Reflecţie la duminica a XXXI-a de peste an - B (2015)

Cine îi iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, este într-adevăr frate cu Cristos.

Un băiat a plecat odată de acasă ca să întreprindă ceva, dar fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. S-a întâmplat ca în timpul acestei acţiuni să fie victima unui accident, în urma căruia şi-a pierdut ambele picioare. Când i-a văzut pe părinţii el le-a spus: "Mă veţi ierta?" Alergând spre el, amândoi părinţii l-au îmbrăţişat şi i-au spus: "Desigur, te-am iertat deja". Atunci băiatul a spus: "Dacă m-aţi iertat şi mă mai iubiţi încă, atunci pot să trăiesc fără picioare".

Dacă putem trăi fără picioare sau fără vreun alt organ, sigur nu putem trăi fără iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Căci iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, sunt ca picioarele pentru alergat, ca braţele pentru muncit, ca ochii pentru văzut, ca urechile pentru auzit, ca plămânii pentru respiraţie, ca aripile pentru zburat.

Pentru că relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi sunt relaţii de iubire reciprocă, dar şi de iubire faţă de întreaga creaţie, Dumnezeu i-a creat pe oamenii chemaţi să locuiască pururi împreună cu el în ceruri, dependenţi de iubirea faţă de el şi dependenţi de iubirea faţă de aproapele.

Sfântul Augustin (354-430) spune: "Dumnezeu astfel a creat inima omului pentru ca nimic şi nimeni să n-o poate umple decât el însuşi".

Dumnezeu în Sfânta Carte ni se recomandă ca "un Dumnezeu gelos" (Ex 20,5; 34,14). Dacă un bărbat care îşi vede soţia cochetând cu un alt bărbat, are dreptul să fie gelos pentru că doar el are dreptul să cocheteze cu soţia lui. Cu atât mai mult are dreptul să fie gelos Dumnezeu, care ne-a luat pe noi, oamenii, de soţia sa (Os 2,16.21), de mireasa sa (Ap 21,2). Deci, Dumnezeu cel întreit şi unic are tot dreptul să fie gelos pe noi şi să ne ceară sa-l iubim mai presus de orice.

De aceea, Dumnezeu a şi spus în prima sa poruncă: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine" (Ex 20,2-3). Iar în Deuteronom a lămurit: "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale" (Dt 6,4-5). Dar porunca iubirii are şi partea a doua: "Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" (Lev 19,18).

Primul care l-a iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele, după cerinţa lui Dumnezeu, a fost Isus Cristos, care l-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile" (Dt 6,4-5) şi pe om ca pe sine însuşi (Lev 19,18), ba şi mai mult, "până la moartea pe cruce" (cf. Fil 2,8).

La începutul misiunii sale, Isus a spus: "Nu am venit să desfiinţez Legea sau Prorocii; am venit să le desfiinţez, ci să le desăvârşesc" (Mt 5,17). Astfel, la reglementările poruncii iubirii de Dumnezeu, din Legea veche, Isus avea să mai adauge a lămurire: "Dacă vine cineva la mine, şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,26). Iar porunca dragostei faţă de aproapele avea să fie săvârşită cu menţiunea: "Porunca nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (In 13,34).

Şi Vechiul şi Noul Testament sunt oameni care l-au iubit pe Dumnezeu "din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile; oameni care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât tata, mama, soţia, copiii, fraţii, surorile, şi chiar mai mult decât viaţa lor proprie". Astfel de oameni au fost: Avraam, care l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe fiu său, Isaac (cf. Gen 22,2-9); Iosif cel vândut de fraţii săi, care l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât plăcerea şi libertatea sa (cf. Gen 39,7-20); Daniel, care l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe viaţa sa (cf. Dan 1,8; 3,6-18; 6,13-22); Suzana, care l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe onoarea şi viaţa ei (cf. Dan 13,22-23); bătrânul Eleazar, care l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât libertatea şi viaţa sa (cf. 2Mac 6,18-31); cei şapte fraţi macabei, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe vieţile lor (cf. 2Mac 7,1-41); Iosif, soţul Mariei, l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe planurile sale (cf. Mt 1,24); Maria, mama lui Isus, l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe onoarea şi viaţa sa (cf. Lc 1,38); apostolii l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât bunurile şi decât viaţa lor, căci, mergând după Isus, le-au lăsat pe toate, mreje, corabie, familie, totul (cf. Mt 4,20.22; 19,27); martirii l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât bunurile şi viaţa lor (cf. Fap 12,2); mărturisitorii l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât bunurile şi decât viaţa lor (cf. Mc 16,20); fecioarele l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât bunurile şi decât viaţa lor; toţi drepţii care au trăit neîntinaţi de lume l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât bunurile şi decât viaţa lor (cf. Iac 1,27).

Dumnezeu trebuie iubit pentru el însuşi, pentru că merită iubit şi, apoi pentru răsplata lui. Doi fraţi se retrăseseră într-un pustiu spre a-l sluji pe Dumnezeu. Diavolul, luând chip de înger, se apropie de fratele mai mare şi-i zise că fratele mai mic e scris în cartea celor osândiţi şi că nu poate scăpa orice ar face. Iar fratele mai mare începu a plânge. Atunci fratele mai mic i-a zis: "Nu mai plânge, căci eu sunt foarte mulţumit, dacă prin asta se face voinţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vrea ca eu să merg în iad, facă-se voia lui. Cât despre mine, eu îl voi iubi ca şi până acum, căci eu nu-l iubesc din frică sau pentru răsplată, ci pentru că el merită să fie iubit şi slujit!" Atunci Dumnezeu îi descoperi fratelui mai mare că acele şoapte au fost ispita şi amăgirea diavolului şi că fratele mai mic prin iubirea arătată prin acele cuvinte a meritat mai multă răsplată decât prin toate faptele vieţii sale.

Pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei sfântul Ignaţiu (30-117). Pe acest sfânt l-a întrebat împăratul Traian: "Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?" El a răspuns: "Tot cel ce poartă pe Cristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu". Apoi l-a întrebat: "Tu porţi în tine pe Cristosul tău?" Sfântul a răspuns: "Cu adevărat îl port". După ce împăratul l-a ameninţat cu moartea şi l-a chinuit să se lepede de Cristos şi să se închine la idoli, văzându-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credinţe, l-a condamnat la moarte, trimiţându-l la Roma legat în lanţuri, sub paza a zece ostaşi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungând acolo, a fost legat şi dat spre mâncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în faţa unei mari mulţimi de oameni.

Într-o zi de toamnă, un vultur a fost rănit mortal de o împuşcătură de armă. Cu ochii încă sclipitori ca două cercuri mici de lumină, şi-a întors încet capul, aruncând o ultimă privire scrutătoare şi plină de dor spre cer. De atâtea ori a străbătut aceste spaţii înstelate cu aripile lui superbe. Cerul minunat era căminul inimii lui. Era domeniul vulturului. Acolo şi-a arătat el de mii de ori puterea splendidă. În acele înălţimi ameţitoare s-a jucat cu fulgerul şi s-a întrecut cu vântul. Şi acum, jos departe de căminul lui, vulturul zăcea pe moarte. El a gustat moartea pentru că - doar o dată - a uitat şi a zburat prea jos.

Sufletul nostru e acel vultur. El nu trebuie să-şi ia niciodată privirea de la cer. Trebuie să ne păstrăm credinţa, trebuie să ne păstrăm speranţa, trebuie să ne păstrăm curajul, trebuie să păzim porunca iubirii, trebuie să-l păstrăm pe Cristos.

Isus a sintetizat toată Legea în cele două mari porunci: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele; căci, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, îl vei asculta; dacă îl vei iubi pe aproapele, nu-l vei ucide, nu-l vei necinsti, nu-l vei fura, nu-l vei minţi, nu-i vei dori ceea ce este al lui. Orice poruncă se cuprinde în porunca aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dragostea nu face rău aproapelui: "Dragostea deci este împlinirea Legii" (Rom 13,9-10). Iar sfântul apostol Ioan spune: "Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede?" (1In 4,20).

De aceea şi Dumnezeu în Vechiul Testament, şi Isus în Noul Testament, aşază alături de porunca iubirii de Dumnezeu porunca iubirii faţă de aproapele: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul" (Lv 19,18); "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!» A doua este aceasta: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea" (Mc 12,31-32).

Sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380) zice că Dumnezeu ne vorbeşte astfel: "Vă cer să vă iubiţi cu iubirea cu care v-am iubit eu. Or, eu v-am iubit dezinteresat. Tot ce sunteţi şi aveţi este darul meu... Dar voi nu-mi puteţi oferi mie, în persoană, iubirea pe care v-o cer, de aceea am pus în mijlocul vostru pe semenii voştri, ca să puteţi face pentru ei ceea ce nu puteţi face pentru mine, adică să-l iubiţi pe aproapele vostru în mod gratuit, aşa cum v-am iubit eu, fără să aşteptaţi vreo răsplată de la el, iar ceea ce îi faceţi lui, eu socotesc că mi-aţi făcut mie".

Sfântul Grigore cel Mare (540-604) spunea: "Dacă iubeşte cineva o persoană, dacă n-o iubeşte pentru Dumnezeu, nu are iubirea de aproapele".

O credincioasă care spăla hainele unor bolnavi de lepră, întrebată de un vizitator nedumerit cum putea face aşa ceva, a răspuns: "Prin dragostea lui Dumnezeu care-mi dă putere". Adevărata dragoste îşi are obârşia în Dumnezeu şi numai cine este născut din Dumnezeu poate să iubească cu adevărat.

"Fraţilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1In 3,18). O fetiţă îi spune deseori surorii mai mici: "Te iubesc foarte mult! Eşti atât de drăguţă!" Şi ca semn de iubire o sărută pe frunte. Dar deseori micuţa îi cere: "Ajută-mă să-mi fac temele" şi primeşte acest răspuns: "Astăzi nu am timp, sunt foarte ocupată". Sau, când surioara spune: "Ia-mă la plimbare cu tine", primeşte acest răspuns: "Merg cu colegele mai mari, ne-ai deranja. Eşti prea mică". Cuvintele frumoase şi sărutările sunt un lucru bun, slujesc pentru exprimarea sentimentelor, dar sunt suficiente fără fapte.

Principele Albert al Belgiei (1875-1934) trimitea în fiecare zi hrană de la masa sa unui sărac; dar avea grijă ca săracul să nu ştie cine este cel care-i trimite hrana. Într-o zi săracul i-a zis omului de legătură: "Cred că o să mor şi n-o să aflu cine este binefăcătorul meu!" A murit, dar n-a aflat cine a fost binefăcătorul lui. "Să nu ştie stânga ce face dreapta" (Mt 6,3) - a spus Mântuitorul.

Citim în viaţa sfântului patriarh Ioan al Alexandriei (550-619) că la el a venit un cerşetor de mai multe ori într-o zi. Slujitorul l-a întrebat pe patriarh: "Dar de câte ori o să-i dăm acestuia, că a mai fost de şase sau şapte ori astăzi?" Patriarhul i-a răspuns: "Dă-i, că e mai bine aşa". A şaptea oară când a venit, cerşetorul i-a spus patriarhului: "Lui Cristos i-ai dat". Şi în clipa aceea a zburat în chip luminos la cer. Patriarhului i s-a dat numele de "cel milostiv", fiindcă a fost cel mai milostiv patriarh cunoscut în istoria bisericească.

Iubirea aproapelui, apropiat, străin sau duşman, este o virtute divină, căci arată lepădarea de sine (cf. Gal 2,20; 5,24), căci nu poate iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă nu este lepădat de sine. Sfântul Augustin spune: "Dragostea deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de copiii satanei!"

Un părinte al Patericului, un părinte din Tebaida Egiptului, tot spunea mereu: "Eu, într-o zi, am să ajung împărat". Odată, nişte păgâni au venit şi au jefuit mănăstirea lor; iar când au plecat, pe el l-au luat rob împreună cu alţi doi călugări în vârstă. Părintele le-a spus păgânilor: "Vă ofer şapte arginţi pentru ca să-i lăsaţi liberi pe aceştia doi şi să mă luaţi numai pe mine in schimbul lor, căci eu vă voi fi mai de folos." Păgânii, după ce au luat arginţii şi i-au eliberat pe cei doi, lui i-au tăiat capul. După ce i-a fost tăiat capul, acesta s-a arătat în biserică mănăstirii unde un preot celebra sfânta Liturghie, şi le-a spus tuturor: "Acum sunt cu adevărat împărat în cer, pentru că mi-am dat viaţa pentru aproapele meu".

Sfântul Grigore cel Mare (540-604) spunea că nici o dragoste şi nici o jertfă nu-i mai plăcută lui Dumnezeu, decât a lucra pentru mântuirea sufletelor. Iar Dionisie Areopagitul (+ 96), un bărbat apostolic atenian convertit de apostolul Pavel în Areopagul Atenei (cf. Fap 17,34), spune că, între lucrurile dumnezeieşti, nimic nu este mai dumnezeiesc decât a lucra pentru mântuirea sufletelor, pentru că aceasta ne face asemănători cu Dumnezeu.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.