CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Salutul adresat tinerilor din Centrul Cultural "Preot Félix Varela"

La Habana

Duminică, 20 septembrie 2015

Cuvinte rostite de Sfântul Părinte

Voi sunteţi în picioare şi eu stau aşezat. Ce ruşine! Dar, ştiţi pentru ce stau aşezat? Pentru că am luat notiţe despre câteva lucruri pe care le-a spus colegul nostru şi despre care vreau să vă vorbesc. Un cuvânt s-a impus cu forţă: a visa. Un scriitor latinoamerican spunea că noi oamenii avem doi ochi, unul de carne şi unul de sticlă. Cu ochiul de carne vedem ceea ce privim. Cu ochiul de sticlă vedem ceea ce visăm. Frumos, nu-i adevărat?

În obiectivitatea vieţii trebuie să intre capacitatea de a visa. Şi un tânăr care nu este capabil să viseze este încercuit în el însuşi, este închis în el însuşi. Toţi visează lucruri care nu se vor întâmpla niciodată... Dar visează-le, doreşte-le, caută orizonturi, deschide-te, deschide-te la lucruri mari. Nu ştiu dacă în Cuba se foloseşte cuvântul, dar noi argentinienii spunem "no te arrugues", nu te da înapoi, deschide-te. Deschide-te şi visează. Visează că lumea cu tine poate să fie diferită. Visează că dacă vei da ce este mai bun din tine, vei ajuta să faci în aşa fel încât lumea să fie diferită. Nu uitaţi asta, visaţi. Uneori vă lăsaţi duşi şi visaţi prea mult, şi viaţa vă taie drumul. Nu contează, visaţi. Şi povestiţi visele voastre. Povestiţi, vorbiţi despre lucrurile mari pe care le doriţi, deoarece cu cât este mai mare capacitatea de a visa - şi viaţa te lasă la jumătatea drumului - cu atât ai drum mai mult de parcurs. De aceea, înainte de toate a visa.

Ai spus o mică frază pe care am scris-o aici în timpul intervenţiei, dar am subliniat-o şi am luat câteva notiţe: să ştim să primim şi să acceptăm pe cel care gândeşte diferit. În realitate noi, uneori, suntem închişi. Ne punem în lumea noastră mică: "Ori e aşa, ori nimic". Şi ai mers dincolo: să nu ne închidem în cercurile ideologiilor sau ale religiilor. Să putem creşte în faţa individualismelor. Când o religie devine grupare, pierde ceea ce are mai bun, pierde realitatea sa de a-l adora pe Dumnezeu, de a crede în Dumnezeu. Este o grupare. Este o grupare de cuvinte, de rugăciuni, de "eu sunt bun, tu eşti rău", de prescrieri morale. Şi când eu am ideologia mea, modul meu de a gândi şi tu îl ai pe al tău, mă închid în această grupare a ideologiei.

Inimi deschise, minţi deschise. Dacă gândeşti diferit de mine, de ce nu vorbim despre asta? De ce ne certăm mereu despre ceea ce ne desparte, despre ceea ce ne diferenţiază? De ce nu ne dăm mâna în ceea ce avem în comun? Trebuie să avem curajul de a vorbi despre ceea ce avem în comun. Şi după aceea putem vorbi despre ceea ce avem sau gândim diferit. Dar spun să vorbim. Nu spun să ne certăm. Nu spun să ne închidem. Nu spun "să bârfim", cum ai spus tu. Dar acest lucru esete posibil numai atunci când am capacitatea de a vorbi despre ceea ce am în comun cu celălalt, despre ceea ce putem lucra împreună. La Buenos Aires - într-o parohie nouă, într-o zonă foarte, foarte săracă - un grup de tineri universitari construia câteva localuri parohiale. Şi parohul mi-a spus: "De ce nu vii într-o sâmbătă şi astfel ţi-i prezint?". Se dedicau să construiască sâmbăta şi duminica. Erau tineri şi tinere de la universitate. Am mers şi i-am văzut şi mi i-a prezentat: "Acesta este arhitectul, este evreu, acesta este comunist, acesta este catolic practicant, acesta este...". Toţi erau diferiţi, dar toţi lucrau împreună pentru binele comun. Asta se numeşte prietenie socială, a căuta binele comun. Duşmănia socială distruge. Şi o familie se distruge prin duşmănie. O ţară se distruge prin duşmănie. Lumea se distruge prin duşmănie. Şi duşmănia cea mai mare este războiul. Astăzi vedem că lumea se distruge prin război. Pentru că sunt incapabili să se aşeze şi să vorbească: "Bine, negociem. Ce anume putem face în comun? În ce lucruri vom ceda? Dar să nu ucidem alţi oameni". Când este dezbinare, este moarte. Este moarte în suflet, pentru că ucidem capacitatea de a uni. Ucidem prietenia socială. Asta vă cer astăzi: fiţi capabili să creaţi prietenia socială.

Apoi este un alt cuvânt pe care l-ai spus. Cuvântul speranţă. Tinerii sunt speranţa unui popor. Acest lucru îl auzim spunându-se peste tot. Dar ce este speranţa? Înseamnă a fi optimişti? Nu. Optimismul este o stare sufletească. Mâine te scoli cu durere de ficat şi nu eşti optimist, vezi totul negru. Speranţa este ceva mai mult. Speranţa este suferită. Speranţa ştie să sufere pentru a duce înainte un proiect, ştie să se jertfească. Tu eşti capabil să te jertfeşti pentru un viitor sau vrei numai să trăieşte prezentul şi ca aceia care vor veni să se descurce? Speranţa este rodnică. Speranţa dă viaţă. Tu eşti capabil să dai viaţă, sau vei deveni un tânăr sau o tânără sterili spiritual, incapabili de a crea viaţă pentru alţii, incapabili de a crea prietenie socială, incapabili de a crea patrie, incapabili de a crea măreţie? Speranţa este rodnică. Speranţa se dă în muncă. Vreau să amintesc aici o problemă foarte gravă care se trăieşte în Europa, adică marele număr de tineri care nu au loc de muncă. Există ţări în care procentul de tineri de la 25 de ani în jos şomeri este de 40%. Mă gândesc la o ţară. Într-o altă ţară este de 47% şi în alta este de 50%. Este clar că un popor care nu se preocupă să de loc de muncă tinerilor, un popor - şi când spun popor nu spun guverne -, un întreg popor care nu se preocupă de oameni, ca aceşti tineri să muncească, acest popor nu are viitor.

Tinerii intră să facă parte din cultura rebutului. Şi cu toţii ştim că astăzi, în acest imperiu al dumnezeului ban, se rebutează lucrurile şi se rebutează persoanele. Se rebutează copiii pentru că nu sunt voiţi sau pentru că sunt ucişi înainte de a se naşte. Se rebutează bătrânii - vorbesc despre lume, în general - se rebutează bătrânii pentru că nu mai produc. În unele ţări, există legea despre eutanazie, dar în atâtea altele există o eutanazie ascunsă, secretă. Se rebutează tinerii pentru că nu li se dă loc de muncă. Atunci, ce anume îi rămâne unui tânăr fără loc de muncă? Dacă o ţară nu inventează, dacă un popor nu inventează o posibilitate de muncă pentru tinerii săi, acelui tânăr îi rămân numai ori dependenţele ori sinuciderea, ori să meargă în lume pentru a căuta armate de distrugere pentru a crea războaie. Această cultură a rebutului ne face rău nouă tuturor, ne ia speranţa. Şi e ceea ce ai cerut pentru tineri: vrem speranţă. Speranţă care este suferită, este harnică, este rodnică. Ne dă de muncă şi ne salvează de cultura rebutului. Şi această speranţă convoacă, convoacă pe toţi, pentru că un popor care ştie să se auto-convoace pentru a privi la viitor şi a construi prietenia socială - aşa cum am spus deja, chiar dacă se gândeşte în mod diferit -, acest popor are speranţă.

Şi dacă eu întâlnesc un tânăr fără speranţă - deja am spus asta o dată - acel tânăr este un "pensionar". Există tineri care par să iasă la pensie la 22 de ani. Sunt tineri cu o tristeţe existenţială. Sunt tineri care şi-au bazat viaţa lor pe defetismul de bază. Sunt tineri care se plâng. Sunt tineri care fug de viaţă. Drumul speranţei nu este uşor şi nu se poate parcurge singuri. Există un proverb african care spune: "Dacă vrei să mergi în grabă, mergi singur, dar dacă vrei să ajungi departe, mergi însoţit". Şi eu vreau ca voi, tineri cubanezi, chiar dacă gândiţi în mod diferit, chiar dacă aveţi puncte de vedere diferite, să mergeţi în companie, împreună, căutând speranţa, căutând viitorul şi nobleţea patriei.

Am început cu cuvântul "a visa" şi vreau să închei cu o altă expresie pe care mi-ai spus-o şi pe care eu o folosesc adesea: cultura întâlnirii. Vă rog, să nu ne împărţim între noi. Să mergem împreună, uniţi, chiar dacă gândim diferit. Dar există ceva care este mai mare decât noi, este măreţia poporului nostru, este măreţia patriei noastre, şi la această frumuseţe, la această dulce speranţă a patriei trebuie să ajungem. Mulţumesc.

Bine, vă salut dorindu-vă tot binele, urându-vă... tot ceea ce v-am spus. Vă urez asta. Mă voi ruga pentru voi. Şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi dacă vreunul dintre voi nu este credincios - şi nu se poate ruga pentru că nu este credincios - ca măcar să-mi ureze lucruri bune. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă facă să înaintaţi de-a lungul acestui drum de speranţă spre cultura întâlnirii, evitând acele grupuri despre care a vorbit colegul nostru. Şi Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.

__________________

Dragi prieteni,

Simt o mare bucurie că pot să stau cu voi chiar aici în acest Centru Cultural, aşa de semnificativ pentru istoria Cubei. Aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că mi-a dat oportunitatea de a avea această întâlnire cu atâţia tineri care, cu propria muncă, studiu şi pregătire, visează şi deja realizează viitorul Cubei.

Îi mulţumesc lui Leonardo pentru cuvintele sale de salut, şi în special pentru că, deşi putând să vorbească despre multe alte lucruri, desigur importante şi concrete, cum sunt dificultăţile, fricile, îndoielile - atât de reale şi umane - ne-a vorbit despre speranţă, despre acele vise şi aspiraţii care sunt puternic imprimate în inima tinerilor cubanezi, dincolo de diferenţele de formare, de cultură, de credinţă şi de idei. Mulţumesc, Leonardo, pentru că eu însumi, când vă privesc pe voi, primul lucru care-mi vine în minte şi în inimă este cuvântul speranţă. Nu pot concepe un tânăr care să nu se mişte, care să rămână blocat, care să nu aibă vise nici idealuri, care să nu aspire la ceva în plus.

Dar care este speranţa unui tânăr cubanez în această epocă a istoriei? Nici mai mult nici mai puţin decât aceea a oricărui alt tânăr din orice parte a lumii. Pentru că speranţa ne vorbeşte despre o realitate care este înrădăcinată în adâncul fiinţei umane, independent de circumstanţele concrete şi de condiţionările istorice în care trăieşte. Ne vorbeşte despre o sete, despre o aspiraţie, despre o dorinţă de plinătate, de viaţă realizată, de o măsurare cu ceea ce este mare, cu ceea ce umple inimă şi înalţă spiritul spre lucruri mari, precum adevărul, bunătatea şi frumuseţea, dreptatea şi iubirea. Fără îndoială, asta comportă un risc. Cere să fim dispuşi să nu ne lăsăm seduşi de ceea ce este trecător şi vremelnic, de false promisiuni de fericire goală, de plăcere imediată şi egoistă, de o viaţă mediocră, centrată pe noi înşine, şi care lasă în suflet numai multă tristeţe şi amărăciune. Nu, speranţa este îndrăzneaţă, ştie să privească dincolo de comoditatea personală, de micile siguranţe şi compensaţii care restrâng orizontul, pentru a se deschide la mari idealuri, care fac viaţa mai frumoasă şi demnă. Eu aş întreba pe fiecare dintre voi: Ce anume mişcă viaţa ta? Ce este în inima ta, în care locuiesc aspiraţiile tale? Eşti dispus să rişti mereu pentru ceva mai mare?

Cineva dintre voi ar putea să-mi spună: "Da, părinte, atracţia pentru aceste idealuri este mare. simt chemarea lor, frumuseţea lor, strălucirea luminii lor în sufletul meu. Dar, în acelaşi timp, realitatea slăbiciunii mele şi a puţinelor mele forţe este foarte grea pentru ca eu să reuşesc să mă decid să parcurg drumul speranţei. Ţinta este foarte înaltă şi forţele mele sunt puţine. Mai bine să mă mulţumesc cu puţin, cu lucruri probabil mai puţin mari însă mai realiste, mai la îndemâna posibilităţilor mele". Înţeleg această reacţie, este normal să se simtă greutatea a ceea ce este dificil, totuşi, atenţie să nu cădeţi în ispita dezamăgirii, care paralizează inteligenţa şi voinţa, şi să nu ne lăsăm cuprinşi de resemnare, care este un pesimism radical în faţa oricărei posibilităţi de a ajunge la visele noastre. Aceste atitudini până la urmă ajung ori într-o fugă de realitate spre paradisuri artificiale ori într-o refugiere în egoismul personal, într-o specie de cinism, care nu vrea să asculte strigătul de dreptate, de adevăr şi de umanitate care se ridică în jurul nostru şi înlăuntrul nostru.

Dar ce-i de făcut? Cum să se găsească drumuri de speranţă în situaţia în care trăim? Ce-i de făcut pentru ca aceste vise de plinătate, de viaţă autentică, de dreptate şi adevăr, să fie o realitate în viaţa noastră personală, în ţara noastră şi în lume? Mă gândesc că există trei idei care pot să fie utile pentru a ţine vie speranţa.

Speranţa, un drum format din amintire şi discernământ. Speranţa este virtutea celui care este pe drum şi se îndreaptă undeva. Aşadar, nu este un simplu drum pentru gustul de a merge, ci are un scop, o ţintă, care este aceea care dă sens şi luminează drumul. În acelaşi timp, speranţa se hrăneşte din amintire, înţelege cu privirea sa nu numai viitorul, ci şi trecutul şi prezentul. Pentru a merge în viaţă, în afară de a şti unde vrem să mergem, este important să ştim şi cine suntem şi de unde venim. O persoană sau un popor care nu are amintire şi şterge trecutul său, riscă să piardă identitatea sa şi să ruineze viitorul său. De aceea este necesară amintirea a ceea ce suntem, a ceea ce constituie patrimoniul nostru spiritual şi moral. Cred că aceasta este experienţa şi învăţătura acelui mare cubanez care a fost părintele Félix Varela. Şi este necesar şi discernământul, pentru că este esenţial să ne deschidem la realitate şi să ştim s-o citim fără temeri şi prejudecăţi. Nu sunt de folos lecturile parţiale sau ideologice, care deformează realitatea pentru ca să intre în micile noastre scheme prestabilite, provocând mereu dezamăgire şi disperare. Discernământ şi amintire, pentru că discernământul nu este orb, ci se realizează pe baza unor solide criterii etice, morale, care ajută să se discearnă ceea ce este bun şi drept.

Speranţa, un drum însoţit. Spune un proverb african: "Dacă vrei să mergi în grabă, mergi singur; dacă vrei să mergi departe, mergi însoţit". Izolarea sau închiderea în sine nu generează niciodată speranţă, în schimb apropierea şi întâlnirea cu celălalt da. Singuri nu ajungem nicăieri. Şi cu excluderea nu se construieşte un viitor pentru nimeni, nici pentru sine. Un drum de speranţă cere o cultură a întâlnirii, a dialogului, care să depăşească contrastele şi confruntarea sterilă. De aceea este fundamental a considera diferenţele în modul de a gândi nu ca un risc, ci ca o bogăţie şi un factor de creştere. Lumea are nevoie de această cultură a întâlnirii, are nevoie de tineri care vor să se cunoască, vor să se iubească, vor să meargă uniţi şi să construiască o ţară aşa cum o visa José Martí: "Cu toţi şi pentru binele tuturor".

Speranţa, un drum solidar. Cultura întâlnirii trebuie să conducă desigur la o cultură a solidarităţii. Apreciez mult ceea ce a spus Leonardo la început când a vorbit despre solidaritate ca forţă care ajută la depăşirea oricărui obstacol. Efectiv, dacă nu este solidaritate nu există viitor pentru nicio ţară. În vârful oricărei alte consideraţii sau interes trebuie să fie preocuparea concretă şi reală faţă de fiinţa umană, care poate să fie prietenul meu, colegul meu, sau şi cineva care gândeşte în mod diferit, care are ideile sale, dar care este o fiinţă umană şi un cubanez la fel de cubanez ca mine. Nu e suficientă simpla toleranţă, trebuie mers dincolo şi trecut de la o atitudine neîncrezătoare şi defensivă la una de primire, de colaborare, de slujire concretă şi de ajutor efectiv. Nu vă fie frică de solidaritate, de slujire, de a-l ajuta pe celălalt în aşa fel încât nimeni să nu fie lăsat în afara drumului.

Acest drum al vieţii este luminat de o speranţă mai înaltă: aceea care ne vine din credinţa în Cristos. El s-a făcut însoţitorul nostru de călătorie şi nu numai că ne încurajează ci ne însoţeşte, stă alături de noi şi ne întinde mâna sa de prieten. El, Fiul lui Dumnezeu, a voit să se facă unul ca noi, pentru a parcurge şi drumul nostru. Credinţa în prezenţa sa, iubirea sa şi prietenia sa, aprind şi luminează toate speranţele şi iluziile noastre. Cu El învăţăm să discernem realitatea, să trăim întâlnirea, să-i slujim pe ceilalţi şi să mergem în solidaritate.

Dragi tineri cubanezi, dacă însuşi Dumnezeu a intrat în istoria noastră şi s-a făcut om în Isus, a luat pe umerii săi slăbiciunea noastră şi păcatul nostru, nu vă fie frică de speranţă, nu vă fie frică de viitor, pentru că Dumnezeu se bazează pe voi, crede în voi, speră în voi.

Dragi prieteni, mulţumesc pentru această întâlnire. Speranţa în Cristos prietenul vostru să vă conducă mereu în viaţa voastră. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.