"Se poate învăţa şi de la cel care trăieşte în situaţii iregulare"

De Andrea Tornielli

"Ar trebui să privim numeroasele situaţii de convieţuire nu numai din punctul de vedere a ceea ce lipseşte, ci şi din punctul de vedere a ceea ce este deja promis, a ceea ce este deja prezent", pentru că "se poate învăţa mereu şi de la cel care trăieşte în situaţii obiectiv iregulare". Important este a însoţi, a fi aproape, ca păstori. Este ceea ce afirmă cardinalul dominican Christoph Schönborn - elev al lui Joseph Ratzinger, numit arhiepiscop de Viena şi creat cardinal de sfântul Ioan Paul al II-lea - într-un lung interviu care este publicat în următorul număr al revistei "Civiltà Cattolica" semnat de directorul Antonio Spadaro.

"Încă vorbim prea mult cu o limbă făcută din concepte goale", a spus cardinalul. "Prea des noi teologii şi episcopii, păstori şi păzitori ai învăţăturii, uităm că viaţa umană se desfăşoară în condiţiile puse de o societate: condiţii psihologice, sociale, economice, politice, într-un cadru istoric. Asta până acum, a lipsit în Sinod... M-a lăsat un pic scandalizat - adaugă el - faptul că la Sinod noi am vorbit foarte abstract despre căsătorie. Puţini dintre noi au vorbit despre condiţiile reale ale tinerilor care vor să se căsătorească. Ne plângem despre realitatea aproape universală a unirilor de fapt, a multor tineri şi mai puţin tineri care convieţuiesc fără a se căsători civil şi cu atât mai puţin religios; suntem aici pentru a deplânge acest fenomen, în loc să ne întrebăm: «Ce s-a schimbat în condiţiile de viaţă?»".

De exemplu, Schönborn aminteşte că în Austria "tinerii care convieţuiesc - şi sunt marea majoritate - dacă se căsătoresc sunt defavorizaţi de fisc. În afară de asta situaţia lor de muncă foarte adesea este precară şi cu greu găsesc un loc de muncă stabil şi durabil aşa cum i se întâmpla generaţiei mele. Cum vrem ca să poată construi o casă, să întemeieze o familie, în aceste condiţii? Regăsim o situaţia socială care era destul de frecventă în secolul trecut, în care mulţi erau excluşi de la bunul căsătoriei pur şi simplu datorită situaţiei lor. Nu spun că ceea ce se întâmplă este un bine, dar trebuie să avem o privire atentă şi compătimitoare asupra realităţii. Se riscă uşor să se arate cu degetul spre hedonismul şi spre individualismul din societatea noastră. Este mai angajant a observa aceste realităţi cu atenţie".

În interviu cardinalul propune din nou, argumentând-o, cheia de lectură pe care în intervenţia pronunţată la Sinodul din octombrie 2014 îl făcuse să compare subzistenţa de elemente ale Bisericii lui Cristos şi în Bisericile necatolice, cu privire la căsătorie şi la situaţiile "iregulare". "Deoarece căsătoria este o Biserică în miniatură, familia ca mică Biserică, mi se pare legitim a stabili o analogie şi a spune că sacramentul căsătoriei se realizează pe deplin acolo unde pe bună dreptate există sacramentul dintre un bărbat şi o femeie care trăiesc în credinţă etc. Dar asta nu împiedică, în afara acestei realizări depline a sacramentului căsătoriei, ca să existe elemente ale căsătoriei care sunt semnale de aşteptare, elemente pozitive".

Pentru aceasta, explică arhiepiscopul, "ar trebui să privim numeroasele situaţii de convieţuire nu numai din punctul de vedere a ceea ce lipseşte, ci şi din punct de vedere a ceea ce este deja promis, ceea ce este deja prezent. De altfel, Conciliul adaugă că, deşi există mereu sfinţenie reală în Biserică, totuşi aceasta este formată din păcătoşi şi înaintează de-a lungul unui drum de convertire. Ea are nevoie mereu de purificare. Un catolic nu se poate pune pe o treaptă mai sus faţă de ceilalţi. Există sfinţi în toate Bisericile creştine şi chiar şi în celelalte religii. Isus a spus de două ori păgânilor, unei femei şi unui funcţionar roman: «O asemenea credinţă n-am găsit în Israel». O adevărată credinţă, pe care Isus a găsit-o în afara poporului ales".

Aşadar, chiar dacă în faţa acestor situaţii "trebuie să spunem: «Încă nu este o realitate deplină a sacramentului». Dar cine suntem noi pentru a judeca şi a spune că nu există în ei elemente de adevăr şi de sfinţire? Biserica este un popor pe care Dumnezeu îl atrage la sine şi în care toţi sunt chemaţi. Rolul Bisericii este de a însoţi pe fiecare într-o creştere, într-un drum. Ca păstor experimentez această bucurie de a fi pe drum, printre credincioşi, dar şi printre mulţi necredincioşi".

"Există cazuri - explică Schönborn - în care numai în a doua, sau chiar şi în a treia unire, persoanele descoperă cu adevărat credinţa. Cunosc o persoană care a trăit foarte tânără o primă căsătorie religioasă, aparent fără credinţă. Aceasta a fost un eşec, după care a urmat o a doua şi apoi chiar o a treia căsătorie civilă. Numai atunci, pentru prima dată, această persoană a descoperit credinţa şi a devenit credincioasă. Aşadar, nu e vorba de a pune deoparte criteriile obiective, ci în însoţire trebuie să stau alături de persoană în drumul său".

Cu privire la accesul la împărtăşanie pentru divorţaţii recăsătoriţi, cardinalul precizează: "Criteriile obiective ne spun clar că o anumită persoană încă legată de o căsătorie sacramentală nu va putea participa în mod deplin la viaţa sacramentală a Bisericii. În mod subiectiv ea trăieşte această situaţie ca o convertire, ca o adevărată descoperire în propria viaţă, până acolo încât s-ar putea spune, într-un fel - în mod diferit, dar analog cu privilegiul paulin - că pentru binele credinţei se poate face un pas care merge dincolo de ceea ce ar spune regula în mod obiectiv. Cred că ne aflăm în faţa unui element care va avea multă importanţă în timpul apropiatului Sinod. Nu ascund, în această privinţă, că am rămas şocat de cum un mod de a argument pur formalist mânuieşte securea lui intrinsece malum (= act rău în mod intrinsec)".

Pentru cardinal, focalizându-se asupra actului "rău în mod intrinsec", în acest caz a doua unire, "se pierde toată bogăţia, ba chiar aş spune aproape frumuseţea unei articulaţii morale, care rezultă anihilată în mod inevitabil. Nu numai că devine univocă analiza morală a situaţiilor, dar suntem eliminaţi de la o privire globală asupra consecinţelor dramatice ale divorţurilor: efectele economice, pedagogice, psihologice, etc. Acest lucru este adevărat pentru tot ceea ce atinge temele căsătoriei şi familiei. Obsesia lui intrinsece malum a sărăcit aşa de mult dezbaterea încât ne-am privat de un larg evantai de argumentări în favoarea unicităţii, indisolubilităţii, deschiderii la viaţă, fundamentului uman al doctrinei Bisericii. Am pierdut gustul unui discurs despre aceste realităţi umane".

De asemenea, cu privire la sacramentele pentru divorţaţii recăsătoriţi, cardinalul explică: "Dacă a existat o căsătorie sacramentală validă, o a doua unire este o unire iregulară. În schimb, există o întreagă dimensiune a însoţirii spirituale şi pastorale a persoanelor care merg într-o situaţie de iregularitate, unde va fi necesar să se discearnă între totul şi nimic. Nu se poate transforma o situaţie iregulară într-una regulară, dar există şi drumuri de vindecare, de aprofundare, drumuri în care legea este trăită pas după pas. Există şi situaţii în care preotul, însoţitorul, care cunoaşte persoanele, poate ajunge să spună: «Situaţia voastră este aşa încât, în conştiinţă, în conştiinţa voastră şi a mea de păstor, văd locul vostru în viaţa sacramentală a Bisericii»".

Cu privire la aşteptările în privinţa Sinodului, arhiepiscopul de Viena precizează: "Se aşteaptă soluţii generale, în timp ce atitudinea Bunului Păstor este înainte de toate aceea de a însoţi persoanele care trăiesc un divorţ şi o nouă căsătorie în situaţiile lor personale. Primul punct asupra căruia vreau să mă opresc sunt rănile şi suferinţele. Înainte de toate trebuie observat înainte de a judeca. Dar mai ales, când se vorbeşte despre milostivire, îmi amintesc mereu că prima milostivire care trebuie cerută nu este cea a Bisericii, este milostivirea faţă de înşişi fiii noştri. Eu formulez mereu aceste prime întrebări: «Aţi avut un eşec matrimonial? Aţi lăsat să apese povara acestui eşec, povara conflictului vostru, pe umerii copiilor voştri? Copiii voştri au fost luaţi ostateci de conflictul vostru? Pentru că, dacă voi spuneţi că Biserica este fără milostivire faţă de noile uniri, trebuie mai întâi pusă întrebarea despre care este milostivirea voastră faţă de copiii voştri. Foartea adesea copiii sunt cei care poartă povara conflictului vostru şi al eşecului vostru toată viaţa lor»".

Aceste întrebări, această conştiinţă pot şi ar trebui "să pregătească pentru un drum de umilinţă şi nu pentru a vedea chestiunea accesului la viaţa sacramentală a Bisericii numai sub perspectiva unei exigenţe, ci mai degrabă ca o invitaţie la un drum de convertire care poate deschide noi dimensiuni de întâlnire cu Domnul bogat în milostivire. Trebuie văzut mereu şi ceea ce este pozitiv, chiar şi în situaţiile mai dificile, în situaţiile de mizerie. Adesea, în familiile patchwork se găsesc exemple de generozitate surprinzătoare. Ştiu că scandalizez pe cineva spunând asta... Dar se poate învăţa mereu ceva de la persoanele care obiectiv trăiesc în situaţii iregulare. Papa Francisc vrea să ne educe la asta".

Schönbor dă un exemplu: "Am o amintire de neuitat din perioada în care eram student la Saulchoir, la dominicanii din Paris. Încă nu eram preot. Sub podul Senei care ducea la conventul din Évry trăia o pereche de clochard. Ea fusese o prostituată , el nu ştiu ce anume a făcut în viaţă. Desigur nu erau căsătoriţi, nici nu frecventau Biserica, dar de fiecare dată când treceam pe acolo, îmi spuneam: «Dumnezeul meu, se ajută reciproc să meargă într-o viaţă aşa de dură». Şi când am văzut gesturi de tandreţe între ei, mi-am spus: «Dumnezeul meu, este frumos că aceşti doi săraci se ajută între ei, ce lucru mare!». Dumnezeu este prezent în această sărăcie, în această tandreţe. Trebuie ieşit din această perspectivă atât de limitată a accesului la sacramente pentru situaţiile iregulare. Întrebarea este: «Unde este Dumnezeu în viaţa lor? Şi în ce mod eu ca păstor pot să discern prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor? Şi ei cum pot să mă ajute să discern mai mult lucrarea lui Dumnezeu într-o viaţă?». Trebuie să ştim să citim Cuvântul lui Dumnezeu in actu printre rândurile vieţii şi nu numai printre rândurile incunabulelor!".

Cardinalul încheie interviul vorbind despre privirea de credinţă asupra acestor evenimente. "Papa Benedict a arătat în mod magnific în învăţătura sa că viaţa creştină nu este în primă instanţă o morală, ci o prietenie, o întâlnire, o persoană. În această prietenie noi învăţăm cum să ne comportăm. Dacă spunem că Isus este învăţătorul nostru, înseamnă că învăţăm de la El direct drumul vieţii creştine. Nu este un catalog de doctrină abstractă sau un rucsac plin de pietre grele pe care trebuie să-l ducem, ci este o relaţie vie".

(După Vatican Insider, 10 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.