"Deşertul" dintre gheţuri

De Sarah Numico

Lannavaara, o sută de locuitori în Laponia suedeză, la 250 de kilometri dincolo de Cercul polar arctic. De doi ani, sora Amada şi sora Karla trăiesc aici pentru a se ruga, în tăcerea acestui "deşert". "În curând vom fi trei, pentru că urmează să vină o nouă soră din Norvegia", este primul lucru pe care-l povesteşte entuziastă Amada Mobergh, suedeză, 56 de ani. O istorie încărcată de iubire faţă de Dumnezeu, descoperită la douăzeci de ani. "Sunt o convertită, crescută la Stockholm, o viaţă extrem de secularizată. Când l-am găsit pe Isus am descoperit şi vocaţia mea". În cei treizeci de ani trăiţi în Regatul Unit, în Congregaţia Misionarelor Carităţii, dorinţa unei vieţi mai contemplative devine irezistibilă. "Îmi era multă frică şi eram tristă pentru că iubeam Congregaţia mea, era recunoscătoare pentru toţi anii trăiţi împreună. Dar trebuia să înţeleg dacă acea dorinţă era voinţă a lui Dumnezeu, un moft, o ispită".

Miracole. Este anul 2011. "Când episcopul de Stockholm mi-a dat permisiunea să mă întorc în Suedia pentru a începe această viaţă nouă, mi-a spus că era bucuros, dar că nu va putea să mă susţină cu nimic", pentru că Biserica suedeză este mică şi săracă. Astfel sora Amada petrece o lună pentru a vizita patru mănăstiri din sudul Suediei pentru a înţelege cum să se mişte, "fără bani, nici casă, fără a mai cunoaşte nimic". Prin acele cazualităţi pe care călugăriţa le numeşte "miracole", un telefon vine din adâncul nord chiar la sfârşitul acelei şederi: era o casă de închiriat. "Surorile mi-au dat banii pentru tren şi am plecat imediat în nord". Casa în realitate s-a dovedit nepotrivită, însă "miracolele" s-au înlănţuit făcând-o pe sora Amada să găsească o primă aranjare pentru ea şi sora Karla. "Am ajuns la 24 decembrie 2011, erau -30 de grade. Imediat am înţeles că acolo trebuia să fiu". După câteva luni văd vechea şcoală din Lannavaara, "cufundată în natura cea mai sălbatică", perfectă, nefolosită de ani, costisitoare. Alte minuni: "Ne-am mutat acolo, chiar dacă nu aveam banii pentru a o cumpăra; am lucrat zi şi noapte pentru a o face trăibilă. Într-o zi a trecut un domn din Norvegia, entuziast de experienţa noastră, pentru că nu se mai auzise vorbindu-se despre o mănăstire aşa în nord". Şi după câteva săptămâni a venit cifra exactă pentru a cumpăra şcoala. "În fiecare zi Dumnezeu ne ajută să mergem înainte cu providenţa sa, cu miracolul său zilnic, ceea ce ne este suficient pentru a continua".

Vieţi pentru Dumnezeu. "Tăcere, singurătate, rugăciune" ritmează zilele lui Amada şi Karla. "Ne rugăm împreună şi apoi la masa de seară vorbim între noi. Va fi aşa şi atunci când vom fi trei". "Suferinţa mea este să văd că în Suedia nu sunt sacramente, este sărăcie spirituală, depărtare de Dumnezeu şi de Biserică". Şi acesta este sensul vieţii aici la mănăstirea Sfântul Iosif: "A ne ruga şi a oferi viaţa lui Dumnezeu, urmând exemplul Mariei, pentru convertirea sufletelor, mai ales a scandinavilor şi pentru Biserica catolică din Suedia". Experienţa întunericului care aici durează timp de 7 luni pe an ne ajută "să ne rugăm mai bine pentru cel care trăieşte întunericul înlăuntrul său, pentru ca să găsească lumina lui Isus".

Cotidianul. În afară de rugăciune sunt munca şi primirea. Sora Karla este extraordinară la sculptat lemnul; surorile cultivă şi vând şi ierburi aromatice şi lumânări. "Nu ieşim niciodată", însă vestea că acolo locuiesc două surori merge din gură în gură. Numai pentru primul Crăciun la Lannavaara "am făcut mici iesle şi am mers în fiecare casă din sat pentru a le dărui şi a arăta că suntem fiinţe umane, creştine". Primirea a fost optimă şi acum persoanele sunt cele care merg la mănăstire, pentru a bea o cafea, pentru a se ruga, pentru a medita Cuvântul. Un alt mare dar al lui Dumnezeu este preotul englez care trăieşte şase luni pe an în mănăstire. Când el nu este, vine un preot din parohie ca să celebreze euharistia, sau merg surorile acolo: 430 de kilometri de drum. "Iarna este foarte întuneric, îngheţat, este zăpadă, vânt şi reni, dami şi tot soiul de animale traversează drumul. Este foarte riscant, dar te obişnuieşti. Trebuie doar să te rogi şi să mergi".

Viitorul. La 1 mai 2015 surorile au obţinut recunoaşterea diecezană drept "Congregaţia Mieilor Mariei". Dificultăţi? Singurătate? "Da, uneori simţim că poate că nimeni nu se preocupă dacă suntem vii sau moarte, dar nu este descurajare". Singurătatea este parte a experienţei umane, "oriunde suntem în lume, înlăuntrul sau în afara Bisericii". De altfel "am primit aşa de multe haruri de la Dumnezeu şi de la Biserică pentru a nu putea să mă plâng sau să mă simt descurajată. Şi vreau să ofer viaţa mea ca mulţumire pentru asta". Acum dorinţa este de a face din vechea şcoală o adevărată mănăstire. Un arhitect englez a dăruit proiectul; Primăria l-a aprobat. Un nou miracol va avea loc.

(După agenţia SIR, 15 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.