VIZITA PASTORALĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
LA PRATO ŞI LA FIRENZE

(10 noiembrie 2015)

Sfânta Liturghie

(Stadionul judeţean "Artemio Franchi", Firenze, marţi, 10 noiembrie 2015)

În Evanghelia de astăzi Isus le adresează discipolilor săi două întrebări. Prima: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului?" (Mt16,13) este o întrebare care demonstrează cât de mult sunt deschise faţă de toţi inima şi privirea lui Isus. Pe Isus îl interesează ceea ce oamenii gândesc nu pentru a-i mulţumi, ci pentru a putea comunica. Fără a şti ceea ce gândesc oamenii, discipolul se izolează şi începe să-i judece pe oameni după propriile gânduri şi propriile convingeri. A menţine un contact sănătos cu realitatea, cu ceea ce oamenii trăiesc, cu lacrimile sale şi bucuriile sale, este singurul mod de a-i putea ajuta, de a-i putea forma şi comunica. Este singurul mod pentru a vorbi la inimile persoanelor atingând experienţa lor zilnică: munca, familia, problemele de sănătate, traficul, şcoala, serviciile sanitare şi aşa mai departe... Este singurul mod pentru a deschide inima lor la ascultarea lui Dumnezeu. În realitate, când Dumnezeu a vorbit cu noi s-a întrupat. Discipolii lui Isus nu trebuie să uite niciodată de unde au fost aleşi, adică oamenii, şi nu trebuie să cadă niciodată în ispita de a asuma atitudini dezlipite, ca şi cum ceea ce gândesc şi trăiesc oamenii nu i-ar interesa sau nu ar fi importante pentru ei.

Şi acest lucru este valabil şi pentru noi. Şi faptul că astăzi ne-am adunat să celebrăm Sfânta Liturghie pe un stadion de sport ne aminteşte asta. Biserica, asemenea lui Isus, trăieşte în mijlocul oamenilor şi pentru oameni. Pentru aceasta Biserica, în toată istoria sa, a purtat în sine mereu aceeaşi întrebare: cine este Isus pentru bărbaţii şi femeile de astăzi?

Şi sfântul papă Leon cel Mare, originar din Toscana, a cărui comemorare o celebrăm astăzi, purta în inima sa această întrebare, această apostolică nelinişte ca toţi să-l poată cunoaşte pe Isus şi să-l cunoască prin ceea ce este cu adevărat, nu o imagine a sa deformată de filozofiile sau de ideologiile timpului.

Şi pentru aceasta este necesar să se formeze o credinţă personală în El. Şi iată aşadar a doua întrebare pe care Isus o adresează discipolilor: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" (Mt 16,15). Întrebare care răsună şi astăzi în conştiinţa noastră, discipolii săi, şi este decisivă pentru identitatea noastră şi misiunea noastră. Numai dacă îl recunoaştem pe Isus în adevărul său, vom fi în măsură să privim adevărul condiţiei noastre umane şi vom putea aduce contribuţia noastră la umanizarea deplină a societăţii.

A păstra şi a vesti credinţa dreaptă în Isus Cristos este inima identităţii noastre creştine, pentru că în recunoaşterea misterului Fiului lui Dumnezeu făcut om noi vom putea pătrunde în misterul lui Dumnezeu şi în misterul omului.

La întrebarea lui Isus răspunde Simon: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (v. 16). Acest răspund cuprinde toată misiunea lui Petru şi rezumă ceea ce va deveni pentru Biserică slujirea petrină, adică să păzească şi să proclame adevărul credinţei; să apere şi să promoveze comuniunea dintre toate Bisericile; să păstreze disciplina Bisericii. Papa Leon a fost şi rămâne, în această misiune, un model exemplar, fie în învăţăturile sale luminoase, fie în gesturile sale pline de blândeţe, de compasiune şi de puterea lui Dumnezeu.

Şi astăzi, iubiţi fraţi şi surori, bucuria noastră este să împărtăşim această credinţă şi să răspundem împreună Domnului Isus: "Tu eşti pentru noi Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!". Bucuria noastră este şi să mergem împotriva curentului şi să depăşim opinia curentă, care, ca odinioară, nu reuşeşte să vadă în Isus mai mult decât un profet sau un învăţător. Bucuria noastră este să recunoaştem în El prezenţa lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui, Fiul venit să devină instrument de mântuire pentru omenire. Această mărturisire de credinţă pe care Simon Petru a proclamat-o rămâne şi pentru noi. Ea nu reprezintă numai fundamentul mântuirii noastre, ci şi drumul prin care ea se împlineşte şi ţinta la care tinde.

La rădăcina misterului mântuirii se află, de fapt, voinţa unui Dumnezeu milostiv, care nu vrea să se oprească în faţa neînţelegerii, a păcatului şi a mizeriei omului, ci i se dăruieşte lui până acolo încât se face om El însuşi pentru a întâlni fiecare persoană în condiţia sa concretă. Această iubire milostivă a lui Dumnezeu este ceea ce Simon Petru recunoaşte pe chipul lui Isus. Acelaşi chip pe care noi suntem chemaţi să-l recunoaştem în formele în care Domnul ne-a asigurat prezenţa sa în mijlocul nostru: în Cuvântul său, care luminează întunericul minţii noastre şi al inimii noastre; în Sacramentele sale, care ne renasc la viaţă nouă din orice moarte a noastră; în comuniunea fraternă, pe care Duhul Sfânt o generează între discipolii săi; în iubirea fără margini, care devine slujire generoasă şi grijulie faţă de toţi; în cel sărac, care ne aminteşte că Isus a voit ca revelarea sa supremă a Lui însuşi şi a Tatălui să aibă imaginea răstignitului umilit.

Acest adevăr al credinţei este adevăr care scandalizează, pentru că el cere să credem în Isus, care, deşi era Dumnezeu, s-a golit, s-a înjosit la condiţia de slujitor, până la moartea pe cruce şi pentru aceasta Dumnezeu l-a făcut Domn al universului (cf. Fil 2,6-11). Este adevărul care şi astăzi scandalizează pe cel care nu tolerează misterul lui Dumnezeu imprimat pe chipul lui Cristos. Este adevărul peste care nu putem să trecem şi pe care nu-l putem îmbrăţişa fără ca să intrăm, cum spunem sfântul Paul, în misterul lui Isus Cristos, şi fără să ne însuşim însăşi atitudinile sale (cf. Fil 2,5). Numai pornind de la Inima lui Cristos putem înţelege, mărturisi şi trăi adevărul său.

În realitate, comuniunea dintre divin şi uman, realizată pe deplin în Isus, este ţinta noastră, punctul de sosire al istoriei umane conform planului Tatălui. Este fericirea întâlnirii dintre slăbiciunea noastre şi măreţia sa, dintre micimea noastră şi milostivirea sa care va umple orice limită a noastră. Însă această ţintă nu este numai orizontul care luminează drumul nostru, ci este ceea ce ne atrage cu forţa sa suavă; este ceea ce se începe să se preguste şi să se trăiască aici şi se construieşte zi după zi cu tot binele pe care-l semănăm în jurul nostru. Acestea sunt seminţele care contribuie la crearea unei umanităţi noi, reînnoite, în care nimeni nu este lăsat la margine sau rebutat; în care cel care slujeşte este cel mai mare; în care cei mici şi cei săraci sunt primiţi şi ajutaţi.

Dumnezeu şi omul nu sunt două extreme ale unei opoziţii: ei se caută din totdeauna, pentru că Dumnezeu recunoaşte în om propria imagine şi omul se recunoaşte numai privindu-l pe Dumnezeu. Aceasta este adevărata înţelepciune, pe care Cartea lui Ben Sirah o semnalează drept caracteristică a celui care aderă la urmarea Domnului. Este înţelepciunea sfântului Leon cel Mare, rod al convergenţei diferitelor elemente: cuvânt, înţelegere, rugăciune, învăţătură, amintire. Însă sfântul Leon ne aminteşte şi că nu poate să existe adevărată înţelepciune decât în legătura cu Cristos şi în slujirea faţă de Biserică. Acesta este drumul pe care întâlnim umanitatea şi putem s-o întâlnim cu spiritul samariteanului milostiv. Nu degeaba umanismul, pentru care Firenze a fost martor în momentele sale cele mai creative, a avut mereu chipul carităţii. Fie ca această moştenire să fie rodnică a unui nou umanism pentru acest oraş şi pentru întreaga Italie.

***

Aş vrea să vă mulţumesc pentru această primire călduroasă, în timpul întregii zile. Să-i mulţumesc domnului cardinal arhiepiscop; să le mulţumesc cardinalilor şi episcopilor din Conferinţa Episcopală Italiană, cu preşedintele său. Tot ceea ce aţi făcut astăzi pentru mine, este o mărturie. O mulţumire pentru fiecare dintre voi.

Dar în special aş vrea să spun un mulţumesc deţinuţilor, care au făcut acest altar, unde a venit Isus astăzi. Mulţumesc pentru că aţi făcut asta pentru Isus.

Şi vouă tuturor, multe mulţumiri. Şi vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine.

[Binecuvântare]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.