Comemorarea celei de-a 50-a aniversări a Sinodului Episcopilor

Conferinţa comemorativă a cardinalului Christoph Schönborn, O.P. (sâmbătă, 17 octombrie 2015)

Sfinte Părinte, iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Au trecut între timp două treimi din adunarea Sinodului din acest an. Cade bine în această privinţă să ne putem opri, astăzi, ca să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru crearea Sinodului Episcopilor din partea fericitului papă Paul al VI-lea, care l-a instituit, în urmă cu cincizeci de ani, la începutul ultimei sesiuni a Conciliului, cu scrisoarea Apostolica sollicitudo din 15 septembrie 1965.

Marele interes, la nivel mondial, pe care Sinodul actual l-a provocat, nu numai că arată că tema căsătoria şi familia este intens simţită de multe persoane, mult dincolo de orizontul Bisericii catolice. Arată şi că este vitală, şi după cincizeci de ani, instituţia Sinodului Episcopilor, despre care sfântul papă Ioan Paul al II-lea putea spune că a "încolţit în terenul fertil al Conciliului al II-lea din Vatican" .

Sinodul Episcopilor şi Conciliul sunt inseparabil legate împreună. La cincizeci de ani de la terminarea Conciliului putem reafirma, cu mai mare convingere, ceea ce papa Ioan Paul al II-lea constata deja în 1983: "Sinodul Episcopilor a contribuit în manieră foarte importantă la realizarea învăţăturilor şi orientărilor doctrinale şi pastorale ale Conciliului al II-lea din Vatican în viaţa Bisericii universale". Această realizare este încă în desfăşurare, cum se întâmplă de obicei după un conciliu.

De fapt, după fiecare conciliu a fost, în lunga istorie a Bisericii, faza receptării, a interpretării şi a aplicării învăţăturilor şi dispoziţiilor conciliare. Să ne gândim numai la cât timp a fost nevoie ca primul Conciliu Ecumenic, cel din Niceea (325) să aibă aplicare în gândirea, în învăţăturile şi în practica Bisericii. Într-un anumit sens se poate spune că acest proces a durat până la al doilea Conciliu din Niceea, aşadar până în 787, până la încheierea ciclului primelor şapte mari concilii ecumenice². De fapt, numai cu al doilea Conciliu din Niceea (despre imaginile sacre şi semnificaţia lor) s-a făcut lumină asupra misterului lui Cristos în dimensiunile sale esenţiale. Pentru a ajunge la asta a fost nevoie de 450 de ani!

Sau să ne gândim la Conciliul din Trento, marele conciliu al reformei, în criza reformei protestante. În unele locuri a fost nevoie de aproape 200 de ani înainte ca reformele de la Trento să fie realizate cu adevărat. În arhidieceza de Viena, reforma pentru formarea la preoţie a fost realizată abia după 200 de ani de la terminarea Conciliului, cu instituirea unui seminar pentru preoţi (1758). De fapt, Viena nu avea un sfânt Carol Borromeu care să pună imediat în practică reformele voite de Conciliu.

În cursul ultimilor cincizeci de ani, Sinodul Episcopilor a fost desigur unul dintre instrumentele privilegiate pentru realizarea Conciliului al II-lea din Vatican. În 1983, papa Ioan Paul al II-lea putea să afirme: "Cheia sinodală de lectură a Conciliului a devenit aproape un loc de interpretare, de aplicare şi de dezvoltare a Conciliului al II-lea din Vatican. Lista bogată de teme tratate în diferitele Sinoade revelează singură importanţa adunărilor sale pentru Biserică şi pentru realizarea reformelor voite de Conciliu"³.

Sinodul Episcopilor este un loc privilegiat de interpretare a Conciliului

Sinodul Episcopilor este desigur numai unul dintre locurile de interpretare şi de aplicare a reformelor voite de Conciliu. Toată varietatea bogată de expresii de viaţă a Biserici contribuie la reînnoirea dorită de Conciliu, la o hermeneutică a sa mai amplă.

În cei cincizeci de ani ai existenţei sale, n-au lipsit niciodată nici critici la adresa Sinodului Episcopilor şi a eficienţei sale. Nu am nevoie să prezint aici diferitele puncte de critică înaintate din când în când. O temă adesea şi încă discutată este chestiunea autorităţii Sinodului, dacă el este un organ consultativ care sprijină slujirea petrină, sau dacă are şi depline puteri decizionale. Sinodul Episcopilor este o formă de co-guvernare a Bisericii universale? Sau foloseşte mai ales pentru a trăi colegialitatea, colegialitatea efectivă şi afectivă între episcopi cum et sub Petro? S-a discutat mult şi asupra metodei Sinodului. Adesea s-au criticat aspecte ale metodei de lucru şi ceva, în cursul anilor, s-a învăţat din experienţă şi a fost îmbunătăţit. Privim cu recunoştinţă la reînnoirile de metodă sub papa Benedict al XVI-lea şi papa Francisc.

Mult s-a scris, important şi valabil, cu privire la fundamentele juridico-canonice şi ecleziologice ale Sinodului. Mă gândesc mai ales la lectio magistralis din 1983 a cardinalului de atunci Joseph Ratzinger despre "Scopurile şi metodele Sinodului Episcopilor"⁴. Cu claritatea sa obişnuită, el s-a exprimat aici asupra situării juridice şi teologice a Sinodului Episcopilor în ansamblul Bisericii. Explicaţiile sale nu au pierdut din valoare.

Deja atunci, când instituţia Sinodului Episcopilor încă nu avea 20 de ani, se puneau mai ales două întrebări, rămase până acum actuale, pe care cardinalul Ratzinger în conferinţa sa le-a formulat în modul următor: "Trebuie discutat dacă actuala figură juridică a Sinodului corespunde perfect cu scopul său, care este schiţat... în cadrul unei anumite realităţi teologice existente în Conciliul al II-lea din Vatican, adică în cadrul raportului dintre misiunea Succesorului sfântului Petru şi responsabilitatea comună a întregului colegiu al episcopilor, căruia, cu şi sub Petru, a fost încredinţată grija Bisericii universale". Aşadar prima întrebare este aceasta: Sinodul Episcopilor promovează în mod adecvat colegialitatea episcopală, cum et sub Petro, în responsabilitatea faţă de Biserică?

Cardinalul Ratzinger a formulat a doua întrebare în modul următor: "Trebuie să investigăm şi dacă metodele adoptate până acum sunt cu adevărat adecvate scopului Sinodului"⁵.

Să începem de la a doua întrebare. Chestiunea metodei însoţeşte drumul Sinodului încă de la început. Astfel sfântul papă Ioan Paul al II-lea a spus, la încheierea celei de-a VI-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor, la 29 octombrie 1983: "Probabil acest instrument va putea să mai fie îmbunătăţit. Probabil responsabilitatea pastorală colegială se poate exprima în Sinod şi mai deplin".

Şi papa Francisc: "După ce au trecut aproape cincizeci de ani de la instituirea Sinodului Episcopilor, scrutând şi eu semnele timpurilor şi având conştiinţa că pentru exercitarea slujirii mele petrine este nevoie, ca niciodată, să se reînvie şi mai mult legătura strânsă cu toţi păstorii Bisericii, doresc să valorizez această moştenire conciliară preţioasă"⁶.

Synodos înseamnă "drum împreună". Sinodalitate înseamnă "a fi împreună pe drum". Cine este împreună pe drum, are nevoie de o ţintă clară şi de o cale bună spre această ţintă. Metodă vine de la methodos: "cale spre ceva". Methodos este total decisivă, dacă se vrea ca syn-odos să aibă un rezultat bun. Dezbaterile despre metoda Sinodului nu sunt chestiuni secundare cu caracter de organizare. Ele contribuie în mod foarte decisiv ca syn-odos să conducă la sfârşit.

Această comuniune inseparabilă şi relaţie intrinsecă dintre synodos şi methodos este deja clară la începuturile instituirii Sinodului Episcopilor, în cuvintele cu care fericitul papă Paul al VI-lea l-a întemeiat: "Scrutând atent semnele timpurilor, încercăm să adaptăm căile şi metodele... la necesităţile crescute din zilele noastre şi la condiţiile schimbate ale societăţii"⁷.

Conciliul din Ierusalim: model pentru metoda Sinodului

Pentru a analiza această relaţie intrinsecă dintre synodos şi methodos propun să îndreptăm privirea spre "Sinodul de origine", la modelul originar al sinoadelor, aşa-numitul "Conciliu al apostolilor" din Ierusalim. Chiar dacă îmi este clar că n-a fost Conciliul din Ierusalim nici un conciliu nici un sinod în sensul pe care l-au avut termenii mai târziu, totuşi merită să ne întoarcem constant la acest început. De fapt, mi se pare că tocmai metoda aplicată atunci este indicatoare pentru drumul ulterior al Sinodului Episcopilor. Şi putem desigur să afirmăm a posteriori: acest prim sinod a avut o aşa importanţă, încât şi astăzi trăim din roadele sale.

Totul a început cu un conflict dramatic: "Unii dintre cei care coborâseră din Iudeea îi învăţau pe fraţi: «Dacă nu primiţi circumcizia, după obiceiul care vine de la Moise, nu puteţi să vă mântuiţi»" (Fap 15,1). Nu era vorba despre un lucru de mică importanţă. Era în joc tot drumul creştin. Nu numai doctrina, ci viaţa. Nu uimeşte că problema a provocat o mare discuţie: "Întrucât s-a ivit o divergenţă şi o discuţie aprinsă între Paul şi Barnaba şi aceştia, au hotărât ca Paul şi Barnaba, împreună cu alţi câţiva dintre ei, să urce la apostoli şi la prezbiterii din Ierusalim pentru [a rezolva] această dispută" (Fap 15,2). Aşadar, nu uimeşte că şi la Ierusalim a apărut o "discuţie îndelungată" (Fap 15,7). De fapt, imediat ce s-au reunit, "unii din gruparea fariseilor, care au primit credinţa, au spus: «Trebuie să primească circumcizia şi să li se poruncească să ţină Legea lui Moise»" (Fap 15,5).

Conflictul cu privire la drumul păgânilor convertiţi la creştinism arată ceva foarte important: acest conflict este exprimat, a fost numit clar pe nume şi se discută despre el în mod deschis. Această parresia îmi aminteşte două fraze pe care papa Francisc ni le-a adresat nouă părinţilor sinodali în octombrie anul trecut, la începutul şi la sfârşitul adunării extraordinare a Sinodului: "O condiţie generală de bază este aceasta: a vorbi clar. Nimeni să nu spună: «asta nu se poate spune; se va gândi despre mine aşa sau aşa...». Trebuie spus tot ceea ce se simte cu parresia... Şi, în acelaşi timp, trebuie să se asculte cu umilinţă şi să se primească cu inimă deschisă ceea ce spun fraţii. Cu aceste două atitudini se exercită sinodalitatea. Pentru aceasta vă cer, vă rog, aceste atitudini în Domnul: a vorbi cu parresia şi a asculta cu umilinţă".

Cu aceste două atitudini se poate ajunge şi la "discuţii aprinse". Aşa s-a întâmplat la "Conciliul din Ierusalim". Şi aşa a fost şi pentru Sinodul din octombrie anul trecut. În discursul său de încheiere, la 18 octombrie 2014, papa Francisc s-a referit expres şi la aceste discuţii încărcate de tensiuni: "Personal m-aş fi îngrijorat mult şi m-aş fi întristat dacă n-ar fi existat aceste ispite (papa nominalizase cinci) şi aceste discuţii aprinse; această mişcare a spiritelor, cum o numea sfântul Ignaţiu (EE, 6) dacă toţi ar fi fost de acord sau taciturni într-o pace falsă şi cvietistă. În schimb am văzut şi am ascultat - cu bucurie şi recunoştinţă - discursuri şi intervenţii pline de credinţă, de zel pastoral şi doctrinal, de înţelepciune, de francheţe, de curaj şi de parresia. Şi am simţit că a fost pus în faţa ochilor binele Bisericii, al familiilor şi «suprema lex», «salus animarum» (cf. can. 1752)".

Papa Francisc ne încurajează să nu ne temem de discuţii, să le trăim ca acea "mişcare a spiritelor" care face să se maturizeze discernământul spiritelor şi pregăteşte inimile să recunoască ceea ce Domnul însuşi ne arată, da, ceea ce el a decis deja (cf. Fap 15,7), însă ceea ce noi, prin rugăciune şi trudele discuţiilor noastre, trebuie să recunoaştem.

Cu asta mă întorc din nou să analizez "Sinodul originar", "Conciliul din Ierusalim". Eu văd în methodos, în mod, în cum a rezolvat tânăra Biserică acest conflict dramatic, învăţătura cea mai importantă despre "drumul sinodal" al Bisericii primare. Ei nu au scris expertize teologice împotriva cui să scrie şi să prezinte după aceea contraexpertize. Dezbaterea teologică este importantă şi nu se poate face abstracţie de ea. Este normal ca synodos, pe care papa Francisc l-a început alegând tema "căsătoria şi familia", să provoace în toată Biserica o intensă dezbatere teologică. În asta văd un adevărat câştig pentru "dezvoltarea organică" a doctrinei Bisericii. Cum spune Catehismul Bisericii Catolice:

"Datorită asistenţei Duhului Sfânt, înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii:

- «prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care îl păstrează în inimă»; în mod deosebit «cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat»;

- «prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală»; «divina eloquia cum legente crescunt - cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă»;

- «prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului»" (CBC, nr. 94).

Astfel dezbaterea teologică din ultimele luni a devenit o contribuţie importantă pentru drumul sinodal, aşa cum şi opera Conciliul al II-lea din Vatican n-ar fi imaginabilă fără marea muncă a teologilor în deceniile dinaintea şi din timpul Conciliului. Că uneori aceste dezbateri teologice au fost făcute, aşa cum se întâmplă şi astăzi, cu o anumită îndârjire, cu asprime şi nu întotdeauna în spiritul ascultării reciproce şi al efortului de a înţelege motivele celuilalt, face parte din ispitele clasice despre care papa Francisc a vorbit la sfârşitul adunării extraordinare a Sinodului.

Biserica primară a folosit însă o altă metodă pentru a ajunge la o decizie şi pentru a rezolva conflictul. Această metodă este desigur importantă şi pentru dezbaterea teologică, dar este şi mai importantă pentru reuşita drumului sinodal. Să ascultăm relatarea din Faptele Apostolilor:

"Apostolii şi prezbiterii s-au adunat să analizeze această problemă. După o discuţie îndelungată, Petru s-a ridicat şi le-a zis: «Fraţilor, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi pentru ca, prin gura mea, păgânii să asculte cuvântul evangheliei şi să creadă. Iar Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a dat mărturie în favoarea lor, dându-le pe Duhul Sfânt ca şi nouă, şi nu a făcut nici o deosebire între noi, căci le-a curăţat inimile prin credinţă. Aşadar, de ce îl ispitiţi acum pe Dumnezeu punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri şi nici noi nu l-am putut duce? Dar noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei prin harul Domnului Isus»" (Fap 15,6-11).

În sinteză: Petru prezintă ceea ce Dumnezeu însuşi a făcut şi în acest mod a decis. Metoda pe care Petru o foloseşte constă în a relata acţiunile lui Dumnezeu. Putem spune şi: el prezintă ceea ce a experimentat ca acţiune a lui Dumnezeu. Din asta el trage consecinţele. Nu e vorba despre rezultatul unei reflecţii teologice, ci despre o observare atentă şi despre ascultarea acţiunii lui Dumnezeu.

Cum reacţionează "Sinodul", adunarea, la discursul lui Petru? "Toată mulţimea a tăcut" (Fap 15,2). Ei fac tocmai ceea ce papa Francisc ne-a rugat să facem în Sinodul de anul trecut: Petru a vorbit cu parresia. Şi adunarea a ascultat "cu umilinţă". Mărturia lui Petru nu este imediat "analizată" şi criticată minuţios într-o mare discuţie. Cuvântul său este primit în tăcere şi astfel poate să fie "meditat în inimă" (cf. Lc 2,19 şi 51).

Cât de importantă este această tăcere şi această ascultare cu inima! În această atitudine ei sunt gata apoi să primească şi mărturia lui Paul şi Barnaba: "Atunci toată mulţimea a tăcut şi-i asculta pe Barnaba şi pe Paul care povesteau câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu prin ei între păgâni" (Fap 15,12).

Ei povesteau! Nu explicau tratate teologice. Nu teoretizau în mod abstract despre mântuirea păgânilor, ci expuneau ceea ce "au văzut şi au auzit" (cf. Fap 4,20). Ceea ce Petru şi Ioan au spus în faţa sinedriului este şi mai valabil pentru adunarea Bisericii la Ierusalim: "Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20).

Şi mărturia lui Paul şi Barnaba este primită, într-un prim moment, de adunare: nu se discută imediat, ci se ascultă şi se primeşte în inimă.

"Când au terminat ei, a luat cuvântul Iacob şi a zis: «Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a explicat cum de la început Dumnezeu a avut grijă să-şi aleagă dintre păgâni un popor pentru numele său»" (Fap 15,13 şu). Iacob confirmă ceea ce Petru a spus deja: Dumnezeu însuşi a intervenit şi a decis. Ca autoritate el prezintă cuvintele profeţilor care confirmă cu anticipaţie ceea ce Domnul în acele zile face ca "să-şi aleagă dintre păgâni un popor pentru numele său" (Fap 15,13). Astfel Scriptura şi experienţa concordă. Adunarea, ascultându-le pe amândouă, Scriptura şi experienţa, recunoaşte calea şi voinţa lui Dumnezeu. Astfel s-a ajuns la decizia comună "apostolilor şi prezbiterilor, împreună cu toată comunitatea" (Fap 15,22). Textul continuă: "Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă impunem nici o povară în afară de acestea care sunt necesare: să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare" (Fap 15,28 şu).

Faptele Apostolilor vorbesc apoi şi despre receptarea deciziilor de la Ierusalim: "Când au citit-o, s-au bucurat de această încurajare (paraklesei)" (Fap 15,31). Ce frumos, când rezultatul unui sinod îi încurajează pe credincioşi! Nu a fost primit mereu, cu o astfel de bucurie, rezultatul unui sinod.

Trei concluzii: misiune, mărturie, discernământ

Cer îngăduinţă pentru că m-am lungit asupra "Conciliului de la origine" din Ierusalim. Din asta vreau să încerc să formulez, în sfârşit, trei gânduri despre drumul Sinodului Episcopilor. Orientarea spre Sfânta Scriptură este esenţială pentru "synodos" al nostru, pentru drumul nostru comun. Le sintetizez în trei cuvinte cheie: misiune, mărturie, discernământ.

1. Finalitatea cea mai intimă a Sinodului ca instrument de aplicare a Conciliului al II-lea din Vatican poate să fie numai misiunea. "Sinodul originar" din Ierusalim a făcut posibilă dinamica misionară a Bisericii primare, a promovat-o puternic, ducând-o la înflorire. Conştiinţa fundamentală că noi toţi, iudei şi păgâni, "suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus" (Fap 15,11), a deschis păgânilor poarta Bisericii.

Succesul instituţiei "Sinodul Episcopilor" se va măsura după capacitatea sa de a promova "viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară" (EG, nr. 32). "Sinodul Episcopilor" poate într-adevăr să fie un vector captivant pentru "trecerea" necesară la toate nivelele ecleziale "de la o pastoraţie de simplă conservare la o pastoraţie în mod decis misionară" (EG, nr. 15).

Desigur, Sinodul Episcopilor nu este un conciliu. El trebuie să-l susţină pe papa în slujirea sa adusă Bisericii şi, împreună cu el, să alimenteze în cel care participă la slujire, "entuziasmul pentru misiune", aşa de îndrăgit fie de sfântul Ioan Paul al II-lea (Redemptoris missio, 45), fie papei Francisc (EG, 265).

2. Dar cum poate Sinodul să-l susţină pe papa în dinamica misionară comună? Şi aici poate să fie de ajutor să privim la "Sinodul originar" din Ierusalim. De 50 de ani s-a pus în mod repetat întrebarea dacă Sinodul trebuie să aibă nu numai un "vot consultativ" ci şi un "vot deliberativ". Papa Francisc a subliniat mereu că Sinodul nu este un parlament, că este de natură diferită.

Fericitul papă Paul al VI-lea a instituit Sinodul Episcopilor ca un nou organ consultativ la nivelul Bisericii universale. Desigur, episcopii, ca membri ai sinodului, reprezintă Biserica lor locală, cu viaţa lor, bucuriile şi preocupările lor. În păstorii lor este mereu, împreună prezent, şi tot poporul lui Dumnezeu. Însă episcopii nu sunt reprezentanţi ca deputaţii în parlament. Reprezentarea are o semnificaţie diferită în structura eclezială condusă de principiul de comuniune şi cunoscută prin credinţă. Însă credinţa nu poate să fie reprezentată, ci numai mărturisită.

Şi tocmai asta s-a întâmplat atunci la Ierusalim. Apostolii au dat mărturie despre ceea ce au văzut şi auzit. Dacă pot să exprim o dorinţă pentru viitorul drum al Sinodului Episcopilor: vă rog, să ne orientăm spre Conciliul din Ierusalim! Să vorbim în mod mai puţin abstract şi dezlipit. Să ne mărturisim reciproc ceea ce Domnul ne arată şi cum experimentăm noi acţiunea sa.

Am avut ocazia de a participa la Sinodul despre noua evanghelizare. Au fost multe intervenţii interesante. Dar foarte puţine au dat mărturie despre modul în care noi înşine avem experienţa misiunii şi evanghelizării. La Ierusalim, Petru, Paul şi Barnaba au vorbit despre evenimente şi despre experienţe. Noi rămânem prea adesea în teorii, în "s-ar putea" şi "ar trebui", aproape niciodată nu vorbim în manieră personală despre experienţele noastre de misiune. Dar asta e ceea ce aşteaptă credincioşii noştri!

3. Şi tocmai acesta este punctul decisiv: la Ierusalim chestiunea nu era aceea despre un vot consultativ sau deliberativ, ci despre discernământul voinţei şi al căii lui Dumnezeu. Discuţii aprinse, chiar certuri, şi disputa intensă fac parte desigur din drumul sinodal. Deja la Ierusalim a fost aşa. Însă scopul dezbaterilor, scopul martorilor este discernământul comun al voinţei lui Dumnezeu. Şi atunci când se votează (ca la sfârşitul fiecărui Sinod), nu e vorba de luptă de putere, de formaţiuni de partide (despre care prezintă apoi cu plăcere mass-media), ci despre acest proces de formare comunională a evaluării, aşa cum am văzut la Ierusalim. În sfârşit rezultatul, aşa sperăm, nu este un compromis politic cu privire la un minim numitor comun, ci această "valoare-adăugată", această plusvaloare care îl dăruieşte pe Duhul Sfânt, aşa încât să se poată spune, în concluzie: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât" (Fap 15,28).

Închei: de la început papa Francisc a spus că toate structurile juridice ale Bisericii trebuie să facă în aşa fel încât "să devină toate misionare", pentru ca toţi să fie ajutaţi să asume o atitudine misionară capabilă să evite "să cadă pradă unui soi de introversiune eclezială" (EG, nr. 27). Aşadar, Sinodul Episcopilor, numai datorită faptului de a exista şi de a continua drumul său de maturizare în slujba Succesorilor lui Petru, este un har extrem de preţios, pentru care trebuie să-i mulţumim Duhului Sfânt care a sugerat fericitului papă Paul al VI-lea instituirea sa în urmă cu cincizeci de ani.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Secretariatului General al Sinodului Episcopilor, 30 aprilie 1983.
² Cf. Christoph Schönborn, Die Christusikone, 4 ed., Wien 1998, trad. it. L'icona di Cristo, San Paolo ed. 2003.
³ Ibidem.
⁴ Cf. cardinal Joseph Ratzinger despre "Scopurile şi metodele Sinodului Episcopilor", în: Jozef Tomko (ed), Il Sinodo dei Vescovi. Natura, metodo, prospettive, Citt? del Vaticano 1985, 45-58.
⁵ L.c., 45.
⁶ Scrisoarea către cardinalul Baldisseri, 1 aprilie 2014.
⁷ Scrisoarea Apostolica sollicitudo.

lecturi: 18.