Papa Francisc în Cuba

În inima persoanelor cu evanghelia

De Jaime Lucas Ortega y Alamino, cardinal arhiepiscop de Havana

În timpul Consistoriului extraordinar din februarie, după salutul meu adresat papei Francisc şi înainte de începerea sesiunii de deschidere, pontiful mi-a spus: "Îmi vine o idee: să vin în Cuba". Eu i-am manifestat entuziasmul meu în această privinţă şi i-am sugerat să o introducă în călătoria pe care ar fi trebuit s-o facă în iulie în America Latină pentru a vizita Ecuador, Bolivia şi Paraguay. Papa s-a arătat perplex deoarece Cuba era departe de itinerarul prevăzut şi pentru că erau deja mai multe ţări inserate într-un singur parcurs, care era deja prea lung. Însă a adăugat: "vom vedea".

În sesiunea din a doua zi, după-amiază, papa Francisc mi-a făcut semn să mă apropii la masa lui şi mi-a spus zâmbitor: "Am luat decizia să vin în Cuba şi deja l-am pus în mişcare pe Monseniorul Angelo Becciu. Cuba va fi unită la călătoria în Statele Unite din septembrie". I-am răspuns: "Sanctitate, mă întorc în Cuba cu o mare bucurie!" şi i-am mulţumit profund emoţionat. După acele cuvinte rostite de papa Francisc, plin de afect pastoral faţă de Biserica noastră, şi mai mare a fost emoţia mea când l-am auzit spunând: "Este minimul pe care-l pot face pentru voi".

Am norocul să fiu unicul arhiepiscop care a primit în acelaşi sediu trei papi. În acea ultimă după-amiază a consistoriului, multe amintiri şi consideraţii despre aceşti trei pontifi s-au perindat, într-o rapidă derulare, în mintea mea, până acolo încât reuşeam cu greu să urmăresc intervenţiile fraţilor mei cardinali. Mi-am amintit cu profunde sentimente filiale călătoria în Cuba a lui Ioan Paul al II-lea, pontif care se ridicase în orizontul vocaţional al vieţii mele ca un far puternic şi luminos, care mă făcuse să devin mai întâi tânăr episcop la Pina del Río (1978) şi apoi, după trei ani, arhiepiscop la Havana (1981). În sfârşit, în Consistoriul din 1994, el a fost cel care mi-a impus bereta de cardinal. Ce mare apropiere şi afect patern am simţit mereu, cu sprijinul său ferm în orice moment, şi atunci când, la sfârşitul preţioasei sale vieţi, păreau să-i lipsească forţele!

Din motive economice şi sociale, la începutul anilor Nouăzeci, papa nu a putut să accepte invitaţia de a vizita ţara noastră adresată lui de episcopii cubanezi cu mai mulţi ani înainte, vizită pe care dorea atât de mult s-o facă deoarece era interesat de realitatea Bisericii noastre, care trăise situaţii asemănătoare cu cele al Poloniei sale. Mai mulţi ani au trecut de la invitaţia noastră până la acceptarea sa hotărâtă. În 1998, aproape la sfârşitul mileniului, cu mai puţină forţă decât aceea pe care o avea atunci când îi cerusem asta, papa Wojtyła a putut în sfârşit să facă emoţionanta sa vizită în Cuba, care a fost o rază de lumină pentru Biserica din ţara noastră şi o piatră de hotar în istoria sa şi în cea a poporului cubanez. Fraza pe care, în salutul de început adresat Cubei şi lumii, făcea referinţă la izolarea ţării noastre în contextul continentului american şi al lumii întregi, şi invitaţia sa de a rupe această izolare - "Cuba să se deschidă cu toate posibilităţile sale magnifice spre lume şi lumea să se deschidă spre Cuba" - au avut un ecou imediat, ecou care se simte şi astăzi şi se măreşte în fiecare eveniment care pare să confirme dorinţa şi implorarea acelui Sfânt Păstor, aşa cum s-a întâmpla la 17 decembrie 2014, când preşedinţii cubanez şi cel al Statelor Unite au anunţat în acelaşi timp refacerea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări cu deschiderea de ambasade în respectivele capitale.

Astfel a început o nouă etapă în relaţiile diplomatice dintre aceste două naţiuni rămase separate timp de peste cincizeci de ani. În timpul acelui anunţ istoric, cei doi preşedinţi i-au mulţumit papei Francisc pentru participarea sa la procesul care a dus la această apropiere şi care a deschis noi căi de convieţuire şi de dialog. În spatele acelui acord, în mod discret dar eficace, este convingerea clară a papei Francisc care îl face să genereze şi să favorizeze dialogul ca element indispensabil pentru a depăşi tensiunile şi a rezolva conflictele. N-a fost prima dată când a făcut asta în pontificatul său, chiar dacă probabil rămânerea situaţiei tensionate şi dureroase dintre Cuba şi Statele Unite a făcut şi mai importantă intervenţia sa tăcută.

Drumul dialogului dintre diferitele religii, al dialogului Bisericii cu alte confesiuni creştine şi cu ebraismul, cu diferitele etnii şi culturi, cu modernitatea, cu structurile sociale şi politice, cu lumea, a fost întărită în mod semnificativ de Ioan al XXIII-lea prin convocarea Conciliului al II-lea din Vatican, care a făcut ca Biserica să intre, în mod reînnoit, în istoria concretă a omenirii din secolul al douăzecilea. Acea propunere de dialog a fost primită de Paul al VI-lea, care a promovat-o în mod admirabil în timpul pontificatului său. Expresia cea mai bună a acestui fapt este conţinută într-o frază scurtă, emblematică şi decisivă a papei Montini: "Dialogul este noul nume al iubirii". Pontiful ilustra cu aceste cuvinte cum trebuie să se relaţioneze fiinţele umane între ele şi stilul care trebuie să prevaleze în Biserică, între popoare, între grupuri diferite ale societăţii şi în fiecare creştin în raporturile sale cu lumea.

Ioan Paul al II-lea s-a inserat în acest drum de dialog. El care a trăit un dialog dificil ca episcop în Polonia sa, l-a promovat, şi atunci când părea steril şi în aparenţă imposibil. Orientările sale, învăţăturile sale, erau fidele faţă de acel spirit fundamental al Conciliului al II-lea din Vatican la care participase. Noi care am putut cunoaşte toate acestea de aproape, am găsit în Benedict al XVI-lea o continuitate clară cu această linie de interacţiune a Bisericii cu lumea modernă în structurile sale, în activitatea sa politico-socială şi în domeniul ideilor şi concepţiilor care sunt la baza gândirii actuale. Deşi acesta din urmă a fost domeniul în care papa Benedict s-a exprimat magistral, contribuţia sa iluminantă la stilul dialogal al Bisericii, contactele sale literare şi personale cu modernitatea şi formularea gândirii sale cu privire la dialog în domeniul interreligios, social şi politic, constituie o inestimabilă comoară în înţelegerea rolului fundamental al dialogului în viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin.

Într-o conversaţie de neuitat cu actualul papă emerit, în iunie 2012, după călătoria în Cuba, unde venise ca pelerin în timpul Jubileului pe care-l celebram în ţara noastră pentru cei 400 de ani de la regăsirea, în apele mării, a statuetei Fecioarei Carităţii, devenită patroană a Cubei, Benedict al XVI-lea s-a arătat satisfăcut şi mulţumit de călătoria sa, pentru ca noi episcopii cubaneză îi suntem foarte recunoscători şi, ţinând cont de Cuba şi de recenta sa vizită, a amintit complăcut primirea oficială şi gesturile amicale şi cordiale care i-au fost rezervate, şi în acel context s-a referit la dialog ca drum propriu al Bisericii. În diferite ocazii am citat acele cuvinte ale papei Ratzinger, care m-au uimit prin convingerea cu care le-a rostit. În acea întâlnire mi-a spus: "Dialogul este unicul drum al Bisericii... Biserica nu este în lume pentru a schimba guverne, ci pentru a pătrunde cu Evanghelia în inima oamenilor". Benedict al XVI-lea mi-a spus asta cu puţin înainte de a lăsa scaunul lui Petru. Când, după câteva luni, noi cardinalii ne-am reunit pentru conclavul care avea să-l aleagă în scurt timp pe Jorge Mario Bergoglio, am avut oportunitatea să vorbesc despre America Latină şi despre Cuba cu viitorul papă. Într-un anumit moment al conversaţiei, făcând aluzie la dialog şi la importanţa sa în conjunctura actuală de mari transformări în continentul latinoamerican, mi-a venit în minte ceea ce, în ultima mea conversaţie cu papa Benedict, îmi spusese apodictic cu privire la dialog ca unic drum al Bisericii în raportul său cu structurile politice şi, contextualizând-o, am repetat fraza lui Benedict viitorului papă Francisc, care ridicând braţele a exclamat: "Această frază ar merge scrisă pe o pancartă la intrarea tuturor oraşelor din lume", şi a repetat-o, cuvânt cu cuvânt. Apoi a adăugat: "Toate procesele sociale şi politice trebuie însoţite într-un climat de dialog".

Când, după puţine ore cardinalul Bergoglio a fost ales la catedra lui Petru, umplându-ne de bucurie pentru că aveam un papă latinoamerican, aproape de noi, care a transmis episcopatului din America Latină la Aparecida, în Brazilia, convingerea că Biserica este misiune a lui Cristos pentru popoarele noastre, pentru ca toţi, episcopi, preoţi şi laici să conştientizăm că suntem misionari, şi văzând că noul papă avea să comunice cu siguranţă întregii Biserici acel elan evanghelizator, n-am putut să nu mă gândesc la ceea ce îmi spusese Benedict al XVI-lea despre misiunea Bisericii: "Biserica este în lume pentru a pătrunde cu Evanghelia în inima oamenilor". Asta era ceea ce noul Papă, făcându-se ecou al acelor cuvinte, mi-a repetat cu profundă convingere, şi ceea ce însufleţeşte cu fervoare pontificatul său.

Acesta este Francisc, care acum ne vizitează în Cuba: un papă misionar, care vine în mica noastră ţară, ca la Sarajevo, ca în Sri Lanka, ca în Albania; care vine într-o ţară care a depăşit izolări şi distanţări, graţie şi dialogului pe care Biserica şi papii din secolul al XX-lea l-au promovat. Şi tocmai Francisc a fost cel care a provocat şi a sprijinit dialogul dintre popoarele şi guvernele din Cuba şi Statele Unite. Vine printre noi pentru a reafirma condiţia misionară a Bisericii şi predilecţia sa faţă de cei mici, faţă de cei săraci. Vine ca misionar al milostivirii şi niciun alt moto n-ar putea să-l definească mai bine în faţa acestei lumi făcute din duritate, din singurătate, din tot soiul de sărăcii, de speranţe pierdute şi de gol de Dumnezeu, unde iubirea se ia ca un joc în care perdanţi trişti şi învingători falşi recită încontinuu propria parte fără a reuşi să găsească adevărata Iubire. Şi acest lucru a pus în criză familia, al cărei rol este de neînlocuit în formarea noilor generaţii şi de aceea este în centrul grijii pastorale a papei.

Există o legătură fundamentală între criza familiei şi neliniştile şi dorinţele tinerilor, pe care papa Francisc îi va întâlni la Havana. Acea întâlnire va fi de aceea un moment foarte special al vizitei sale. Dumnezeul care este iubire va fi prezentat în Cuba de papa Francisc tinerilor, familiilor, preoţilor, călugăriţelor şi tuturor: Dumnezeul milostiv care înţelege şi iartă.

La Plaza de la Revolución "José Martí", în faţa altarului unde papa Francisc va prezida Euharistia, va fi o gigantografie care va acoperi cele peste zece etaje ale Bibliotecii Naţionale. Va fi imaginea lui Cristos al milostivirii. Poporul nostru cubanez, ca toate popoarele pământului, are nevoie să experimenteze în momentul în care trăim că milostivirea nu este compătimire, nici simplă condescendenţă, ci înţelegere a inimii umane în neliniştile sale şi în limitele sale. Vom simţi încurajarea celui care se apleacă asupra noastră pentru a ridica sufletul nostru cu simplitate şi umilinţă, aşa cum va şti s-o facă papa Francisc în celebrarea sfintei Euharistii, în trecerea sa pe străzile din Havana şi mai ales în întâlnirea cu tinerii.

Se pot face toate acestea în timp aşa de puţin, numai văzându-l pe papa trecând, de departe? Uneori sunt suficiente o privire, un gest, un zâmbet, pentru a şti că Dumnezeu vine la noi şi că, prin intermediul Vicarului său pe pământ, Cristos vizitează poporul său.

Aşa l-am primit pe Ioan Paul al II-lea, pe Benedict al XVI-lea, şi aşa îl aşteptăm pe papa Francisc. Nu este mereu acelaşi popor: unii au urcat la Dumnezeu Tatăl, mulţi au emigrat. Emigraţia lasă urme în toate familiile cubaneze, este tentaţia perenă a tineretului nostru. Emigraţia celor mai tineri şi natalitatea scăzută facă în aşa fel încât populaţia Cubei se diminuează şi îmbătrâneşte rapid, şi acest lucru ne preocupă; dar avem şi alte preocupări în acest moment.

În faţa noului drum care pare să se deschidă acum pentru poporul cubanez, cu riscurile şi binefacerile sale, lumea noastră, în mare parte credincioasă, trebuie să-şi îndrepte privirea spre Dumnezeu şi să pună propriul viitor în mâinile lui Isus milostiv. Papa o va invita să facă asta. În asta constă speranţa. Francisc va veni să semene speranţă printre noi, care nu este altceva decât încredere în acţiunea lui Dumnezeu milostiv care ne va ajuta într-un viitor apropiat să depăşim riscurile şi să descoperim, şi cu ajutorul său, că binefacerile pot fi mai mari decât riscurile în noul drum care pare să se deschidă în faţa noastră, dacă vom fi capabili să dăm spaţiu lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Acest lucru trebuie să elibereze familiile noastre şi tineretul nostru de scepticismul paralizant, care este străin de credinţa creştină şi în care Dumnezeu nu este prezent. Papa vine să ne spună ceva nou într-un moment nou al istoriei noastre.

Aceasta este cu siguranţă intuiţia poporului din Cuba în timp ce îl aşteaptă pe Francisc.

Sunt sigur că aceia care îl vor primi cu o atitudine de credinţă ca pe cel care vine în numele Domnului, nu vor vedea dezamăgite propriile aşteptări. Este adevărat că poporul cubanez doreşte ca ţara să înainteze şi ca toţi să beneficieze de prosperitate, dar nu este numai asta; în ordinea spirituală poporul nostru tânjeşte la o iubire stabilă şi durabilă în familii, la pacea în convieţuirea familială şi naţională, în puţine cuvinte, tânjeşte să se bucure de o viaţă reconciliată şi fericită. Nu este o dorinţă nemăsurată dacă în inima noastră nu uităm că Dumnezeu este dătătorul oricărui bine şi că pentru el nimic nu este imposibil. Francisc vine tocmai pentru asta, pentru ca să nu uităm de asta, pentru ca să nu uităm de Dumnezeu, şi va fi primit de tot poporul nostru cu devoţiune şi afect. Trecerea sa prin Cuba, sunt sigur de asta, va lăsa amprente de neşters.

(După L'Osservatore Romano, 17 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.