CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN KENYA, UGANDA ŞI REPUBLICA CENTRAFRICANĂ
(25-30 noiembrie 2015)

Întâlnirea cu clerul, călugării, călugăriţele şi seminariştii

Terenul sportiv de la Saint Mary's School, Nairobi (Kenya)
Joi, 26 noiembrie 2015

V. Tumisufu Yesu Kristu! (Lăudat să fie Isus Cristos!)

R. [Milele na Milele. Amina] (Acum şi întotdeauna. Amin)

(În engleză)

Multe mulţumiri pentru prezenţa voastră. Aş vrea mult să vă vorbesc în engleză, dar engleza mea este săracă... Eu am luat notiţe şi aş vrea să vă spun multe lucruri, vouă tuturor, fiecăruia dintre voi... îmi provoacă frică să vorbesc şi aş prefera să vorbesc în limba mea maternă... Mons. Miles este traducătorul. Mulţumesc pentru înţelegerea voastră.

Când era citită scrisoarea sfântului Paul m-a lovit asta: "Sunt pe deplin convins că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus" (Fil 1,6).

Domnul v-a ales pe toţi, ne-a ales pe toţi. Şi El a început lucrarea sa în ziua în care ne-a privit la Botez, în ziua în care ne-a privit după aceea, când ne-a spus "Dacă vrei, vino cu mine". Şi atunci, am intrat în rând şi am început drumul. Dar drumul l-a început El, nu noi! Nu am fost noi. În Evanghelie citim despre o persoană vindecată care voia să-l urmeze de-a lungul drumului şi Isus i-a spus: "Nu". În urmarea lui Isus Cristos - atât în preoţie cât şi în viaţa consacrată - se intră pe poartă! Şi poarta este Cristos! El e cel care cheamă, El e cel care începe, El e cel care face munca. Există unii care vor să intre pe fereastră... Dar asta nu foloseşte. Vă rog, dacă vreunul are un coleg sau o colegă care a intrat pe fereastră, îmbrăţişaţi-l şi explicaţi-i că este mai bine să plece şi să-l slujească pe Dumnezeu într-un alt mod, pentru că nu va ajunge niciodată la capăt o lucrare pe care Isus n-a început-o - El însuşi - prin poartă.

Şi asta trebuie să ne ducă la o conştiinţă că suntem persoane alese: "Eu am fost privit, am fost ales". Mă uimeşte începutul capitolului 16 din Ezechiel: "Erai fiică de străini, ai fost pusă deoparte; dar am trecut şi te-am curăţat şi te-am luat cu mine". Acesta este drumul! Aceasta este lucrarea pe care Domnul a început-o atunci când ne-a privit!

Există unii care nu ştiu pentru ce îi cheamă Dumnezeu, însă simt că Dumnezeu i-a chemat. Mergeţi liniştiţi, Dumnezeu vă va face să înţelegeţi pentru ce v-a chemat. Există alţii care vor să-l urmeze pe Domnul din vreun interes, din interes. Ne amintim de mama lui Iacob şi Ioan: "Doamne, îţi cer, când împarţi tortul, să dai felia cea mai mare fiilor mei... Unul să stea la dreapta ta şi celălalt să stea la stânga ta". Şi aceasta este ispita de a-l urma pe Isus din ambiţie: ambiţia banului, ambiţia puterii. Toţi putem să spunem: "Când eu am început să-l urmez pe Isus, nu mi s-a întâmplat asta. Dar altora li s-a întâmplat şi puţin câte puţin ţi-au semănat asta în inimă, ca o neghină.

În viaţa urmării lui Isus nu este loc nici pentru propria ambiţie, nici pentru bogăţii, nici pentru a fi o persoană importantă în lume. Isus trebuie urmat până la ultimul său pas al vieţii sale pământeşti, Crucea. Apoi El se gândeşte să te învie, dar până la acel punct trebuie să ajungi tu. Şi asta vă spun cu seriozitate, pentru că Biserica nu este o firmă, nu este o ONG. Biserica este un mister: este misterul privirii lui Isus asupra fiecăruia dintre noi care spune "Urmează-mă!".

Deci ca să fie clar: cel care cheamă este Isus; se intră pe poartă când Isus cheamă şi nu pe fereastră; şi apoi trebuie urmat drumul lui Isus.

Este clar desigur că atunci când Isus ne alege, nu ne "canonizează". Continuăm să fim aceiaşi păcătoşi... Eu v-aş cere, vă rog, dacă este cineva aici - vreun preot sau vreo călugăriţă sau vreun călugăr - care nu se simte păcătos, să ridice mâna... Toţi suntem păcătoşi, eu cel dintâi şi apoi voi. Însă ne duce înainte duioşia şi iubirea lui Isus.

"Cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire": asta ne duce înainte, ceea ce a început iubirea lui Isus. Vă amintiţi în Evanghelie, când apostolul Iacob a plâns? Îşi aminteşte vreunul dintre voi sau nu? Şi când a plâns apostolul Ioan? Nu. Şi când a plâns vreun altul dintre apostoli? Numai unul - ne spune Evanghelia - a plâns: cel care şi-a dat seama că este păcătos. Era aşa de păcătos încât l-a trădat pe Domnul său. Şi când şi-a dat seama de asta, a plâns... Apoi Isus l-a făcut Papă... Cine îl înţelege pe Isus? Este un mister!

Nu încetaţi niciodată să plângeţi. Când unui preot, unui călugăr, unei călugăriţe i se usucă lacrimile, există ceva ce nu funcţionează. A plânge pentru propriile infidelităţi, a plânge pentru durerea lumii, a plânge pentru oamenii care sunt rebutaţi, pentru bătrâneii abandonaţi, pentru copiii asasinaţi, pentru lucrurile pe care nu le înţelegem; a plânge când ne întreabă "de ce?". Niciunul dintre noi nu are toate răspunsurile la acele "de ce?"-uri.

Există un autor rus care se întreba de ce suferă copiii. Şi de fiecare dată când eu salut un copil care are cancer, o tumoare sau o boală rară - cum se numesc - mă întreb de ce suferă acel copil... Şi eu nu am un răspuns la asta. Numai îl privesc pe Isus pe cruce. Există situaţii în viaţă care ne fac numai să plângem, privindu-l pe Isus pe cruce. Şi acesta este unicul răspuns la anumite nedreptăţi, la anumite dureri, la anumite situaţii ale vieţii.

Sfântul Paul le spunea discipolilor săi: "Amintiţi-vă de Isus Cristos. Amintiţi-vă de Isus Cristos răstignit". Când un consacrat, o consacrată, un preot uită de Cristos răstignit, sărăcuţ, a căzut într-un păcat foarte urât, un păcat care îi face oroare lui Dumnezeu, care-l face pe Dumnezeu să vomite: este păcatul lâncezelii. Iubiţi preoţi, surori, fraţi, călugări şi călugăriţe, fiţi atenţi să nu cădeţi în păcatul lâncezelii...

Ce altceva vă pot spune? Aş vrea să vă dau un mesaj care vine din inima mea pentru voi: niciodată să nu vă îndepărtaţi de Isus. Asta înseamnă a nu înceta niciodată să vă rugaţi. "Însă, părinte, uneori este aşa de plictisitor să mă rog... Obosesc, adorm...". Bine, dormiţi în faţa Domnului: este un mod de a vă ruga. Dar rămâneţi acolo, în faţa Lui. Rugaţi-vă! Nu lăsaţi rugăciunea!

Dacă un consacrat lasă rugăciunea, sufletul seacă, se usucă precum acele ramuri uscate: sunt urâte, au un aspect urât. Sufletul unei călugăriţe, al unui călugăr, al unui preot care nu se roagă, este un suflet urât! Iertaţi-mă, dar este aşa...

Vă las această întrebare: eu iau timp din somn, iau timp de la radio, de la televizor, de la reviste, pentru a mă ruga? Sau prefer aceste lucruri? Deci a sta în faţa Celui care a început lucrarea şi care o duce la împlinire în fiecare dintre noi... Rugăciunea.

Un ultim lucru pe care voiam să vi-l spun - înainte de a vă spune un altul... - este că toţi cei care s-au lăsat aleşi de Isus, este pentru a sluji: pentru a sluji poporul lui Dumnezeu, pentru a-i sluji pe cei mai săraci, pe cei mai rebutaţi, pe cei mai marginalizaţi din societate, pe copii şi pe bătrâni...; pentru a sluji şi acele persoane care nu au conştiinţa mândriei şi a păcatului pe care ei înşişi le trăiesc; pentru a-l sluji pe Isus. A ne lăsa aleşi de Isus înseamnă a ne lăsa aleşi pentru a sluji şi nu pentru a fi slujiţi.

În urmă cu circa un an, mai mult sau mai puţin, a fost o întâlnire de preoţi - în acest caz călugăriţele se salvează! -. În timpul acestor exerciţii spirituale, în fiecare zi, era un grup de preoţi care trebuiau să servească la masă. Unii dintre ei s-au plâns: "Nu! Noi trebuie să fim serviţi! Noi plătim, am plătit pentru a fi serviţi...". Vă rog, niciodată să nu fie asta în Biserică! A sluji! A nu fi slujiţi de alţii, ci a sluji.

Asta e ceea ce voiam să vă spun, ceea ce am simţit dintr-o dată atunci când am ascultat această frază a sfântului Paul: "Cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus".

Îmi spunea un cardinal, un cardinal bătrân - de fapt avea numai un an mai mult decât mine! - că atunci când merge la cimitir, unde sunt misionari, misionare, călugări şi călugăriţe, care şi-au dat viaţa, se întreabă: "De ce acesta nu este canonizat mâine?"; pentru că au trăit viaţa lor slujind. Şi mă emoţionează când salut, după o Liturghie, un preot, o călugăriţă, care îmi spune: "Sunt 30, 40 de ani de când sunt în acest spital de copii autişti sau de când sunt în misiunile din Amazonia sau de când sunt în acest loc sau în acel loc...". Îmi atinge sufletul! Această femeie sau acest bărbat a înţeles că a-l urma pe Isus înseamnă a-i sluji pe alţii şi a nu fi slujit de alţii.

Bine, vă mulţumesc mult. Însă, ce Papă needucat este acesta... Ne-a dat sfaturi, ne-a dat "lovituri" şi nu ne spune "mulţumesc"!... Da, ultimul lucru - cireaşa de pe tort - vreau cu adevărat să vă mulţumesc! Mulţumesc pentru că aveţi curajul de a-l urma pe Isus, mulţumesc pentru fiecare dată când vă simţiţi păcătoşi, mulţumesc pentru fiecare mângâiere de duioşie pe care o daţi celor care au nevoie de asta, mulţumesc pentru fiecare dată când aţi ajutat persoanele să moară în pace. Mulţumesc pentru că daţi speranţă în viaţă. Mulţumesc pentru că v-aţi lăsat ajutaţi şi corectaţi şi iertaţi în fiecare zi.

Vă cer, mulţumindu-vă, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de asta. Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.