Reflecţie la duminica a XXX-a de peste an - B (2015)

Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme (cf. Ps 27,1)

Urcarea lui Isus la Ierusalim este aproape de sfârşit, de aceea şi Isus, cu vindecarea orbului din Ierihon, îşi încheie învăţăturile date ucenicilor săi, în calitate de mare profet ridicat între noi (cf. Lc 7,16), şi îşi începe misiunea de mare preot şi slăvit rege, misiune prin care va nimici moartea şi va face să strălucească viaţa prin evanghelie (cf 2Tim 1,10), misiune prin care îi va mântui poporul său de păcate (cf. Mt 1,21), misiune prin care ne va conduce în cer. Prima lectură şi psalmul responsorial ne vorbesc de Isus ca de mare profet ridicat de Dumnezeu între noi, ce ne vesteşte bucuria mântuirii (cf. Ier 31,7-9; Ps 126,1-6). Evanghelia ne vorbeşte de Isus ca rege, fiind numit de orbul din Ierihon: "Fiul lui David" (cf. Mc 10,47-48). Lectura a doua îl numeşte pe Isus "Mare preot" (cf. Evr 5,5-6).

Evanghelistul Marcu, după ce ne-a prezentat învăţăturile date de Isus norodului şi ucenicilor săi, deşi, în momentul vestirii, aceştia nu par să fi înţeles mare lucru, totuşi, în persoana orbului, toţi aceştia îl recunosc pe Isus de Mesia, "Fiul lui David" (cf. 2Sam 7,11-16), de cel care a cruţat orbii şi şchiopii iebusenilor (2Sam 5,6-8). Prin cuvintele adresate orbului vindecat: "Credinţa ta te-a mântuit" (Mc 10,52), Isus ne dă speranţa că naţiunea lui Israel, care într-un timp de orbire sufletească, orbire cauzată de invidia diavolului şi de răutatea supuşilor săi (cf. Înţ 2,24), într-o zi se va întoarce la Dumnezeu şi va căuta şi primi lumina vieţii şi a mântuirii, aşa cum orbul le-a căutat şi le-a primit, aşa cum mulţimea la început potrivnică orbului, mai apoi s-a întors pentru a-l încuraja să meargă la Isus.

Sunt oameni care au cunoscut vederea şi apoi au orbit. Sunt orbi din naştere care nu au cunoscut niciodată vederea. Spiritual, cei care au cunoscut vederea şi au orbit, sunt imaginea iudeilor care au cunoscut lumina lui Dumnezeu, dar au pierdut-o; iar orbii din naştere, care nu au avut niciodată lumina lui Dumnezeu, sunt imaginea păgânilor. Evangheliile, prin relatarea vindecării orbului care a pierdut lumina şi a găsit-o, şi prin vindecarea orbului din naştere, ne spun că iudeii şi păgânii vor primi lumina şi mântuirea lui Dumnezeu, prin credinţa şi urmarea lui Cristos (cf. Mc 10, 46-52; In 9, 1-41).

Şi, apoi, toţi împreună, vor putea cânta plini de bucurie: "Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa" (Ps 26/27,1-2).

Ierihonul, cetate blestemată, care odinioară l-a refuzat pe Iosue să treacă cu poporul ales spre ţara promisă (cf. Ios 6,26) şi Ierusalimul pământesc, cu iudei numai cu numele, cu iudei care ucid pe profeţi (cf. Lc 13,34), cu iudei care îşi zic iudei, dar ei sunt o sinagogă a satanei (cf. Ap 2,9), toţi aceştia care odinioară erau ostili mântuirii, acum prin orbul Bartimeu şi prin vameşul Zaheu, ei înşişi caută şi primesc mântuirea lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Bartimeu şi vameşul Zaheu sunt doi oameni prin care Tatăl ceresc îl mângâie pe Isus înainte de patima şi moartea sa. Ei sunt mângâierea şi speranţa pe care o primeşte şi Biserica, anume că Israel şi păgânii se vor converti şi vor primi mântuirea lui Isus de la cruce. Iar convertirea şi mântuirea atâtor evrei şi păgâni, de la început şi până astăzi, confirmă şi întăreşte această speranţă dată de Dumnezeu lui Isus şi Bisericii sale.

Drumul spre Ierusalimul ceresc, drumul spre mântuirea veşnică, trece obligatoriu prin Ierihon, cetatea blestemată, cea care pune piedici celor ce caută mântuirea, dar şi prin Ierusalimul pământesc, o sinagogă a satanei care ucide pe profeţi, adică trece obligatoriu prin luptă, cruce şi moarte. Iar noi nu putem trece spre Ierusalimul ceresc decât pe unde a trecut Isus, împreună cu ucenicii săi.

Dar, adesea, durerea şi necazul ne dezvăluie, lumina şi puterea lui Dumnezeu. Iată câteva exemple: Marta şi Maria, fără moartea fratelui lor Lazăr, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Isus ca învierea şi viaţa (cf. In 11,25). David, dacă nu ar fi fost prigonit de Saul, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu ca stânca, adăpostul şi izbăvitorul său (cf. 2Sam 22,2-3; Ps 18,2). Poporul lui Israel, dacă nu ar fi cunoscut robia la egipteni şi babilonieni, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu ca pe luptătorul şi izbăvitorul său (cf. Ex 14,13-14; 2Cr 20,17; 32,7).

Psalmul responsorial de astăzi, Psalmul 126, ne spune: "Atunci când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie, ni se părea că visăm. Atunci, gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie şi limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei, căci cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie" (cf. Ps 126,1-6).

Aşa a fost pe pământ şi pentru Domnul nostru Isus Cristos. El a parcurs drumul crucii plângând; şi, pentru că a primit să moară, a adus mult rod. El a apărut apoi triumfător şi purtând rodul muncii suferinţelor sale, adică pe răscumpăraţii săi, care au fost şi sunt snopii săi preţioşi (cf. In 12,24). Însă aşa va fi şi pentru noi. Dacă vom avea lumina credinţei ca să primim şi să privim suferinţa, prin această cheie, prin prisma învierii, vom vedea lumina ca unii care se trezesc dintr-un vis, dar, aşa va fi pentru veşnicie, un vis de fericire transformat în realitate (cf. Ps 125/126,1).

O femeie credincioasă, care trecea prin grele încercări, spunea: "Oricât de întunecată li s-ar părea altora calea mea, eu port în inima mea "o lampă fermecată", lumina credinţei, care este ca un "far divin" ce-mi luminează viaţa. Deşi multe pericole pândesc din umbră sufletul meu, ca să-l piardă, eu păşesc fără teamă către "grădina fermecată" a paradisului, cu frunzişul veşnic verde, unde domneşte bucuria, unde privighetorile cântă neîncetat şi unde viaţă este veşnică fericită în prezenţa Domnului". "Este oare ceva prea greu pentru Domnul" (Gen 18,14)?

Această credinţă minunată, prin Cristos, a avut-o astăzi orbul vindecat. După ce l-a salutat de departe pe Isus cu titlul mesianic, de "Fiul lui David" (cf. 2Sam 7,11-16) şi a auzit chemarea: "Îndrăzneşte!" (Mc 10,48-49), fără a rosti nici un cuvânt, dar, ridicându-se, aruncându-şi haina şi bastonul care l-ar fi putut stânjeni pe cale, a venit la Isus spre a fi vindecat şi mântuit. Deci, cel mai frumoase detalii ale acestei scene, sunt haina şi bastonul aruncate de orb, în alergarea sa spre Isus. Şi noi să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă la Isus (cf. Evr 12,1).

Văzând minunea care i s-a întâmplat, orbul vindecat îl urmează pe Isus "pe drumul său", adică pe drumul care duce la patimă, cruce şi moarte (cf. Mc 10,52), dar şi spre învierea şi viaţă veşnică. Ce greu trebuie să fi fost pentru Bartimeu să-l urmeze acum pe Isus şi să-l vadă murind pe cruce. A merge alături de Isus până la patimă, cruce şi moarte, este semnul cel mai clar că am primit vindecarea şi mântuirea lui. Atunci când îl urmăm pe Isus pe drumul crucii, suntem deja la porţile Ierusalimului ceresc, adică la porţile învierii şi al înălţării în slava cerească.

În limba spaniolă există un proverb: "Nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă lumina". Despre ei Isus spune: "Măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg; astfel împietriţi nu vin la mine ca să-i vindec" (cf. Mt 13,13-15). Deci mult mai gravă decât orbirea trupească este orbirea sufletească, orbirea care nu vrea să vadă creaţia şi providenţa lui Dumnezeu, orbirea care nu vrea să vadă moartea lui Isus pe cruce pentru mântuirea lumii.

Din punct de vedere spiritual, omul căzut sub puterea diavolului este orb faţă de lucrările lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, un astfel de om nu doreşte lumina şi mântuirea care vin de sus. Scriptura spune "Cain, care era de la cel rău, l-a ucis pe fratele său pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite (cf. 1In 3,12). Deci mulţi oameni nu vin la Isus şi la mântuirea lui, pentru că iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele (cf. In 3,19).

Se spune despre un orb care şedea şi cerşea în piaţa unui oraş că într-o zi s-a îmbolnăvit şi a fost dus la spital. După ce l-a consultat şi i-a prescris tratamentul, medicul i-a spus că i se poate face şi o operaţie la ochi pentru a-şi recăpăta vederea. Atunci orbul a răspuns: "Nu, domnule doctor, nu doresc vederea". "Dar operaţia este uşoară şi sigură", a insistat medicul. "Nu, domnule doctor, nu doresc vindecarea, căci, atât timp cât sunt orb, am o meserie bună. Iar dacă mă vindec, îmi pierd meseria".

Oamenii spun mereu că nu pot crede. Care este cauza? Mulţi nu sunt gata să-l imite pe orbul vindecat şi să arunce sprijinul lor propriu (bastonul propriu); nu sunt gata să recunoască faptul că sunt păcătoşi pierduţi care au nevoie de mântuire; nu sunt gata să lase păcatul şi orice sprijin fals; nu sunt gata să-şi schimbe viaţa; nu sunt gata să primească mântuirea de la Cristos; nu sunt gata să-l urmeze pe Isus pe calea crucii şi a învierii sale (cf. Mc 10, 52); nu sunt gata să cânte laudele Domnului (cf. Lc 18,43); nu sunt gata să construiască pe stâncă (cf. Mt 7,24-25).

Temelia mântuirii a fost pusă de Dumnezeu la cruce şi ea este Cristos. Pe această temelie sigură suntem chemaţi să ne zidim casă în cer. (cf. 1Cor 3,11-12), căci numai pe această temelie lucrarea noastră rezistă (cf. Mt 7,24-25). Când evreii întorşi din robia babilonică, reconstruiau Ierusalimul, cu o mână ţineau mistria şi cu cealaltă ţineau spada (cf. Neh 4,17). Deci noi toţi suntem chemaţi să construim mântuirea pe stânca Cristos, care este "stânca veacurilor" (cf. Is 26,4; 1Cor 10,4), să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12), cu o mână ţinând cărămizile spirituale şi cu cealaltă mână să ţinem armătura lui Dumnezeu, căci mulţi ne sunt potrivnicii mântuirii (cf. Ef 6,11-13).

Căzut în mâinile diavolului, stăpânitorul întunericului, păcătosul, fără Cristos, este ca puternicul Samson cu ochii scoşi de duşmani (cf. Jud 16,19-21), este ca regele Sedecia cu ochii scoşi de împăratul Babilonului (cf. 2Rg 25,7), este ca un osândit legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară (cf. Mt 8,12). Dar, dacă omul îşi recunoaşte în faţa Mântuitorului păcatele şi starea în care se găseşte, regretă şi se hotărăşte să se îndrepte, atunci, ca orbul vindecat, va primi iertare, vindecare, lumină, înţelepciune şi putere de a umbla în lumină (cf. 1In 1,9).

Să alergăm, deci, la Isus, ca orbul vindecat, lăsând în urmă păcatul şi orice povoară care n-ar putea stânjeni, cum a lăsat el haina şi bastonul (cf. Evr 12,1); căci Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate (cf. Ps 125/126, 3), căci numai Domnul este Dumnezeu puternic şi mult iubitor de oameni (cf. In 3,16), căci numai el a suferit pentru păcatele noastre (cf. Evr 5,1-6), căci numai el nu oboseşte iertând (cf. Is 55,7).

Teama că l-am putea deranja pe Isus, că l-am putea suprasolicita, că l-am putea supăra cu cereri prea mari sau că l-am putea sâcâi cu cereri mici, este de la diavol, care îl oprea şi pe orb să strige la Isus (cf. Mc 10,48). Iar această teamă falsă îl mâhneşte pe Isus, căci el, prin moarte, înviere şi înălţare la dreapta Tatălui, a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18), a fost constituit unic mijlocitor între el şi oameni pentru toate problemele lor (cf. 1Tim 2,5), şi care fiind una cu Tatăl, nimic nu-i este cu neputinţă (cf. Mc 10,27).

Isus, care de multe ori ne dăruieşte ajutor chiar şi atunci când nu i-l cerem, pentru că el ştie de ceea ce avem nevoie chiar mai înainte de a-i cere (cf. Mt 6,8), oare nu ne va ajuta atunci când îi cerem ceva? Biblia ne învaţă să aducem problemele noastre la Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri (cf. Fil 4,6). Şi tot Biblia ne întăreşte că vom fi ascultaţi în funcţie de îndrăzneala şi cu frecvenţa cu care alergăm la el (cf. Bar 4,27; Mc 10,49) şi în funcţie de credinţa noastră în puterea sa. De aceea, Isus ne întreabă ca şi pe cei doi orbi vindecaţi de el: "Credeţi voi că pot face ce-mi cereţi" (Mt 9,28)? Dacă vom alerga cu îndrăzneala lor la el şi vom spune un "da", fără şovăire ca şi ei, ferice de noi, căci vom primi ceea ce dorim.

Ba, mai mult, Isus ne spune că, în momentul în care i-am cerut ceva, să credem că am şi primit şi vom avea (cf. Mc 11,24). "Este oare ceva prea greu pentru Domnul" (Gen 18,14)? "Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti" (Ier 33,3).

Într-o cameră de spital stăteau doi oameni bolnavi. Amândoi erau sortiţi unei morţi apropiate şi erau pregătiţi pentru asta. Unul stătea la geam şi celălalt stătea la uşă. Cel care şedea la geam, mai avea puterea să se ridice în capul oaselor şi să privească pe geam. În schimb, celălalt stătea la uşa nu mai putea face nici o mişcare. Cel care şedea la geam era profund credincios, de aceea îl încuraja pe cel de la uşa cu priveliştile sale. În fiecare zi el îi spunea cât de minunat se vede totul de la fereastră sa magică. Îi spunea cum vede un parc de toamnă cu copii zburdalnici, mereu neostoiţi, mereu cu vise multe şi curate. Mai erau şi tineri care treceau perechi-perechi, ţinându-se de mâna, în timp ce soarele tomnatic dansa în părul lor. Şi păsărelele reuşeau să completeze toată această splendoare. Cel de la uşa trăia doar din cuvintele pe care le auzea de la vecinul de la geam. Dar cum totul este trecător în această lume, într-o zi cel de la geam plecă spre soarele fără apus, iar paraliticul a rămas singur în salon. Prima lui dorinţa era de a se mută la geam pentru a vedea splendorile descrisese prietenul său. Cu eforturi extraordinare s-a ridicat şi s-a uitat pe geam. Dezamăgire totală: în faţă geamului era un zid şi nimic mai mult. Când asistenta i-a spus: "Prietenul dumneavoastră era orb", abia atunci a înţeles că prietenul lui vedea deja, cu ochii credinţei, câte ceva din bucuriile cerului şi i le împărtăşea şi lui spre credinţă şi mântuire.

Aceşti ochi, care văd bucuriile cerului, dincolo de ziduri, dincolo de lumea aceasta plină de dureri, i-a avut însuşi Isus, i-a primit şi orbul vindecat, i-a primit şi Maica Domnului, i-au primit şi apostolii, i-au primit toţi sfinţii şi mântuiţii din cer. Aceşti ochi, care văd bucuriile cerului, dincolo de ziduri, dincolo de lumea aceasta plină de durerii, ni i-a dat, ni i-a deschis Cristos şi nouă, tuturor celor botezaţi; numai să avem grijă să ni-i închidă satana şi să nu ni-i stingă vântul patimilor rele.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.