Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Pelerinajul Familiei Guanelliene (12 noiembrie 2015)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-aţi adresat. Nu numai că mi-aţi prezentat Opera voastră, dar într-un fel aţi voit să mă şi primiţi în familia voastră. Astăzi pentru voi este o solemnitate importantă: o sărbătoriţi pe Mama Divinei Providenţe, care este patroana voastră, şi mai ales este pentru voi chiar Mama de familie, aşa cum voia sfântul Alois Guanella.

Tocmai aţi celebrat primul centenar al naşterii sale pentru cer. Aş vrea să-mi imaginez ce anume ar putea să vă spună el pentru a vă întări în credinţă, în speranţă şi în iubire. Cu siguranţă ar face asta cu simplitatea sa sinceră şi genuină; şi atunci m-am gândit la trei verbe concrete: a avea încredere, a privi şi a se grăbi.

A avea încredere. Viaţa părintelui Guanella a avut în centru certitudinea că Dumnezeu este Tată milostiv şi grijuliu. Aceasta era pentru el inima credinţei: să se ştie fiu iubit mereu, de care Tatăl se îngrijeşte, şi apoi frate al tuturor, chemat să reverse încredere. Dumnezeu este tată şi nu reuşeşte să nu ne iubească. Nici nu este capabil să stea departe de fiii săi. Dacă suntem distanţi de El, suntem aşteptaţi; când ne apropiem, suntem îmbrăţişaţi; dacă noi cădem, ne ridică; dacă suntem căiţi, ne iartă. Şi doreşte mereu să ne vină în întâmpinare. Sfântul Alois a crezut mult în această iubire concretă şi grijulie a Tatălui încât a avut adesea curajul să depăşească limitele prudenţei umane, numai să pună în practică Evanghelia. Pentru el Providenţa nu era o "poezie", ci realitatea. Dumnezeu are grijă de noi şi vrea ca să avem încredere în El.

Cred că Tatălui ceresc îi pare foarte rău când vede că fiii săi nu au încredere în El pe deplin: cred probabil mai mult într-un Dumnezeu îndepărtat decât în Tatăl milostiv. În mulţi poate să apară şi îndoiala că Dumnezeu, deşi este Tatăl, este şi stăpân. Atunci pare mai bine să nu se aibă încredere în El până la capăt, pentru că ar putea să ceară ceva prea angajant sau chiar să trimită vreo încercare. Însă aceasta este o mare înşelătorie: este înşelătoria veche a duşmanului lui Dumnezeu şi al omului, care camuflează realitatea şi travesteşte binele din rău. Este prima ispită: a ne distanţa de Dumnezeu, înfricoşaţi de suspiciunea că paternitatea sa nu este într-adevăr grijulie şi bună. În schimb Dumnezeu este numai iubire, pură iubire grijulie. El ne iubeşte mai mult decât iubim noi înşine şi ştie care este adevăratul nostru bine. Pentru aceasta doreşte ca în cursul vieţii să devenim ceea ce suntem din momentul Botezului: fii iubiţi, care sunt în măsură să învingă frica şi să nu cadă în plâns, pentru că Tatăl are grijă de noi. Sunteţi convinşi de asta?

Al doilea verb este a privi. Tatăl creator trezeşte şi creativitatea în cei care trăiesc ca fii ai săi. Atunci ei învaţă să privească lumea cu ochi noi, făcuţi mai luminoşi de iubire şi de speranţă. Sunt ochi care permit să ne privim înăuntru cu adevăr şi să vedem departe în caritate. Acestei priviri ceilalţi nu apar ca piedici care trebuie depăşite, ci ca fraţi şi surori care trebuie primiţi. Se descoperă astfel, aşa cum a spus părintele Guanella, că "iubirea aproapelui este întărirea vieţii".

În lume nu lipsesc niciodată problemele şi în timpul nostru există din păcate noi sărăcii şi atâtea nedreptăţi. Însă cea mai mare lipsă este cea a carităţii: este nevoie mai ales de persoane cu ochii reînnoiţi de iubire şi priviri care să reverse speranţă. Pentru că "iubirea va face să se găsească moduri şi discursuri pentru a-l întări pe cel care este slab", mai spunea fondatorul vostru.

Uneori viaţa noastră spirituală este mioapă, pentru că nu reuşim să privim dincolo de eul nostru. Alteori suntem prezbiţi: ne place să-l ajutăm pe cel care este departe, dar nu suntem capabili să ne aplecăm spre cel care trăieşte lângă noi. În schimb, uneori preferăm să închidem ochii, pentru că suntem obosiţi, înfrânţi de pesimism. Părintele Guanella, care recomanda să se privească la Isus pornind de la inima sa, ne invită să avem aceeaşi privire a Domnului: o privire care revarsă speranţă şi bucurie, capabilă în acelaşi timp să simtă un "viu sentiment de compătimire" faţă de cel care suferă.

Şi în sfârşit, a se grăbi. "Săracii sunt fiii preaiubiţi" ai Tatălui, spunea sfântul Alois, căruia îi plăcea să repete: "cine dă săracilor, îl împrumută pe Dumnezeu". Aşa cum Tatăl este delicat şi concret faţă de fiii cei mai mici şi slabi, tot aşa şi noi nu putem să-i facem pe fraţii noştri şi surorile noastre să aştepte, pentru că - sunt tot cuvintele părintelui Guanella - "mizeria nu poate să aştepte. Şi noi nu putem să ne oprim până când există săraci care trebuie ajutaţi!". Sfânta Fecioară Maria s-a grăbit să ajungă la verişoara Elisabeta (cf. Lc 1,39). Şi noi ascultăm invitaţia Duhului să mergem imediat în întâmpinarea celui care are nevoie de îngrijirile noastre şi de afectul nostru, pentru că, aşa cum învăţa sfântul Alois, "o inimă creştină care crede şi care simte nu poate să treacă prin faţa lipsurilor săracului fără să-l ajute".

Familia voastră a apărut în încrederea Tatălui, sub privirea lui Isus şi în mâinile materne ale Mariei. Vă mulţumesc pentru binele pe care-l faceţi şi vă încurajez să continuaţi, fără încetare. Vă binecuvântez pe toţi cu afect. Şi vă cer, vă rog, să vă rugaţi pentru mine. Nu uitaţi!

Acum vă invită să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: Bucură-te, Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.