CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Sfânta Liturghie
Plaza de la Revolución, La Habana

Duminică, 20 septembrie 2015

Isus adresează discipolilor săi o întrebare aparent indiscretă: "Despre ce aţi discutat pe drum?" (Mc 9,33). O întrebare pe care şi astăzi El ne-o poate adresa: Despre ce discutaţi zilnic? Care sunt aspiraţiile voastre? "Însă ei - spune Evanghelia - tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare" (Mc 9,34). Se ruşinau să-i spună lui Isus despre ce discutau. Ca în discipolii de ieri, şi în noi astăzi se poate întâlni aceeaşi discuţie: "Cine este cel mai mare?".

Isus nu insistă cu întrebarea sa, nu-i obligă să-i spună despre ce discutau pe drum; şi totuşi acea întrebare rămâne, nu numai în mintea, ci şi în inima discipolilor.

"Cine este cel mai mare?". O întrebare care ne va însoţi toată viaţa şi la care vom fi chemaţi să răspundem în diferitele faze ale existenţei. Nu putem scăpa de această întrebare, este imprimată în inimă. Am auzit de mai multe ori în reuniuni familiale întrebarea adresată copiilor: "Pe cine iubeşte mai mult, pe tata sau pe mama?". Este ca şi cum s-ar întreba: cine este mai important pentru voi? Această întrebare este într-adevăr numai un simplu joc pentru copii? Istoria omenirii a fost marcată de modul de a răspunde la această întrebare.

Isus nu se teme de întrebările oamenilor; nu-i este frică de omenire, nici de diferitele întrebări pe care ea le pune. Dimpotrivă, El cunoaşte "ascunzătorile" inimii umane şi ca un bun pedagog este mereu dispus să ne însoţească. Fidel faţă de stilul său, îşi însuşeşte întrebările noastre, aspiraţiile noastre şi le dă un nou orizont. Fidel faţă de stilul său, reuşeşte să dea un răspuns capabil să pună o nouă provocare, eliminând "răspunsurile aşteptate" sau ceea ce era aparent deja stabilit. Fidel faţă de stilul său, Isus pune mereu în acţiune logica iubirii. O logică aptă să fie trăită de toţi, pentru că este pentru toţi.

Departe de orice tip de elitism, orizontul lui Isus nu este pentru puţini privilegiaţi capabili să ajungă la "cunoaşterea dorită" sau la nivele deosebite de spiritualitate. Orizontul lui Isus este mereu o propunere pentru viaţa zilnică, şi aici, în insula "noastră"; o propunere care face mereu în aşa fel încât cotidianitatea să aibă un anumit gust de veşnicie.

Cine este cel mai mare? Isus este simplu în răspunsul său: "Dacă cineva vrea să fie primul - adică cel mai mare -, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!" (Mc 9,35). Cine vrea să fie mare, să-i slujească pe ceilalţi şi să nu se folosească de ceilalţi!

Şi acesta este marele paradox al lui Isus. Discipolii discutau despre cine trebuia să ocupe locul cel mai important, despre cine avea să fie privilegiatul - şi erau discipolii, cei mai aproape de Isus, şi discutau despre asta! -, cine avea să fie mai presus de legea comună, de norma generală, pentru a se evidenţia cu o dorinţă de superioritate asupra celorlalţi. Cine avea să urce mai rapid pentru a ocupa funcţii care ar fi dat anumite avantaje.

Şi Isus răstoarnă logica lor spunându-le simplu că viaţa autentică se trăieşte în angajarea concretă faţă de aproapele, adică slujind.

Invitaţia la slujire prezintă o particularitate la care trebuie să fim atenţi. A sluji înseamnă, în mare parte, a avea grijă de fragilitate. A sluji înseamnă a avea grijă de cei care sunt fragili în familiile noastre, în societatea noastră, în poporul nostru. Sunt feţele suferinde, lipsite de apărare şi necăjite pe care Isus propune să le privim şi invită în mod concret să le iubim. Iubire care se concretizează în acţiuni şi decizii. Iubire care se manifestă în diferitele îndatoriri pe care cetăţeni fiind suntem chemaţi să le desfăşurăm. Sunt persoane în carne şi oase, cu viaţa lor, istoria lor şi în special fragilitatea lor, pe care Isus ne invită să le apărăm, să le asistăm, să le slujim. Pentru că a fi creştin comportă a sluji demnitatea fraţilor, a lupta pentru demnitatea fraţilor şi a trăi pentru demnitatea fraţilor. Pentru aceasta, creştinul este mereu invitat să pună deoparte exigenţele sale, aşteptările, dorinţele sale de atotputernicie în faţa privirii concrete a celor mai fragili.

Există o "slujire" care îi slujeşte pe ceilalţi; însă trebuie să ne ferim de cealaltă slujire, de tentaţia "slujirii" care "se" foloseşte de ceilalţi. Există o formă de exercitare a slujirii care are ca interes să beneficieze ai "mei", în numele acelui "nostru". Această slujire lasă mereu în afară pe ai "tăi", generând o dinamică de excludere.

Toţi suntem chemaţi de vocaţia creştină la slujire care slujeşte şi să ne ajutăm reciproc ca să nu cădem în ispitele "slujirii care se foloseşte". Toţi suntem invitaţi, stimulaţi de Isus să ne luăm asupra noastră unii pe alţii din iubire. Şi asta fără a privi alături pentru a vedea ce anume face sau nu face vecinul. Isus ne spune: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!" (Mc 9,35). Acesta devine primul. Nu spune: "Dacă vecinul tău doreşte să fie primul, să slujească". Trebuie să ne ferim de privirea care judecă şi să ne încurajăm să credem în privirea care transformă, la care ne invită Isus.

Acest a lua asupră-ne din iubire nu ţinteşte spre o atitudine de servilism, ci dimpotrivă, pune în centru chestiunea fratelui: slujirea priveşte mereu faţa fratelui, atinge carnea sa, simte apropierea sa până "suferirea ei" în unele cazuri şi caută promovarea fratelui. Pentru acest motiv slujirea nu este niciodată ideologică, din moment ce nu slujeşte idei, ci persoane.

Sfântul popor fidel al lui Dumnezeu care trăieşte în Cuba este un popor care iubeşte sărbătoarea, prietenia, lucrurile frumoase. Este un popor care merge, care cântă şi laudă. Este un popor care are răni, ca orice popor, dar care ştie să stea cu braţele deschise, care merge cu speranţă, pentru că vocaţia sa este de măreţie. Aşa au semănat-o înaintaşii voştri. Astăzi vă invit să vă îngrijiţi de această vocaţie, să vă îngrijiţi de aceste daruri pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, dar în special vreau să vă invit să vă îngrijiţi şi să slujiţi fragilitatea fraţilor voştri. Nu-i neglijaţi din cauza proiectelor care pot apărea seducătoare, dar care se dezinteresează de faţa celui care este lângă tine. Noi cunoaştem, suntem martori ai "forţei incomparabile" a învierii care "produce în orice loc germenii acestei lumi noi" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 276.278).

Să nu uităm de Vestea Bună de astăzi: măreţia unui popor, a unei naţiuni, măreţia unei persoane se bazează mereu pe modul în care slujeşte fragilitatea fraţilor săi. Şi în asta găsim unul din roadele unei adevărate umanităţi.

Pentru că, iubiţi fraţi şi surori, "cine nu trăieşte pentru a sluji, nu slujeşte pentru a trăi".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.