CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Întâlnirea cu episcopii invitaţi la Întâlnirea Mondială a Familiilor

Seminarul "Sfântul Carol Borromeu", Philadelphia

Duminică, 27 septembrie 2015

Iubiţi fraţi episcopi, bună ziua!

Port imprimate în inima mea istoriile, suferinţa şi durerea minorilor care au fost abuzaţi sexual de preoţi. Continuă să mă asuprească ruşinea pentru faptul că persoane care avea funcţie de îngrijire duioasă a acestor mici i-au violat şi le-au provocat daune grave. Condamn asta profund. Dumnezeu plânge. Delictele şi păcatele de abuz sexual de minori nu pot să fie ţinute ulterior ascunse. Mă angajez la vigilenţa atentă a Bisericii pentru a-i proteja pe minori şi promit că toţi responsabilii vor da cont. Victimele abuzului au devenit autentici mesageri ai speranţei şi slujitori ai milostivirii; cu umilinţă datorăm fiecăruia dintre ei şi familiilor lor recunoştinţa noastră pentru valoarea lor imensă în a face să strălucească lumina lui Cristos asupra răului abuzului sexual al minorilor. Şi asta o spun pentru că tocmai am întâlnit un grup de persoane abuzate atunci când erau copii, care sunt ajutate şi însoţite cu afect deosebit aici la Philadelphia de arhiepiscop, monseniorul Chaput, şi ni s-a părut că era bine să vă comunic asta.

Sunt bucuros că am oportunitatea să împărtăşesc aceste momente de reflecţie pastorală cu voi, în circumstanţa fericită a Întâlnirii Mondiale a Familiilor.

De fapt, pentru Biserică, familia nu este înainte de toate un motiv de preocupare, ci confirmarea fericită a binecuvântării lui Dumnezeu pentru capodopera creaţiei. În fiecare zi, în toate colţurile planetei, Biserica are motiv de a se bucura cu Domnul pentru darul acelui popor numeros de familii care, şi în încercările cele mai dure, onorează promisiunile şi păstrează credinţa!

Iată, aş spune că primul elan pastoral pe care ne-o cere această angajantă trecere de epocă este tocmai un pas hotărât în linia acestei recunoaşteri. Stima şi recunoştinţa trebuie să prevaleze asupra plângerii, în pofida tuturor obstacolelor pe care le avem în faţă. Familia este locul fundamental al alianţei Bisericii cu creaţia, cu această creaţie a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o în ultima zi cu o familie. Fără familie, nici Biserica n-ar exista: n-ar putea să fie ceea ce trebuie să fie, adică semn şi instrument al unităţii neamului omenesc (cf. Lumen gentium, 1).

Desigur, înţelegerea noastră, plăsmuită pe integrarea formei ecleziale a credinţei şi a experienţei conjugale a harului, binecuvântată de sacrament, nu trebuie să ne facă să uităm transformarea profundă a cadrului epocal, care are incidenţă asupra culturii sociale - şi de acum din păcate şi juridice - a legăturilor familiale şi care ne implică pe toţi, credincioşi sau necredincioşi. Creştinul nu este "imun" de schimbările din timpul său, şi această lume concretă, cu multiplele sale problematici şi posibilităţi, este locul în care trebuie să trăim, să credem şi să vestim.

În urmă cu ceva timp, trăiam într-un context social în care afinităţile instituţiei civile şi a sacramentului creştin erau puternice şi împărtăşite: erau unite între ele şi se susţineau reciproc. Acum nu mai este aşa. Pentru a descrie situaţia actuală aş alege două imagini tipice din societăţile noastre: pe de o parte, cunoscutele buticuri, mici magazine din cartierele noastre, şi pe de altă parte marile supermagazine sau centre comerciale.

În urmă cu ceva timp se putea găsi în unul şi acelaşi magazin toate lucrurile necesare pentru viaţa personală şi familială - desigur expuse în mod sărac, cu puţine produse, deci cu puţină posibilitate de alegere. Însă exista o legătură personală între vânzător şi clienţii din vecinătate. Se vindea pe datorie, adică exista încredere, exista cunoaştere, exista vecinătate. Unul avea încredere în celălalt. Găsea curajul de a avea încredere. În multe locuri este cunoscut ca "magazinul din cartier".

În aceste ultime decenii s-au dezvoltat şi s-au mărit magazine de alt tip: centrele comerciale. Lumea pare că a devenit un mare supermagazin, unde cultura a dobândit o dinamică concurenţială. Nu se mai vinde pe datorie, nu se mai poate avea încredere în ceilalţi. Nu există legătură personală, relaţie de vecinătate. Cultura actuală pare să stimuleze persoanele ca să intre în dinamica de a nu se lega de nimic şi de nimeni. Să nu dea încredere şi să nu se încreadă. Pentru că astăzi lucrul cel mai important ar părea să se meargă pe urma ultimei tendinţe, a ultimei activităţi. Şi asta şi la nivel religios. Ceea ce este important astăzi pare să fie determinat de consum. A consuma relaţii, a consuma prietenii, a consuma religii, a consuma, a consuma... Nu contează preţul şi nici consecinţele. Un consum care nu generează legături, un consum care merge dincolo de relaţiile umane. Legăturile sunt un simplu "mijloc" în satisfacerea "necesităţilor mele". Aproapele cu faţa sa, cu istoria sa, cu afectele sale încetează să fie important.

Şi acest comportament generează o cultură care rebutează tot ceea ce "nu mai foloseşte" sau "nu satisface" gusturile consumatorului. Am făcut din societatea noastră o vitrină multiculturală foarte mare legată numai de gusturile câtorva "consumatori" şi, pe de altă parte, sunt mulţi, foarte mulţi ceilalţi, cei care "mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Mt 15,27).

Asta produce o mare rană, o rană culturală foarte mare. Aş îndrăzni să spun că una dintre principalele sărăcii sau rădăcini ale atâtor situaţii contemporane constă în singurătatea radicală la care sunt constrânse atâtea persoane. Urmărind un "îmi place", urmărind creşterea numărului de "followers" într-o oarecare reţea socială, astfel persoanele urmăresc - astfel urmăm - propunerea oferită de această societate contemporană. O singurătate temătoare de angajarea într-o căutare neînfrânată de a se simţi recunoscuţi.

Trebuie să-i condamnăm pe tinerii noştri pentru a fi crescuţi în această societate? Trebuie să-i excomunicăm pentru că trăiesc în această lume? Ei trebuie să audă de la păstorii lor fraze precum: "odată era mai bine"; "lumea este un dezastru şi, dacă se continuă aşa, nu ştim unde vom ajunge"? Asta îmi sună ca un tangou argentinian! Nu, nu cred, nu cred că acesta este drumul. Noi păstorii, pe urmele Păstorului, suntem invitaţi să căutăm, să însoţim, să ridicăm, să îngrijim rănile timpului nostru. A privi realitatea cu ochii celui care ştie că este chemat la mişcare, la convertire pastorală. Lumea ne cere astăzi cu insistenţă această convertire pastorală. "Este vital ca astăzi Biserica să iasă ca să vestească Evanghelia tuturor, în toate locurile, în toate ocaziile, fără întârziere, fără repulsii şi fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate exclude pe nimeni" (Evangelii gaudium, 23). Evanghelia nu este un produs de consumat, nu face parte din această cultură a consumismului.

Am greşi dacă am interpreta că această "cultură" din lumea actuală este numai răcire faţă de căsătorie şi familie în termeni de pur şi simplu egoism. Tinerii din acest timp au devenit oare cu toţii în mod iremediabil fricoşi, slabi, inconsistenţi? Să nu cădem în capcană. Mulţi tineri, în cadrul acestei culturi descurajante, au interiorizat un soi de supunere inconştientă, le este frică, o frică inconştientă, şi nu urmăresc elanurile cele mai frumoase şi mai înalte, şi chiar cele mai necesare. Există atâţia care amână căsătoria aşteptând condiţii de bunăstare ideale. Între timp, viaţa se consumă, fără gust. Pentru că înţelepciunea adevăratelor gusturi ale vieţii mature cu timpul, ca rod al investiţiei generoase a pasiunii, inteligenţei, entuziasmului.

În Congres, în urmă cu câteva zile, spuneam că trăim o cultură care îi determină şi îi convinge pe tineri să nu formeze o familie, unii datorită lipsei de mijloace materiale ca să facă asta şi alţii pentru că au atâtea mijloace încât stau foarte comozi aşa, însă aceasta este tentaţia, a nu forma o familie.

Ca păstori, noi episcopii suntem chemaţi să adunăm forţele şi să relansăm entuziasmul pentru naşterea de familii care să răspundă mai deplin la binecuvântarea lui Dumnezeu, după vocaţia lor! Trebuie să investim energiile noastre nu atât în a explica şi a reexplica lipsurile actualei condiţii de astăzi şi calităţile creştinismului, cât mai degrabă în a invita cu francheţe pe tineri să fie îndrăzneţi în alegerea căsătoriei şi a familiei. La Buenos Aires, câte femei se plângeau: "Am un fiu care are 30, 32, 34 de ani şi nu se căsătoreşte, nu ştiu ce să fac". "Doamnă, nu-i mai călcaţi cămăşile!". Trebuie entuziasmaţi tinerii pentru ca să rişte asta, dar este un risc de rodnicie şi de viaţă. Şi aici este nevoie de o sfântă parresia a episcopilor. "De ce nu te căsătoreşti?" - "Da, am logodnică, însă nu ştim... da, nu... punem împreună banii pentru nuntă, pentru asta...". Sfânta parresia de a-i însoţi şi a-i face să se formeze până la angajamentul căsătoriei.

Un creştinism care "se face" puţin în realitate şi "se explică" infinit în formare, se află într-o disproporţie periculoasă. Aş spune într-un adevărat cerc vicios. Păstorul trebuie să arate că Evanghelia familiei este cu adevărat "veste bună" într-o lume în care atenţia faţă de noi înşine pare să domnească suverană! Nu e vorba de fantezie romantică: tenacitatea în a forma o familie şi în a o duce înainte transformă lumea şi istoria. Familiile sunt cele care transformă lumea şi istoria.

Păstorul vesteşte cu seninătate şi cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, îi încurajează pe credincioşi să ţintească sus. El îi va face capabili pe fraţii săi şi pe surorile sale de ascultarea şi de practicarea promisiunii lui Dumnezeu, care lărgeşte şi experienţa maternităţii şi paternităţii în orizontul unei noi "familiarităţi" cu Dumnezeu (cf. Mc 3,31-35). Păstorul veghează asupra visului, asupra vieţii, asupra creşterii oilor sale. Acest "veghează" nu se naşte din faptul de a face discursuri, ci din îngrijirea pastorală. Este capabil să vegheze numai cel care ştie să stea "în mijloc", cel căruia nu-i este frică de întrebări, cel căruia nu-i este frică de contact, de însoţire. Păstorul veghează înainte de toate cu rugăciunea, susţinând credinţa poporului său, transmiţând încrederea în Domnul, în prezenţa sa. Păstorul rămâne mereu vigilent ajutând să se ridice privirea atunci când apar descurajarea, frustrarea sau căderile. Ar fi bine să ne întrebăm dacă în slujirea noastră pastorală ştim "să pierdem" timp cu familiile. Ştim să stăm cu ele, să împărtăşim dificultăţile lor şi bucuriile lor?

Desigur trăsătura fundamentală a stilului de viaţă al episcopului este în primul rând să trăiască spiritul acestei familiarităţi bucuroase cu Dumnezeu şi în al doilea rând să-i răspândească emoţionanta rodnicie evanghelică, este în primul rând: a se ruga şi a vesti Evanghelia (cf. Fap 6,4). Şi mereu mi-a atras atenţia şi m-a uimit când la început, în primele timpuri ale Bisericii, eleniştii se plângeau pentru că văduvele lor şi orfanii lor nu erau bine asistaţi. Clar, apostolii nu reuşeau, deci îi neglijau; s-au reunit şi au "inventat" diaconii, adică Duhul Sfânt i-a inspirat să-i constituie pe diaconi; şi când Petru vesteşte decizia explică: vom alege şapte bărbaţi aşa şi aşa pentru ca să se ocupe de această exigenţă. Şi nouă ne revin două lucruri: rugăciunea şi predicarea. Care este prima lucrare a episcopului? Să se roage. A doua lucrare care merge împreună cu aceea: să predice. Ne ajută această definiţie dogmatică. Dacă greşesc, cardinalul Müller ne ajută pentru că defineşte care este rolul episcopului. Episcopul este constituit pentru a paşte, este păstor, dar a paşte înainte de toate cu rugăciunea şi cu vestirea, apoi vine tot restul. Dacă rămâne timp.

Aşadar, noi înşine, acceptând cu umilinţă ucenicia creştină a virtuţilor familiale ale poporului lui Dumnezeu, ne vom asemăna tot mai mult cu taţii şi mamele (ca Paul, cf. 1Tes 2,7.11), evitând să ne transformăm în persoane care pur şi simplu au învăţat să trăiască fără familie. A ne îndepărta de familie de face să fim persoane care învăţăm să trăim fără familie: urât, foarte urât. De fapt, idealul nostru nu este acela de a fi fără afecte. Bunul păstor renunţă la afecte familiare proprii pentru a destina toate forţele sale şi harul chemării sale speciale binecuvântării evanghelice a afectelor bărbatului şi femeii care dau viaţă planului creaţiei lui Dumnezeu, începând de la cei pierduţi, abandonaţi, răniţi, devastaţi, oprimaţi şi privaţi de demnitatea lor. Această încredinţare totală iubirii lui Dumnezeu nu este desigur o vocaţie străină de duioşie şi de iubire! Ne va fi suficient să privim la Isus pentru a înţelege asta (cf. Mt 19,12). Misiunea bunului păstor în stilul lui Dumnezeu - numai Dumnezeu poate să-l autorizeze, nu propria prezumţie - imită în toate şi pentru toate stilul afectiv al Fiului faţă de Tatăl, care se reflectă în tandreţea dăruirii sale: în favoarea şi din iubire faţă de bărbaţii şi femeile din familia umană.

În optica credinţei, aceasta este o temă preţioasă. Slujirea noastră are nevoie să dezvolte alianţa Bisericii şi a familiei. Subliniez: a dezvolta alianţa Bisericii şi a familiei. Altminteri se ofileşte, şi familia umană va deveni în mod iremediabil distantă, din vina noastră, de Vestea Bună dăruită de Dumnezeu şi va merge la supermagazinul la modă ca să cumpere produsul care în acel moment îi place mai mult.

Dacă vom fi capabili de această rigoare a afectelor lui Dumnezeu, folosind infinită răbdare, şi fără resentiment, faţă de brazdele strâmbe în care trebuie să le semănăm - pentru că într-adevăr de atâtea ori trebuie să semănăm în brazde strâmbe - şi o femeie cu cinci "ne-soţi" se va descoperi capabilă de mărturie. Şi pentru un tânăr bogat care simte cu tristeţe că trebuie încă să se gândească liniştit, va exista un vameş matur care se va da jos din copac şi se va dedica pentru săracii la care - până în acel moment - nu s-a gândit niciodată.

Fraţilor, Dumnezeu să ne dea darul acestei noi proximităţi între familie şi Biserică. Ar nevoie de asta familia, are nevoie de asta Biserica, avem nevoie de asta noi păstorii. Familia este aliatul nostru, fereastra noastră spre lume; familia este claritatea unei binecuvântări irevocabile a lui Dumnezeu destinată tuturor fiilor din această istorie dificilă şi foarte frumoasă a creaţiei pe care Dumnezeu ne-a cerut s-o slujim! Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.