Voturile Sinodului, doctrină şi mântuire a sufletelor

De Andrea Tornielli

Sinodul s-a încheiat, paragraful cel mai controversat care conţinea o deschidere semnificativă faţă de divorţaţii recăsătoriţi şi posibilitatea pentru ei de a se apropia de sacramente - chiar fără a menţiona în mod explicit împărtăşania - a fost aprobat cu 178 de voturi pentru, 80 împotrivă şi 7 abţineri. Un singur vot în plus faţă de cvorumul celor două treimi care însă stabileşte că şi acest text al documentului final a obţinut larga majoritate calificată, necesară conform regulamentelor, pentru a putea declara un text ca exprimare deplină a Sinodului.

În ultimele două zile, după predarea textului final părinţilor pentru ca să-l discute şi să propună amendamente, unii exponenţi cheie ai minorităţii aşa-numite "rigoriste" - contrară schimbărilor în ce priveşte disciplina sacramentală pentru divorţaţii recăsătoriţi - au elogiat documentul. Au declarat deschis că nu conţinea "schimbări doctrinale" şi că, aşadar, putea obţine un consens vast. Însă în realitate se pregăteau pentru momentul votului, pentru a da "non placet"-ul lor sperând să nu se ajungă la cvorum, cu o lovitură de teatru care avea să facă zgomot.

Această minoritate care a putut să conteze îndeosebi pe voturile părinţilor sinodali din ţările din est, din Africa şi din câteva nord-americane a sperat aşadar, în aulă, să nu facă să se obţină majoritatea celor două treimi la paragraful dedicat "discernământului" caz cu caz cu privire la divorţaţii recăsătoriţi în vederea unei eventuale admiteri a lor la sacramente, cu toate că textul a fost studiat şi ajustat pentru a căuta maximul consensului. Şi cu toate că se baza pe propunerea pusă la punct în cercul mic german în cadrul căruia s-au confruntat pentru a ajunge la acord în unanimitate cu privire la un text comun teologi precum cardinalii Walter Kasper, Christoph Schönborn, Gerhard Ludwig Müller.

La sfârşitul primului Sinod despre familie, în octombrie 2014 pasajele cele mai controversate din documentul final au obţinut numai majoritatea absolută a "placet"-urilor părinţilor sinodali, dar nu majoritatea calificată care i-ar fi făcut să considere cu titlu deplin aprobate textele. După săptămâni în care bloguri, situri şi ziare mai apropiate de grupul aşa-numit "rigorist" continuau să repete că majoritatea părinţilor erau contrari deschiderilor cu privire la divorţaţii recăsătoriţi, s-a încercat să se facă bis, repetând în momentul votului ceea ce s-a întâmplat în urmă cu un an. Însă de data aceasta, deşi la limită, şi paragraful 85 a fost aprobat pe deplin de părinţi cu majoritatea celor două treimi cerute.

Astfel cel care acum minimalizează rezultatul votării, notând că despre aceste aspecte nu e vorba de a face calculele ca în majorităţile parlamentare - a fost tocmai Papa Francisc, la început, cel care a amintit că Sinodul nu era un parlament - ar fi tresăltat de bucurie vorbind despre picare dacă acel paragraf 85 n-ar fi obţinut cele două treimi datorită lipsei unui vot sau două.

Timp de secole, cu dezbateri adesea sfâşietoare, Biserica a discutat în interiorul ei despre chestiuni doctrinale foarte delicate referitoare la dogma de credinţă. Magisteriul Papilor, enciclicele şi discursurile lor, au aprofundat atâtea chestiuni mai mult sau mai puţin cruciale şi despre atâtea chestiuni au schimbat atitudinea. Să ne gândim numai la enciclica "Mirari vos" a lui Grigore al XVI-lea, care condamna libertatea de gândire şi libertatea presei, şi să se compare cu magisteriul lui Pius al XII-lea, pentru a vedea cât drum s-a parcurs în raportul dintre Biserică şi lumea contemporană în o sută de ani.

Cei care consideră fiecare virgulă de deschidere ca un "cal troian" pentru a face să distrugă familia şi căsătoria creştină, ar trebui să afle că în societăţile occidentale - vorbesc numerele - căsătoria şi familiile sunt deja fleşcăite. Tocmai pentru asta, sau oricum şi pentru asta, a devenit necesară reflecţia a două Sinoade. S-a schimbat contextul social, s-au schimbat obiceiurile, societatea este tot mai "lichidă", relativistă, secularizată.

Biserica nu străbate lumea, ci se întreabă cum să vestească lumii Evanghelia sa într-un context profund schimbat. Dacă există noi fenomene, situaţii profund schimbate, un număr tot mai mare de persoane care trăiesc condiţii "iregulare", nu poate să nu se pună problema cum să se ajungă la ele, să fie însoţite, să le facă să simtă îmbrăţişarea milostivirii lui Dumnezeu, să se încerce să li se vină în întâmpinare. A se preocupa mai ales de "salus animarum", de mântuirea sufletelor, care a fost mereu - sau ar trebui să fie mereu - criteriul călăuză al oricărei reforme în Biserică. Putea să fie făcut un pas în direcţia divorţaţilor recăsătoriţi care, în pofida condiţiei lor, trăiesc experienţa creştină, eventual au întâlnit cu adevărat credinţa numai după a doua unire, şi doresc sacramentele? Putea să fie încercat un pas în această direcţie privind la toată Tradiţia, fără a se focaliza numai asupra viziunilor teologice sugestive dar a nu le considera automat doctrină a Bisericii?

În materie de căsătorie, timp de aproape douăsprezece secole Biserica n-a avut o reflecţie teologică şi atunci când a început să reflecteze despre asta, chestiunea a fost încredinţată mai degrabă canoniştilor, adică experţilor în drept, nu teologilor. Abia în timpuri mult mai recente se aprofundează alte aspecte. Şi în domeniul matrimonial, în materie de învăţături despre morala sexuală, au avut loc schimbări semnificative. Pius al XII-lea, în anii Cincizeci, este cel care, împotriva părerii Sfântului Oficiu, decide să se deschidă la metodele naturale pentru paternitatea responsabilă, adică posibilitatea pentru soţi de a distanţa naşterile copiilor prin calcularea perioadelor fertile ale femeii şi abstinenţa de la raporturi în acele perioade. Predecesorul imediat al Papei Pacelli, Pius al XI-lea, în enciclica "Casti connubii" (1930) interzicea în mod explicit această posibilitate. Pentru a nu vorbi despre ceea ce s-a stabilit în constituţia conciliară "Gaudium et spes", care adaugă la sfârşitul procreaţiei în căsătorie şi aspectul de unire, "dăruirea de sine" pe care soţii îşi schimbă unindu-se trupeşte.

De asemenea, Ioan Paul al II-lea, în exortaţia apostolică "Familiaris consortio" (1981) a fost cel care a afirmat că dacă doi divorţaţi recăsătoriţi nu se pot despărţi din motive obiective şi dacă rămân împreună "ca frate şi soră", adică abţinându-se de la raporturile sexuale, pot să primească împărtăşania. Este o schimbare semnificativă, dat fiind faptul că a convieţui pentru un bărbat şi o femeie care nu sunt uniţi de o legătură matrimonială sacramentală a fost considerată până acum puţini ani ca un "concubinaj public" şi o situaţie de "adulter" permanent.

Deja de mult timp Biserica nu mai consideră în mod automat un păcat grav starea divorţaţilor recăsătoriţi. Va fi bine să se precizeze înainte de toate ca despărţirea şi divorţul nu sunt considerate în sine un păcat: există duhovnici de factură conservatoare care în faţa unor anumite situaţii, pentru binele unuia dintre soţi şi a copiilor, sugerează uneori despărţirea. Şi după "Familiaris consortio", care vorbeşte despre posibilitatea de a avea acces la împărtăşanie pentru divorţaţii recăsătoriţi care se abţin de la raporturile sexuale, este clar că nici condiţia acestora din urmă, care după o primă căsătorie sacramentală care a mers rău au încheiat o căsătorie civilă, poate să fie considerată în sine păcătoasă.

De exemplu, una era percepţia faţă de cei care trăiau ca nişte "concubini" în Italia din anul 1950, când nu era divorţul şi societatea încă era pe larg împletită cu valori creştine. Alta este percepţia care există astăzi, într-un timp în care, citind ziarele, pare că aceia care vor să se căsătorească au rămas numai câţiva preoţi şi câţiva homosexuali.

Aşadar, tocmai pe baza învăţăturii Papei Wojtyła, este clar că pentru a fi păcat, pentru divorţaţii recăsătoriţi, nu este faptul de a fi găsit un nou partener sau o nouă parteneră, care eventual i-au ajutat să iasă din disperarea primei căsătorii eşuate sau a fost decisiv pentru a se îngriji de copiii din acea primă unire, etc. Sunt considerate păcat actele sexuale trăite în aceste relaţii. Problema este numai una: exercitarea sexualităţii. Pentru Biserică, ea care crede ferm în indisolubilitatea căsătoriei sacramentale când aceasta a avut loc cu adevărat, acele raporturi trupeşti nu sunt permise.

Aprofundarea nouă pe care o propune textul final al Sinodului votat de două treimi dintre părinţi este în realitate înrădăcinat în Tradiţie. De fapt, aminteşte, cu Catehismul Bisericii Catolice la îndemână, că "imputabilitatea şi responsabilitatea unei acţiuni pot să fie diminuate sau anulate" din cauza diferitelor condiţionări. De aceea "judecata cu privire la o situaţie obiectivă", de exemplu aceea a divorţaţilor care trăiesc într-o a doua unire, "nu trebuie să ducă la o judecată asupra «imputabilităţii subiective»". În circumstanţe determinate "persoanele au mari dificultăţi să acţioneze în mod diferit". Prin urmare, "deşi se susţine o normă generală, este necesar să se recunoască faptul că responsabilitatea cu privire la anumite acţiuni sau decizii nu este aceeaşi în toate cazurile. Discernământul pastoral, deşi ţine cont de conştiinţa formată corect a persoanelor, trebuie să ia asupra sa aceste situaţii. Şi consecinţele actelor săvârşite nu sunt în mod necesar aceleaşi în toate cazurile".

Ce înseamnă? Înseamnă a aplica şi la porunca a şasea, "Să nu săvârşeşti adulter", adică şi la păcatul raporturilor sexuale în a doua unire, posibilitatea de atenuante care să-l facă mai puţin grav. Exact aşa cum este prevăzut pentru celelalte porunci şi pentru celelalte păcate. Nu este spus că a doua unire a două persoane este considerată în mod automat "adulter" eventual după zece, douăzeci sau treizeci de ani de viaţă comună şi fidelitate reciprocă, iubire faţă de copii - din prima şi din a doua căsătorie - jertfă şi dăruire de sine, viaţă bună şi eventual angajare în comunitatea creştină. Astăzi omul căsătorit care cade în ispită şi merge la prostituate, poate de fiecare dată să recurgă la duhovnic, să fie dezlegat şi să primească împărtăşania. În timp ce femeie care după câţiva ani de căsătorie a fost abandonată de soţ şi a găsit un nou partener dispus să o primească pe ea şi pe copiii săi mici, îngrijindu-se de ei, nu poate să primească împărtăşania decât dacă nu-şi propune să se abţină de la raporturile sexuale, chiar dacă ea nu era vinovată de ruperea primei legătură şi trăieşte cu fidelitate această nouă relaţie stabilită de căsătoria civilă.

Calea discernământului pe baza criteriilor stabilite de episcop nu reprezintă deloc o "vânzare sub preţ" a doctrinei catolice despre indisolubilitatea matrimonială. Nici nu înseamnă a stabili o nouă disciplină sacramentală care să prevadă vreo formă de automatism pentru toţi divorţaţii recăsătoriţi doritori să se reapropie de sacramente. Euharistia nu este un drept care trebuie revendicat. Dar nu este nici o răsplată pentru cei perfecţi. Este un medicament pentru cei bolnavi. Pentru acei "bolnavi", păcătoşii, Isus s-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a învia după aceea a treia zi. Pentru fiecare dintre acei "bolnavi" care face un pas spre Domnul, în cer se face sărbătoare, a învăţat Isus.

În paragraful 85 al documentului final nu se insistă nici asupra codificării unui parcurs penitenţial pentru divorţaţii recăsătoriţi: a face asta ar fi însemnat, de fapt, să se înţeleagă că la sfârşitul parcursului, în pofida a orice, s-ar fi ajuns la ţinta sacramentelor. În schimb, a vorbi despre "discernământ", caz cu caz, despre evaluare obiectivă şi subiectivă a diferitelor situaţii, despre conştiinţă, despre raport cu duhovnicul, respectă şi oglindeşte profund acele criterii ale doctrinei clasice asupra cărora a reflectat sfântul Toma. Care explica: cu cât se coboară mai mult în particular, cu atât este mai necesar discernământul prudenţial. Pentru că istoriile, dramele, vieţile persoanelor nu sunt toate egale nici nu pot să fie catalogate, definite, înţelese şi analizate numai pe baza "grătarelor doctrinale".

Importanţa a ceea ce s-a întâmplat ieri la Sinod este acum minimalizată, în mass-media, fie de cei care până la sfârşit sperau în picarea acelui paragraf pentru a slăbi orice deschidere, fie de comentatorii deschişi, dezamăgiţi datorită faptului că Sinodul a acordat prea puţin în această materie. Astfel, încă o dată, în (scurt) circuitul mediatic, cele două lucruri opuse se ating şi în fond sunt de acord. Incapabile să perceapă, atât unii cât şi ceilalţi, acel "a merge împreună" al Sinodului, acea privire autentic evanghelică a unei Biserici care, fidelă până la capăt faţă de învăţătura Domnului său, caută orice drum pentru a se apropia, a primi, a reintegra, a îmbrăţişa, a ierta, a include. Fără impuneri din exterior, fără cedări în faţa "agendelor" aşa-numiţilor "progresişti" sau în faţa temerilor aşa-numiţilor "rigorişti". Conştientă că adevărata apărare a doctrinei se află în apărarea spiritului ei, nu a literei. Şi mai ales conştientă că niciodată creştinismul, adică întâlnirea cu o Persoană, nu poate să fie redusă numai la un pur sistem doctrinal, la o teorie sau mai rău, la o ideologie.

(După Vatican Insider, 25 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 33.