Sfânta Liturghie şi canonizarea fericiţilor Vincenzo Grossi, Maria a Neprihănitei Zămisliri şi Ludovic Martin şi Maria Azelia Guérin (duminică, 18 octombrie 2015)

Lecturile biblice ne prezintă astăzi tema slujirii şi ne cheamă să-l urmăm pe Isus pe calea umilinţei şi a crucii.

Profetul Isaia schiţează figura Slujitorului lui Jahwé (53,10-11) şi misiunea sa de mântuire. Este vorba de un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este dispreţuit, evitat de toţi, expert în suferinţă. Unul căruia nu i se atribuie acţiuni grandioase, nici discursuri celebre, dar care duce la împlinire planul lui Dumnezeu printr-o prezenţă umilă şi tăcută şi prin propria pătimire. De fapt, misiunea sa se realizează prin suferinţa, care îi permite să-i înţeleagă pe suferinzi, să poarte povara păcatelor altuia şi să le ispăşească. Marginalizarea şi suferinţa Slujitorului Domnului, prelungite până la moarte, se revelează rodnice, până acolo încât răscumpără şi mântuieşte mulţimile.

Isus este Slujitorul Domnului: viaţa sa şi moartea sa, în întregime în forma slujirii (cf. Fil 2,7), au fost cauza mântuirii noastre şi a reconcilierii omenirii cu Dumnezeu. Kerigma, inima Evangheliei, atestă că în moartea şi învierea sa s-au împlinit profeţiile Slujitorului Domnului. Relatarea sfântului Marcu descrie scena lui Isus în discuţie cu discipolii Iacob şi Ioan, care - sprijiniţi de mamă - voiau să şadă la dreapta sa şi la stânga sa în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 10,37), revendicând locuri de onoare, după o proprie viziune ierarhică despre împărăţia însăşi. Perspectiva în care se mişcă rezultă şi mai poluată de vise de realizare pământească. Atunci Isus dă un prim "zdruncin" acelor convingeri ale discipolilor săi numind drumul său pe acest pământ: "Potirul pe care-l beau eu îl veţi bea... Însă a sta la dreapta sau la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit" (v. 39-40). Cu imaginea potirului, El asigură celor doi posibilitatea de a fi asociaţi până la capăt la destinul său de suferinţă, totuşi fără a garanta locurile de onoare râvnite. Răspunsul său este o invitaţie de a-l urma pe calea iubirii şi a slujirii, respingând tentaţia lumească de a fi primul şi de a porunci asupra altora.

În faţa oamenilor care se agită pentru a obţine puterea şi succesul, pentru a fi văzuţi, în faţa oamenilor care vor să fie recunoscute propriile merite, propriile lucrări, discipolii sunt chemaţi să facă contrariul. De aceea îi avertizează: "Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor!" (v. 42-44). Cu aceste cuvinte indică slujirea ca stil al autorităţii în comunitatea creştină. Cine îi slujeşte pe ceilalţi şi este realmente fără prestigiu exercită adevărata autoritate în Biserică. Isus ne invită să schimbăm mentalitatea şi să trecem de la dorinţa de putere la bucuria de a dispare şi a sluji; să dezrădăcinăm instinctul dominării asupra altora şi să exercităm virtutea umilinţei.

Şi după ce a prezentat un model care nu trebuie imitat, se oferă pe sine însuşi ca ideal la care ei să facă referinţă. În atitudinea Învăţătorului comunitatea va găsi motivaţia noii perspective de viaţă: "Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (v. 45). În tradiţia biblică Fiul Omului este cel care primeşte de la Dumnezeu "puterea, gloria şi domnia" (Dan 7,14). Isus umple de sens nou această imagine şi precizează că El are puterea deoarece este slujitor, gloria deoarece este capabil de înjosire, autoritatea regală deoarece este disponibil la dăruirea totală a vieţii. De fapt, cu pătimirea şi moartea sa El cucereşte ultimul loc, ajunge la maximul de măreţie în slujire şi dăruieşte asta Bisericii sale.

Există incompatibilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumeşti şi slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învăţătura şi exemplul lui Isus. Incompatibilitate între ambiţii, arivisme şi urmarea lui Cristos; incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri pământeşti şi logica lui Cristos răstignit. Există în schimb compatibilitate între Isus "expert în pătimire" şi suferinţa noastră. Ne aminteşte asta Scrisoarea către Evrei, care-l prezintă pe Cristos ca marele preot care împărtăşeşte în toate condiţia noastră umană, cu excepţia păcatului: "Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat" (4,15). Isus exercită în mod esenţial o preoţie de milostivire şi de compasiune. El a trăit experienţa directă a dificultăţilor noastre, cunoaşte din interior condiţia noastră umană; faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înţeleagă pe păcătoşi. Gloria sa nu este aceea a ambiţiei sau a setei de dominare, ci este gloria de a-i iubi pe oameni, a asuma şi a împărtăşi slăbiciunea lor şi a le oferi harul care vindecă, a-i însoţi cu tandreţe infinită, a-i însoţi în drumul lor chinuit.

Fiecare dintre noi, ca botezat, participă prin propria parte la preoţia lui Cristos; credincioşii laici la preoţia comună, preoţii la preoţia ministerială. De aceea, toţi putem primi caritatea care provine din Inima sa deschisă, fie faţă de noi înşine fie pentru alţii: devenind "canale" ale iubirii sale, ale compasiunii sale, în special faţă de cei care sunt în durere, în angoasă, în descurajare şi în singurătate.

Cei care astăzi au fost proclamaţi sfinţi, au slujit constant cu umilinţă şi caritate extraordinare pe fraţi, imitându-l astfel pe Învăţătorul divin. Sfântul Vincenzo Grossi a fost paroh zelos, mereu atent la nevoile oamenilor săi, în special la fragilităţile tinerilor. Pentru toţi a frânt cu ardoare pâinea Cuvântului şi a devenit samariteanul milostiv pentru cei mai nevoiaşi.

Sfânta Maria a Neprihănitei Zămisliri, luând din izvoarele rugăciunii şi contemplaţiei, a trăit personal cu mare umilinţă slujirea faţă de cei din urmă, cu o atenţie deosebită faţă de copiii săracilor şi faţă de bolnavi.

Sfinţii soţi Ludovic Martin şi Maria Azelia Guérin au trăit slujirea creştină în familie, construind zi de zi un loc plin de credinţă şi de iubire; şi în acest climat au răsărit vocaţiile fiicelor, între care sfânta Tereza a Pruncului Isus.

Mărturia luminoasă a acestor noi sfinţi ne stimulează să perseverăm pe calea slujirii bucuroase faţă de fraţi, încrezându-ne în ajutorul lui Dumnezeu şi în ocrotirea maternă a Mariei. Din cer acum să vegheze asupra noastră şi să ne susţină cu mijlocirea lor puternică.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.