Aşteptându-l pe Francisc acasă la Castro

De Paolo Matrolilli

Pe Fidel îl numeau "bola de churde", minge de murdărie, pentru că era distras de prea multe alte lucruri, nu găsea timpul pentru a se spăla la program. În schimb pe Raúl "la pulgita", micul puric, nu atât datorită dimensiunilor corpului, cât mai ales cu stătea alipit de fratele său. Dar lucrul surprinzător este că aceste lucruri nu le mai ascunde nimeni la Santiago, "ciudad rebelde siempre" [oraşul răzvrătit mereu] unde totul a început şi totul putea să se încheie.

Într-un cerc care se învârteşte în jurul Colegiului Nuestra Señora de los Dolores, colegiul iezuiţilor unde au crescut fraţii Castro.

Alipit ca un puric

Angel, tatăl, era un proprietar de pământ bogat dar aspru, şi pentru a-i face pe fiii săi să intre în înalta societate din Santiago, a ales şcoala cea mai prestigioasă, aceea care pregătea elita din Cuba. Iezuiţii o întemeiaseră în 1913 şi elevii lor, ca membrii unui club rezervat, se numeau "dolorinos". Fidel a intrat acolo în 1938: el, fratele mai mare Ramon şi cel mai mic Raúl, erau printre cei 22 de elevi privilegiaţi care trăiau în colegiu. Vorbind cu Frei Betto, însuşi Líder Maximo nu a ascuns datoria şi admiraţia: "Era o şcoală cu oameni mai riguroşi, pregătiţi, cu vocaţie călugărească mult mai puternică. În realitate, erau persoane cu mai mare dăruire, capacitate şi disciplină, incomparabil superiori. După părerea mea, era şcoala în care voiam să intru".

Fidel, conform reconstrucţiei lui Patrick Symmes în cartea "The Boys From Dolores", nu era primul din clasă. José Antonio Cubenas, fiu al unei alte familii însemnate din Santiago şi rivalul său în toate, îl întrecea mereu cu nişte note. Însă era al doilea şi nu pierdea niciodată ocazia de a citi o carte în plus. Era exuberant, dar niciodată leneş. Dimpotrivă, duşmanii săi precum Cubenas, care a mers în exil în New York şi în fiecare an se întâlneşte la Miami cu "dolorinos" care mai sunt în viaţă, le reproşează iezuiţilor că l-au învăţat prea bine disciplina militărească pe care a folosit-o după aceea pentru a învinge revoluţia. Fidel era nesăţios: studia, citea, organiza, arbitra şi comenta partidele de baseball, purta mereu steagul colegiului în iubitele excursii pe apropiata Sierra Maestra, unde apoi nu întâmplător şi-a stabilit gherila as. Odată i-a scris preşedintelui Roosevelt, pentru a-l felicita pentru realegere: "My good friend Roosevelt, I don't know very English, but I know as much as to write to you". Casa Albă i-a răspuns, însă fără a-i trimite bancnota de 10 dolari pe care Fidel o ceruse, bruscându-l în felul acesta. De altfel, Fidel, stârnit de tatăl fost soldat, îi susţinea pe spanioli în războiul împotriva SUA, citea discursurile lui Mussolini şi când Hitler a invadat Polonia a celebrat astfel: "Nu rămâne nici măcar un avion polonez. Este prima noastră victorie".

Tocmai o ceartă cu Cubenas a pus capăt acestei istorii. Fidel lovise în mod involuntar un băiat cu bâta de baseball, José Antonio l-a provocat la pumni şi când tatăl Sanchez i-a despărţit, Castro îl întrecea pentru prima dată în viaţa sa. Astfel, pentru a avea diploma a fost constrâns să se transfere într-un alt colegiu iezuit, Belén, la Havana.

Solidaritate iezuită

Însă legătura nu s-a rupt niciodată. După asaltul împotriva cazărmii Moncada, la 850 de metri distanţă de Colegio de Dolores, unde la 26 iulie 1953, Fidel a făcut prima tentativă de revoluţie, graţie mijlocirii rectorului foştii sale şcoli militarii lui Batista s-au angajat să-l captureze viu şi să-l judece: "Condamnaţi-vă dacă vreţi - a spus el -, nu contează. Istoria mă va ierta". În noiembrie 1958, când s-a întors pe Sierra Maestra pentru a face gherila, un profesor din colegiu, părintele Guzman, a mers să-l viziteze, în mijlocul protestelor părinţilor elevilor care nu voiau un profesor comunist.

Într-o dimineaţă din luna februarie 1961, însă, clopoţelul de la Colegio de Dolores a sunat ca niciodată înainte. Când elevii s-au adunat în curte, părintele prefect a ţinut un discurs din cinci cuvinte: "Mergeţi cu toţii acasă, acum!". Puţin după aceea, au venit gărzile, au percheziţionat edificiul şi au pus lacăte. La 17 septembrie în acelaşi an, cu scuza unor focuri de armă care au avut loc în timpul procesiunii de Virgen de la Caridad, toţi iezuiţii ne-cubanezi au fost încărcaţi pe nava Covadonga şi expulzaţi. "Asta - a scris Symmes - făcea parte din faptul de a iezuiţi. Însă istoria a învăţat că ser vor întoarce în Cuba, într-o zi".

Astăzi, edificiul magnific gri al Colegiului, trei etaje cu arce şi bolţi în stil colonial, găzduieşte o şcoală care pregăteşte studenţii pentru examenul la universitate. În loc de a-i da titlul unui erou al revoluţiei, au dedicat-o lui Rafael Mendive, filantrop din secolul al XIX-lea, prieten al preotului Felix Varela şi profesor al părintelui independenţei José Martí. Pentru a o inaugura în 2006, după restructurare, a venit Ramon Castro.

Maria, doamna care stă la intrare, mă conduce cu orgoliu în "sala istorică", unde sunt atârnate fotografiile lui Fidel, Raoul şi Ramon în ţinută militară, Fidel în fanfara Colegiului, Fidel care ridică zâmbitor trofeul "Dolores". "Acum când vine Papa - spune Maria - în piaţă vor fi mii de persoane. Santiago este plin de catolici, şi în această şcoală. Revoluţia merge bine, dar credinţa este altceva. Nu sunt în contradicţie".

A redeschide şcolile

De fapt, Francisc vine şi pentru asta. Şcolile catolice au început din nou să funcţioneze în Cuba, dar sunt tolerate, nu recunoscute. Un student care ia diploma este acceptat de universităţile americane, dar nu cubaneze. Pontiful va cere ca acest lucru să se schimbe şi rolul catolicilor în formare şi în instruire să fie acceptat în mod oficial. A văzut corect Symmes: iezuiţii se întorc. Astăzi, cu Papa. Şi eventual, dacă avea dreptate Graham Greene să creadă în miracolul omului blestemat care îl pune pe Dumnezeu în gura oamenilor, va reveni chiar lui "dolorinos" Fidel şi Raul să redeschidă şcolile unde au învăţat ce este un om.

(După Vatican Insider, 19 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.