CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Celebrarea Vesperelor cu preoţii, consacraţii şi seminariştii

Catedrala, La Habana

Duminică, 20 septembrie 2015

Ne-am adunat în această catedrală istorică din La Habana pentru a cânta cu psalmi fidelitatea lui Dumnezeu faţă de poporul său şi a-i mulţumi pentru prezenţa sa şi milostivirea sa infinită. Fidelitate şi milostivire făcute amintire nu numai în zidurile acestei case, ci şi în unii care au "păr alb", o amintire vie, actualizată, a faptului că "infinită este milostivirea sa şi fidelitatea sa dăinuie în veci". Fraţilor, să-i mulţumim împreună Domnului!

Mulţumim pentru prezenţa Duhului cu bogăţia diferitelor carisme în feţele atâtor misionari care au venit în aceste ţinuturi, devenind cubanezi printre cubanezi, semn al milostivirii veşnice a Domnului.

Evanghelia ni-l prezintă pe Isus în dialog cu Tatăl, ne pune în centrul intimităţii dintre Tatăl şi Fiul devenită rugăciune. Când se apropia ceasul său, Isus s-a rugat Tatălui pentru discipolii săi, pentru cei care erau cu El şi pentru cei care aveau să vină (cf. In 17,20). Ne face să ne gândim faptul că, în ora sa crucială, Isus pune în rugăciunea sa viaţa discipolilor săi, viaţa noastră. Şi îi cere Tatălui ca să-i menţină în unitate şi în bucurie. Isus cunoştea bine inima discipolilor săi, cunoaşte bine inima noastră. De aceea se roagă, îi cere Tatălui să nu-i cuprindă o conştiinţă care tinde să se izoleze, să se refugieze în propriile certitudini, siguranţe, în propriile spaţii, să se dezintereseze de viaţa celorlalţi, închizându-se în mici "ferme familiale", care strică faţa multiformă a Bisericii. Situaţii care ajung în tristeţea individualistă, într-o tristeţe care puţin câte puţin lasă spaţiu resentimentului, plângerii continue, monotoniei; "aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi; aceasta nu este viaţa în Duh" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 2) la care El v-a chemat, la care ne-a chemat. Pentru aceasta Isus se roagă, cere ca tristeţea şi izolarea să nu prevaleze în inima noastră. Şi noi vrem să facem acelaşi lucru, vrem să ne unim cu rugăciunea lui Isus, cu cuvintele sale pentru a spune împreună: "Tată, păstrează-i în numele tău... pentru ca să fie una, ca şi noi" (In 17,11) "şi bucuria voastră să fie deplină" (In 15,11).

Isus se roagă şi ne invită să ne rugăm deoarece ştie că există lucruri pe care le putem primi numai ca dar, lucruri pe care le putem trăi numai ca un cadou. Unitatea este un har pe care ni-l poate da numai Duhul Sfânt, nouă ne revine să-l cerem şi să punem la dispoziţie ceea ce este mai bun în noi înşine pentru a fi transformaţi de acest dar.

Este frecvent a confunda unitatea cu uniformitatea, cu un a face, a auzi şi a spune toţi aceleaşi lucruri. Asta nu e unitate, ci omogenitate. Asta înseamnă a ucide viaţa Duhului, a ucide carismele pe care El le-a distribuit pentru binele poporului său. Unitatea se vede ameninţată ori de câte ori vrem să-i facem pe alţii după chipul şi asemănarea noastră. Pentru aceasta unitatea este un dar, nu este ceva care se poate impune cu forţa sau prin decret. Sunt bucuros să vă văd aici, bărbaţi şi femei din diferite generaţii, contexte, experienţe de viaţă diferite, uniţi pentru rugăciunea în comun. Să-i cerem lui Dumnezeu ca să facă să crească în noi dorinţa de proximitate. Să putem fi aproapele, să fim apropiaţi, cu diferenţele, înclinările, stilurile noastre, însă apropiaţi. Cu discuţiile noastre, "certurile" noastre, vorbind faţă în faţă şi nu pe la spate. Să fim păstori apropiaţi de poporul nostru, să ne lăsăm puşi în discuţie, interogaţi de oamenii noştri. Conflictele, discuţiile în Biserică sunt de dorit şi, aş îndrăzni să spun, chiar necesare. Semn că Biserica este vie şi Duhul continuă să acţioneze şi continuă s-o facă dinamică. Vai de acele comunităţi unde nu există un da şi un nu! Sunt ca acei soţi care nu mai discută pentru că au pierdut interesul, au pierdut iubirea.

În al doilea rând, Domnul se roagă pentru ca noi să fim umpluşi de aceeaşi "bucurie perfectă" pe care o are El (cf. In 17,13). Bucuria creştinilor, şi în special a consacraţilor, este semn foarte clar al prezenţei lui Cristos în viaţa lor. Când sunt feţe triste este un semnal de alarmă, semnă că ceva nu merge bine. Şi Isus face această cerere Tatălui nici mai mult nici mai puţin înainte de a merge în Grădina Măslinilor, când trebuie să reînnoiască acel "fiat" al său. Nu mă îndoiesc că voi toţi trebuie să purtaţi povara multor jertfe şi că pentru unii, de decenii, jertfele au fost dure. Isus se roagă, şi El pornind de la jertfa sa, pentru ca noi să nu pierdem bucuria de a şti că El învinge lumea. Aceasta este certitudinea care ne determină zi după zi să reafirmăm credinţa noastră. "El - cu rugăciunea sa, pe faţa poporului nostru - ne permite să ne ridicăm capul şi să începem din nou, cu o duioşie care nu ne dezamăgeşte niciodată şi care poate mereu să ne redea bucuria" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 3).

Cât de important este, ce mărturie preţioasă pentru viaţa poporului cubanez este aceea de a iradia mereu şi peste tot această bucurie, în pofida oboselilor, scepticismelor, uneori şi a disperării, care este o ispită foarte periculoasă care atrofiază sufletul!

Fraţilor, Isus se roagă pentru ca să fim una şi bucuria sa să rămână în noi. Să facem acelaşi lucru: să ne unim unii cu alţii în rugăciune.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.