul Scaun în aceşti ani complecşi. Rămân imprimate cuvintele dramatice rostite de Karol Wojtyła în timp ce lumea se prăbuşea spre războiul fatidic din Irak din 2003 - ale cărui consecinţe încă durează - "veţi răspunde despre asta lui Dumnezeu şi istoriei", şi apoi rugăciunea lui Benedict al XVI-lea în "Moscheea albastră" din Istanbul care a surprins lumea.

O linie profetică şi desigur şi politică şi diplomatică, ce îşi are bazele în cotitura Conciliului al II-lea din Vatican, în documente ca Nostra aetate prin care Biserica se deschidea la dialogul şi la confruntarea cu celelalte credinţe conjugând, mai în general, această alegere cu "semnele timpurilor", cu acea modernitate deja aşa de globală la jumătatea anilor '60, care nu putea să fie refuzată şi condamnată a priori. În exortaţia apostolică Evangelii gaudium, din 2013, papa Francisc vorbeşte despre necesitatea dialogului cu islamul, reafirmă cererea de libertate religioasă în ţările musulmane, scoate în evidenţă rădăcinile comune ale celor două religii. Apoi afirmă: "În faţa episoadelor de fundamentalism violent care ne preocupă, afectul faţă de credincioşii autentici ai islamului trebuie să ne facă să evităm generalizări odioase, pentru că adevăratul islam şi o adecvată interpretare a Coranului se opun oricărei violenţe". Şi pe de altă parte riscul actual este tocmai acesta, ca ura, frustrarea, frica, să ducă la refuzarea celuilalt ca atare, şi într-o Europă în care trăiesc paşnic şi de mulţi ani milioane de musulmani. Zidurile nu sunt soluţia, a repetat Francisc în timpul vizitei la Biserica luterană din Roma de duminica trecută. Mai mult, dacă acele ziduri se vor ridica în oraşele noastre, convieţuirea, pacea, libertatea vor fi puse în pericol.

Islamul reformator pus la colţ

Desigur se simte în această perioadă lipsa unui islam reformator al cărui glas a fost sufocat în sânge. Şi totuşi se înmulţesc în aceste zile, probabil cum nu s-a întâmplat vreodată în trecut, gesturile publice de rugăciune ale imamilor din comunităţile musulmane europene pentru victimele din Paris şi împotriva barbariei teroriste, mulţi dintre ei au participat la manifestaţiile de solidaritate pe străzile şi în pieţele din oraşele europene. Istoria ultimilor 25 de ani, pe de altă parte, este o istorie de conflicte regionale cu consecinţe globale în care factorul religios a fost adesea protagonist, uneori indirect, dar mereu evocat pe teren. Şi contrapoziţia, războiul, suferinţa populaţiilor, au dus în primul rând în ţările musulmane la marginalizarea şi la uciderea liderilor islamici reformatori. O teorie neîntreruptă de războaie a marcat timpul în care trăim. În 1990-1991 a izbucnit primul război din Golf (cauzat de invadarea Kuwaitului din partea Irakului lui Saddam Hussein), sunt anii în care la Washington se gândea la "noua ordine mondială"; apoi a fost rândul războaielor balcanice, din 1991 până în 1995, în care au fost implicate Serbia, Bosnia, Kosovo şi mai înainte Macedonia. Între timp, la răsărit se răspândea conflictul cecen în două valuri, din 1994 până în 1996, şi apoi din nou din 1999 până în 2009, şi se trecea de la independenţa Ceceniei la recucerirea sa din partea lui Putin. În 2001, atentatele de la Twin Towers (însă World Trade Center a fost deja obiectiv al unui atentat ratat în 1993), în 2002 invadarea Afganistanului, în 2003 începe al doua şi cea mai răsunătoare campanie irakiană: se asistă la căderea Bagdadului şi a regimului lui Saddam Hussein, este începutul unui conflict civil care nu s-a terminat niciodată.

Terorismul ajunge în Europa

Terorismul islamist lovea în Europa: la 11 martie 2004 atentatul foarte grav în gara Atocha din Madrid, 191 de morţi, peste 2 mii de răniţi; în 2005 venea rândul metroului din Londra, 54 de victime, sute de răniţi. Explozii şi bombe explodau în Asia, în Africa, la localuri sau ambasade, maşinile capcană devastau Irakul secerând mii de victime. Apoi, între 2010 şi 2011 izbucnea în tot Orientul Mijlociu valul "Primăverii arabe": revoltele din piaţă în care, pentru prima dată, întregi bucăţi din societate din ţările din Orientul Mijlociu cereau libertate, drepturi, echitate socială, separare între sfera civilă şi religioasă. Foarte repede, însă, în acele mişcări s-au inserat curente islamiste radicale sau conservatoare care au ţintit să răstoarne sensul protestului punând stăpânire pe el.

Bătălia a devenit între autocraţii, dictaturi şi fundamentalism, societatea civilă şi islamul modern au fost strivite, liderii din piaţa Tharir (la Cairo) arestaţi sau constrânşi să fugă. Siria nu a făcut excepţie, de la manifestaţiile iniţiale împotriva regimului cu partid unic al lui Bashar al Assad, reprimate în sânge, s-a trecut la un conflict civil foarte violent şi din război a apărut realitatea violentă şi opresivă a Statului Islamic spre care se îndreptau luptători din diferite regiuni ale lumii.

Paralel se fărâma Libia lui Gaddafi, graţie şi intervenţiei militare franco-americane, Libanul intra într-o criză din care iese cu greu şi miliţiile islamiste, de marcă sunnită sau şiită, deveneau stăpân al terenului. Milioane de refugiaţi sirieni aglomerau Orientul Mijlociu, bombardamentele făceau măcel de civili fără distincţie, Europa era în sfârşit implicat în conflict. Se ajunge la ianuarie 2015, la atentatele de la Charlie Hebdo şi apoi la cele din 13 noiembrie care au zguduit Parisul. Radicalismul islamic străbate multe dintre evenimentele despre care tocmai am amintit şi se amestecă cu naţionalisme, interese economice şi teritoriale. Cuvântul Bisericii a fost probabil printre puţinele lumini în măsură să lumineze o lume care se fărâmiţa în mod iremediabil, în care persecuţiile, religioase, etnice, politice, deveneau regula. Creştinismul fiu al Conciliului este probabil astăzi una dintre puţinele resurse culturale, umane, colective pe care să ne sprijinim pentru a evita colapsul nu al civilizaţiei "noastre", ci al civilizaţiei tout-court.

(După Vatican Insider, 16 noiembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.