CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Sfânta Liturghie de încheiere a celei de-a VIII Întâlniri Mondiale a Familiilor

"B. Franklin" Parkway, Philadelphia

Duminică, 27 septembrie 2015

Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne surprinde cu un limbaj alegoric puternic, care ne face să ne gândim. Imagini puternice care interoghează reflecţiile noastre. Un limbaj alegoric care ne interpelează, dar care însufleţeşte entuziasmul nostru.

În prima lectură, Iosue îi spune lui Moise că doi membri ai poporului profeţesc şi vestesc cuvântul lui Dumnezeu fără niciun mandat. În Evanghelie, Ioan îi spune lui Isus că discipolii au împiedicat pe unul să alunge duhurile rele în numele lui Isus. Şi aici vine surpriza: Moise şi Isus le reproşează acestor colaboratori pentru că sunt aşa de închişi la minte. De-ar fi toţi profeţi ai cuvântului lui Dumnezeu! De-ar fi capabil fiecare să facă minuni în numele Domnului!

În schimb, Isus găseşte ostilitate în lumea care nu a acceptat ceea ce făcea şi spune. Pentru ei, deschiderea lui Isus la credinţa onestă şi sinceră a multor persoane care nu făceau parte din poporul ales al lui Dumnezeu părea intolerabilă. La rândul lor, discipolii acţionau în bună credinţă; însă tentaţia de a fi scandalizaţi de libertatea lui Dumnezeu, care face să plouă peste cei drepţi ca şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,45), trecând peste birocraţie, oficialitate şi cercuri restrânse, ameninţă autenticitatea credinţei şi, de aceea, trebuie să fie respinsă cu putere.

Când ne dăm seama de asta, putem înţelege pentru ce cuvintele lui Isus despre scandal sunt aşa de dure. Pentru Isus, scandalul intolerabil este tot ceea ce distruge şi corupe încrederea noastră în modul de a acţiona al Duhului.

Dumnezeu Tatăl nostru nu se lasă învins în generozitate şi seamănă. Seamănă prezenţa sa în lumea noastră, pentru că "în asta se află iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi" cel dintâi (1In 4,10). Iubire care ne dă certitudinea profundă: suntem căutaţi de El, suntem aşteptaţi de El. Această încredere îl face pe discipol să stimuleze, să însoţească şi să facă să crească toate iniţiativele bune care există în jurul lui. Dumnezeu vrea ca toţi fiii săi să ia parte la sărbătoarea Evangheliei. Nu împiedicaţi ceea ce este bun - spune Isus -, dimpotrivă, ajutaţi să crească. A pune la îndoială lucrarea Duhului, a da impresia că ea nu are nimic de-a face cu aceia care nu sunt "din grupul nostru", care nu sunt "ca noi", este o tentaţie periculoasă. Nu numai că blochează convertirea la credinţă, ci constituie o pervertire a credinţei.

Credinţa deschide "fereastra" la prezenţa activă a Duhului şi ne demonstrează că, precum fericirea, sfinţenia este legată mereu de micile gesturi. "Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu - spune Isus, gest mic - nu-şi va pierde răsplata!" (Mc 9,41). Sunt gesturi minime, pe care unul le învaţă acasă; gesturi de familie care se pierd în anonimatul cotidianităţii, dar care fac fiecare zi diferită de alta. Sunt gesturi de mamă, de bunică, de tată, de bunic, de fiu, de frate. Sunt gesturi de tandreţe, de afect, de compasiune. Gesturi ca mâncarea caldă a celui care aşteaptă să cineze, ca micul dejun devreme al celui care ştie să însoţească sculându-se în zori. Sunt gesturi familiale. Este binecuvântarea înainte de a dormi şi îmbrăţişarea la întoarcere de la o lungă zi de muncă. Iubirea se exprimă în lucruri mici, în atenţia la detaliile de fiecare zi care fac în aşa fel încât viaţa să aibă mereu gust de casă. Credinţa creşte când este trăită şi plăsmuită de iubire. De aceea familiile noastre, casele noastre sunt autentice Biserici familiale: sunt locul potrivit în care credinţa devine viaţă şi viaţa creşte în credinţă.

Isus ne invită să nu împiedicăm aceste mici gesturi miraculoase, dimpotrivă, vrea ca să le provocăm, să le facem să crească, să însoţim viaţa aşa cum ni se prezintă, ajutând la trezirea tuturor gesturilor mici de iubire, semne ale prezenţei sale vii şi active în lumea noastră.

Această atitudine la care suntem invitaţi ne face să ne întrebăm, astăzi, aici, la sfârşitul acestei sărbători: cum lucrăm pentru a trăi această logică în familiile noastre şi în societăţile noastre? Ce tip de lume vrem să lăsăm copiilor noştri (cf. Laudato si', 160)? Nu putem răspunde noi singuri la aceste întrebări. Duhul e cel care ne cheamă şi ne provoacă să răspundem la ele cu marea familie umană. Casa noastră comună nu mai poate tolera dezbinări sterile. "Provocarea urgentă de a proteja casa noastră [...] cuprinde efortul de a uni întreaga familie umană în căutarea unei dezvoltări sustenabile şi integrale, pentru că ştim că lucrurile se pot schimba" (ibidem, 13). Fie ca fiii noştri să găsească în noi puncte de referinţă pentru comuniune, nu pentru dezbinare. Fie ca fiii noştri să găsească în noi persoane capabile să se asocieze cu alţii pentru a face să înflorească tot binele pe care Tatăl l-a semănat.

În mod direct, dar cu afect, Isus ne spune: "Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?" (Lc 11,13). Câtă înţelepciune este în aceste cuvinte! De fapt, cât priveşte bunătatea şi curăţia inimii, noi fiinţele umane nu avem prea mult cu ce să ne mândrim! Însă Isus ştie că, în ce priveşte copiii, suntem capabili de o generozitate fără limite. Pentru aceasta ne încurajează: dacă avem credinţă, Tatăl ni-l va da pe Duhul său.

Noi creştinii, discipoli ai Domnului, cerem familiilor din lume ca să ne ajute. Suntem mulţi astăzi pentru a participa la această celebrare şi acest lucru este deja în sine ceva profetic, un soi de miracol în lumea de astăzi, care este obosită să inventeze noi dezbinări, noi rupturi, noi dezastre. De-am fi toţi profeţi! O, dacă fiecare dintre noi s-ar deschide la miracolele iubirii pentru binele propriei familii şi al tuturor familiilor din lume - şi vorbesc despre miracole de iubire - şi pentru a putea astfel să depăşească scandalul unei iubiri meschine şi neîncrezătoare, închisă în ea însăşi, fără răbdare cu ceilalţi! Vă las ca întrebare, pentru ca fiecare să răspundă - pentru că am spus cuvântul "nerăbdător": în casa mea, se strigă sau se vorbeşte cu iubire şi tandreţe? Este un mod bun de a măsura iubirea noastră.

Cât de frumos ar fi dacă peste tot, dincolo de graniţele noastre, am putea încuraja şi aprecia această profeţie şi acest miracol! Să reînnoim credinţa noastră în cuvântul Domnului care invită familiile noastre la această deschidere; care îi invită pe toţi să participe la profeţia alianţei dintre un bărbat şi o femeie, care generează viaţă şi-l revelează pe Dumnezeu. Ca să ne ajute să participăm la profeţia păcii, a duioşiei şi a afectului familial. Ca să ne ajute să participăm la gestul profetic de a ne îngriji cu tandreţe, cu răbdare şi cu iubire de copiii noştri şi de bunicii noştri.

Fiecare persoană care doreşte să formeze în această lume o familie să înveţe pe copii să se bucure de fiecare acţiune care îşi propune să învingă răul - o familie care să arate că Duhul este viu şi activ -, va găsi recunoştinţa şi stima, oricărui popor, religie sau regiune ar aparţine.

Dumnezeu să ne acorde nouă tuturor să fim profeţi ai bucuriei Evangheliei, ai Evangheliei familiei, ai iubirii familiei, să fim profeţi ca şi discipoli ai Domnului şi să ne dea harul de a fi demni de această curăţie a inimii care nu se scandalizează de Evanghelie. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.