Milostivirea şi drumul ecumenic al fratelui Roger

Trăia ceea ce spunea

De Walter Kasper

Publicăm o traducere a noastră a părţii iniţiale şi a concluziilor intervenţiei cardinalului preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, care, sâmbătă 5 septembrie, a încheiat la Taizé lucrările seminarului internaţional dedicat contribuţiei fratelui Roger la gândirea teologică. La întâlnire au participat 250 de tineri teologe şi teologi din multe ţări.

Recent am comemorat a zecea aniversare a morţii fratelui Roger, unul dintre farurile din secolul trecut şi al începutului secolului actual, far al unităţii creştinilor şi al solidarităţii dintre toţi oamenii. Era cu adevărat un om al lui Dumnezeu şi un mare prieteni al oamenilor, mai ales al vostru, tânăra generaţie, un far care a indicat profetic drumul spre viitor fără a abandona moştenirea trecutului, un mare om şi un mare creştin, umil şi generos, evlavios şi curajos, un adevărat martor al lui Isus Cristos.

În aceste ultime zile aţi dezbătut teologia fratelui Roger. Permiteţi-mi şi mie să spun câteva cuvinte în această privinţă. Îmi amintesc bine de prima mea întâlnire personală cu el. A fost imediat după consacrarea mea episcopală în 1989. Fratele Roger mi-a scris atunci o scrisoare foarte scurtă pentru a mă invita să vin la Taizé. Nu ştiam motivul acelei invitaţii, adresate unui episcop abia ales. Desigur, fusesem deja o dată la Taizé şi ştiam multe lucruri minunate despre această comunitate. Atunci am pornit la drum pentru a doua oară.

În camera sa fratele Roger m-a salutat ca un părinte. Însă, în loc să înceapă să discute despre lucruri banale - ce mai faceţi, cum a fost călătoria şi aşa mai departe - m-a făcut să mă pun în genunchi în faţa unei mici icoane a Fecioarei, într-un colţ al camerei sale simple, şi am recitat împreună "Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine...". Apoi, fără dezbateri teologice, ca acelea pe care eu le cunoşteam bine, pentru că am fost profesor de teologie. Fratele Roger a exprimat doar bucuria sa, care îi venea din adâncul inimii, pentru că un nou episcop - nou-născut, care eram eu pe atunci, a venit şi, ca orice nou-născut, era o speranţă. Nutrea speranţa că prin acel nou-născut se putea merge împreună pe drumul reconcilierii creştinilor şi construi o Biserică săracă pentru cei săraci, o casă comună a tuturor creştinilor şi un semn de solidaritate şi de pace în lumea noastră tulburată.

Acea întâlnire a fost pentru mine o profundă experienţă spirituală. Ceea ce am întâlnit nu era un teolog de profesie, nu era un profesor titular de catedră sau de funcţie, care trăia în biblioteca sa şi studia vechi manuscrise, ci era la fel un adevărat teolog, adică unul care ştie să vorbească despre Dumnezeu. Ştia să vorbească despre Dumnezeu în mod existenţial. Era un teolog în genunchi, un teolog care în tăcere asculta ceea ce Duhul voia să-i spună, un teolog care trăia ceea ce spunea şi era pe drumul care ducea spre speranţă, spre o viziune a reconcilierii creştinilor şi a păcii în lume. În puţine cuvinte: un teolog care trăia dintr-o profundă experienţă spirituală pe care deja începuse s-o răspândească în Franţa, în Germania, în Italia şi în lumea întreagă, şi care făcea să încolţească şi să crească pretutindeni o formă de Biserică tânără şi reînnoită, o Biserică a viitorului, din care noi acum vedem primele cadre.

În spatele parcursului fratelui Roger, care deja a devenit parcursul multor altora, se află ideea care a fost formulată de Ioan al XXIII-lea în vestitul său discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican. În discursul său Papa schiţa propriul program ecumenic, care a devenit fundamental pentru fratele Roger. Papa spunea: "Mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii". Anterior, când a anunţat Conciliul, declarase: "Nu vom face un proces istoric, nu vom încerca să ştim cine a greşit şi cine a avut dreptate. Responsabilităţile sunt ale tuturor. Vom spune pur şi simplu: să ne reconciliem".

Fratele Roger vorbeşte despre această metodă a milostivirii într-un capitol, intitulat tocmai Milostivire, în Regula sa pentru comunitatea din Taizé. El spune: "Păcatul unui membru marchează întregul trup, dar iertarea lui Dumnezeu reintegrează în comunitate". Această frază despre milostivirea dintre fraţii din comunitate se aplică în mod analog la raportul dintre Biserici. Remediul milostivirii şi al iertării, şi nu cel al severităţii, vindecă rănile despărţirii. Milostivirea nu este un har ieftin. Milostivirea este expresia identităţii şi a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de El însuşi; de aceea nu anulează şi nici nu suprimă identitatea Bisericii, ci este sigiliul identităţii sale. Numai o Biserică milostivă, o Biserică non-exclusivă şi care nu exclude pe nimeni este o Biserică identică sieşi şi identică misiunii sale de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru a da nouă încredere nouă tuturor.

Sunt convins că fratele Roger, cu metoda milostivirii şi cu consensul celor doi papi sfinţi Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, a deschis o poartă, Poarta Sfântă a milostivirii. Ca Papa Francisc, voia o Biserică deschisă şi primitoare, care să nu excludă nicio persoană de bunăvoinţă. Oricine este binevenit fără a trebui să se despartă de nimeni. Asta revarsă în noi speranţă nouă.

La zece ani de la moartea sa, avem toate motivele pentru a exprima recunoştinţa noastră profundă lui Dumnezeu pentru că ni l-a dăruit pe fratele Roger şi suntem invitaţi să continuăm parcursul său.

(După L'Osservatore Romano, 6 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.