Cei 100 de ani ai lui Capovilla

De Riccardo Benotti

"Nu pot să uit că Isus a spus: «Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi». Aşadar a venit pentru mine şi pentru fiecare dintre fraţii mei pe care îi îmbrăţişez de la un capăt la altul al pământului". Cardinalul Loris Francesco Capovilla, la 14 octombrie 2015, ajunge la ţinta celor 100 de ani. Fost secretar particular al lui Ioan al XXIII-lea, este cel mai bătrân dintre episcopii italieni şi dintre membrii Colegiului cardinalilor, dintre care mulţi sunt reuniţi în aceste zile la Roma pentru Sinodul episcopilor dedicat "Vocaţiei şi misiunii familiei în Biserică şi în lumea contemporană". Din reşedinţa sa de la Sotto il Monte Giovanni XXIII, în provincia Bergamo, cardinalul Capovilla participă cu rugăciunea la lucrările părinţilor sinodali: "Nu mă simt departe de Roma şi de corpul întregii Biserici şi al întregii omeniri. Cred că există un singur Dumnezeu, o singură lege care este iubirea şi un singur scop care este dăruirea vieţii pentru a-i ajuta pe fraţii mei şi pe surorile mele".

Eminenţă, cum s-a schimbat Biserica de când eraţi un tânăr preot?

"Este un moment frumos pentru istoria Bisericii şi a omenirii. Mintea mea este plină de gânduri de pace, de seninătate şi de speranţă în fraţii şi surorile din toată lumea. Oricare ar fi părerea oamenilor, societatea civilă a mers de asemenea şi Biserica. Biserica ce m-a botezat acum o sută de ani este aceeaşi de astăzi, dar cu o mare diferenţă: a deschis ochii şi a dilatat spaţiile inimii. Avem minuni de caritate, de iubire, de toleranţă şi de fraternitate universală".

Vă preocupă provocările din prezent?

"Nu suntem de izbelişte dar, aşa cum a spus Papa Ioan al XXIII-lea la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, «Tantum aurora est». Ceea ce trăim este aurora Bisericii. Ziua va veni, încet încet...".

Părinţii sinodali tratează chestiuni delicate în tematica pastoraţiei...

"Am ascultat toată viaţa, chiar şi în micile chestiuni, de tradiţia creştină. Am primit din mâinile celui care m-a precedat experienţa sa, amintirile sale şi exemplele sale. Orice fac eu, om mic, nu este fără defect pentru că eu nu sunt o divinitate, ci o sărmană creatură. Rămânem oameni, şi cel care a făcut mari lucruri sau şi-a vărsat sângele pentru Biserică. În viaţa fiecăruia dintre noi există umbre: în noi toţi, fără excepţie".

Aşadar nu sunt distincţii?

"Nu există buni sau răi pentru mine, există fraţi. Dacă sunt buni, sunt foarte mulţumit. Dacă au defecte şi trebuie să le prezentăm, atunci trebuie să facem asta fără invidie sau frică. Aşa cum strâng mâna unui copil, tot aşa strâng mâna oricărui om. Fiecare bărbat este fratele meu, fiecare femeie este sora mea".

Ce Biserică a ieşit de la Conciliu?

"Conciliul al II-lea din Vatican a fost un pas înainte aşa cum au fost Conciliul I din Vatican, Conciliul din Trento, Conciliul din Niceea şi în urmă până la primul care s-a ţinut în anul 50 şi este în mod impropriu numit Conciliul din Ierusalim. Care se încheie cu cuvintele lui Petru, care a primit toate puterile de la Isus: «Am hotărât, Duhul Sfânt şi noi...». Aceasta este colegialitatea şi fraternitatea. În asta pun speranţa şi încrederea".

Este Biserica una căreia nu trebuie să-i fie frică să se confrunte cu păcătoşii?

"Sunt bucuros că am fost creat, botezat şi că mi-am făcut datoria. Îmi amintesc de parabola vameşului care intră în templu, se opreşte la distanţă şi nu are curajul să-şi ridice ochii spre altar. Repetă numai în sinea sa: «O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul». În umilinţa sa el iese iertat spre deosebire de fariseu, care spune că respectă legea şi că-i este fidel".

(După agenţia SIR, 12 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.