CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Întâlnirea cu membrii Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite

New York

Vineri, 25 septembrie 2015

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, bună ziua!

Încă o dată, urmând o tradiţie de care mă simt onorat, secretarul general al Naţiunilor Unite l-a invitat pe Papa să se adreseze acestei stimate adunări a naţiunilor. În numele meu şi în numele întregii comunităţi catolice, domnule Ban Ki-moon, doresc să vă exprima cea mai sinceră şi cordială recunoştinţă; vă mulţumesc pentru cuvintele dumneavoastră gentile. În afară de asta, salut conducătorii de stat şi de guvern prezenţi aici, ambasadorii, diplomaţii şi funcţionarii politici şi tehnici care-i însoţesc, personalul de la Naţiunile Unite angajat în această a 70-a sesiune a Adunării Generale, personalul tuturor programelor şi agenţiilor familiei ONU şi pe toţi cei care într-un mod sau în altul participă la această reuniune. Prin intermediul vostru salut şi cetăţenii din toate naţiunile reprezentate la această întâlnire. Mulţumesc pentru eforturile tuturor şi ale fiecăruia pentru binele omenirii.

Aceasta este a cincea oară când un Papă vizitează Naţiunile Unite. A făcut asta predecesorii mei Paul al VI-lea în 1965, Ioan Paul al II-lea în 1979 şi în 1995 şi predecesorul meu imediat, astăzi Papa emerit Benedict al XVI-lea, în 2008. Toţi aceştia n-au precupeţit expresii de recunoştinţă pentru Organizaţie, considerând-o răspunsul juridic şi politic adecvat momentului istoric, caracterizat de depăşirea distanţelor şi frontierelor realizată de tehnologie şi, aparent, de orice limită naturală pentru afirmarea puterii. Un răspuns de care nu se poate face abstracţie din moment ce puterea tehnologică, în mâinile ideologiilor naţionaliste sau în mod fals universaliste, este capabilă să producă atrocităţi teribile. Nu pot decât să mă asociez la aprecierea predecesorilor mei, reafirmând importanţa pe care Biserica catolică o recunoaşte aceste instituţii şi speranţele pe care le pune în activităţile sale.

Istoria comunităţii organizate a statelor, reprezentată de Naţiunile Unite, care sărbătoreşte în aceste zile a 70-a aniversare a sa, este o istorie de importante succese comune, într-o perioadă de neobişnuită accelerare a evenimentelor. Fără a pretinde să fiu exhaustiv, se poate menţiona codificarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, construirea normativei internaţionale a drepturilor umane, perfecţionarea dreptului umanitar, soluţionarea multor conflicte şi operaţiuni de pace şi de reconciliere şi atâtea alte cuceriri în toate sectoarele proiecţiei internaţionale a activităţilor umane. Toate aceste realizări sunt lumini care contrastează întunericul dezordinii cauzate de ambiţiile necontrolate şi de egoismele colective. Este sigur că sunt încă multe problemele grave nerezolvate, dar este evident şi că dacă ar fi lipsit toată această activitate internaţională, omenirea ar fi putut să nu supravieţuiască folosirii necontrolate a însăşi potenţialităţilor sale. Fiecare dintre aceste progrese politice, juridice şi tehnice reprezintă un parcurs de concretizare a idealului fraternităţii umane şi un mijloc pentru realizarea sa cea mai mare.

De aceea aduc omagiu tuturor bărbaţilor şi femeilor care au slujit cu lealitate şi jertfă întreaga omenire în aceşti 70 de ani. Îndeosebi, doresc să amintesc astăzi pe cei care şi-au dat viaţa pentru pacea şi reconcilierea popoarelor, începând de la Dag Hammarskjöld până la foarte mulţii funcţionari de orice grad, căzuţi în misiunile umanitare de pace şi de reconciliere.

Experienţa acestor 70 de ani, dincolo de tot ceea ce s-a obţinut, demonstrează că reforma şi adaptarea la timpuri sunt mereu necesare, înaintând spre obiectivul final de a acorda tuturor ţărilor, fără excepţie, o participare şi o incidenţă reală şi dreaptă în decizii. Această necesitaţi a unei dreptăţi mai mari este valabilă în mod special pentru organele cu efectivă capacitate executivă, cum sunt Consiliul de Securitate, organismele financiare şi grupurile sau mecanismele create specific pentru a înfrunta crizele economice. Asta va ajuta să se limiteze orice fel de abuz sau uzură în special faţă de ţările în curs de dezvoltare. Organismele financiare internaţionale trebuie să vegheze în vederea dezvoltării sustenabile a ţărilor şi pentru a evita supunerea asfixiantă a acestor ţări faţă de sisteme de credit care, departe de a promova progresul, supun populaţiile faţă de mecanisme de sărăcie mai mare, excludere şi dependenţă.

Misiunea Naţiunilor Unite, pornind de la postulatele din Preambul şi din primele articole ale Cartei sale constituţionale, poate să fie văzută ca dezvoltarea şi promovarea suveranităţii dreptului, ştiind că dreptatea este condiţie indispensabilă pentru a realiza idealul fraternităţii universale. În acest context, este oportun de amintit că limitarea puterii este o idee implicită în conceptul de drept. A da fiecăruia ce este al său, conform definiţiei clasice a dreptăţii, înseamnă că niciun individ sau grup uman nu se poate considera atotputernic, autorizat să calce în picioare demnitatea şi drepturile celorlalte persoane sau grupuri sociale. Distribuirea de fapt a puterii (politice, economice, militare, tehnologice, etc.) între o pluralitate de subiecţi şi crearea unui sistem juridic de reglementare a revendicărilor şi a intereselor, realizează limitarea puterii. Astăzi panorama mondială ne prezintă, totuşi, multe drepturi false şi - în acelaşi timp - ample sectoare fără protecţie, victime mai degrabă ale unei exercitări rele a puterii: mediul natural şi lumea vastă de femei şi bărbaţi excluşi. Două sectoare intim unite între ele, pe care relaţiile politice şi economice preponderente le-au transformat în părţi fragile ale realităţii. Pentru aceasta este necesar să se afirm cu putere drepturile lor, consolidând protecţia mediului şi punând capăt excluderii.

Înainte de toate trebuie afirmat că există un adevărat "drept al mediului" dintr-un dublu motiv. În primul rând deoarece ca fiinţe umane facem parte din mediu. Trăim în comuniune cu el, pentru că mediul însuşi comportă limite etice pe care acţiunea umană trebuie să le recunoască şi să le respecte. Omul, şi atunci când este dotat de "capacităţi fără precedent" care "arată o singularitate care transcende domeniul fizic şi biologic" (Enciclica Laudato si'), este în acelaşi timp o porţiune din acest mediu. Are un trup format din elemente fizice, chimice şi biologice, şi poate supravieţui şi se poate dezvolta numai dacă mediul ecologic îi este favorabil. De aceea, orice daună adusă mediului este o daună adusă omenirii. În al doilea rând, pentru că fiecare creatură, în special fiinţele vii, are o valoare în ea însăşi, de existenţă, de viaţă, de frumuseţe şi de interdependenţă cu celelalte creaturi. Noi creştinii, împreună cu celelalte religii monoteiste, credem că universul provine dintr-o decizie de iubire a Creatorului, care permite omului să se folosească în mod respectuos de creaţie pentru binele semenilor săi şi pentru gloria Creatorului, însă fără a abuza de ea şi cu atât mai puţin să fie autorizat ca s-o distrugă. Pentru toate credinţele religioase mediul este un bun fundamental (cf. ibidem, 81).

Abuzul şi distrugerea mediului, în acelaşi timp, sunt asociate la un proces de excludere de neoprit. De fapt, o dorinţă egoistă şi nelimitată de putere şi de bunăstare materială conduce atât la abuzul de mijloace materiale disponibile cât şi la excluderea celor slabi şi mai puţin abili, fie datorită faptului că au abilităţi diferite (purtători de handicap), fie pentru că sunt lipsiţi de cunoştinţele şi de instrumentele tehnice adecvate sau au o insuficientă capacitate de decizie politică. Excluderea economică şi socială este o negare totală a fraternităţii umane şi un atentat foarte grav la adresa drepturilor umane şi a mediului. Cei mai săraci sunt cei care suferă mai mult aceste atentate dintr-un triplu motiv: sunt rebutaţi de societate, sunt în acelaşi timp obligaţi să trăiască din rebuturi şi trebuie să sufere pe nedrept consecinţele abuzului mediului. Aceste fenomene constituie astăzi atât de răspândita şi în mod inconştient consolidata "cultură a rebutului".

Dramatismul acestei situaţii de excludere şi de nedreptate, cu consecinţele sale clare, mă face, împreună cu întregul popor creştin şi cu atâţia alţii, să conştientizez şi responsabilitatea mea gravă în această privinţă, motiv pentru care îmi ridic glasul, împreună cu cel al tuturor acelora care aspiră la soluţii urgente şi eficace. Adoptarea "Agendei 2030 pentru dezvoltare sustenabilă" în timpul întâlnirii mondiale care va începe chiar astăzi, este un important semn de speranţă. Am încredere că şi Conferinţa de la Paris despre schimbarea climatică va ajunge la acorduri fundamentale şi efective.

Totuşi nu sunt suficiente angajamentele asumate în mod solemn, deşi constituie desigur un pas necesar spre soluţionarea problemelor. Definiţia clasică a dreptăţii la care am făcut referinţă anterior conţine ca element esenţial o voinţă constantă şi perpetuă: Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi. Lumea cere cu forţă tuturor guvernanţilor o voinţă efectivă, practică, constantă, făcută din paşi concreţi şi din măsuri imediate, pentru a păstra şi a îmbunătăţi mediul natural şi a învinge cât mai repede fenomenul excluderii sociale şi economice, cu tristele sale consecinţe de trafic de fiinţe umane, comerţ de organe şi ţesuturi umane, exploatarea sexuală a băieţilor şi fetelor, munca de sclav, inclusiv prostituţia, traficul de droguri şi de arme, terorismul şi crima internaţională organizată. Este aşa de mare ordinea de mărime a acestor situaţii şi numărul de vieţi nevinovate implicate încât trebuie să evităm orice tentaţie de a cădea într-un nominalism declamator cu efect tranchilizant asupra conştiinţelor. Trebuie să avem grijă ca instituţiile noastre să fie realmente eficace în lupta împotriva tuturor acestor flageluri.

Multiplicitatea şi complexitatea problemelor cere să se folosească instrumente tehnice de măsurare. Însă acest lucru comportă un pericol dublu: a se limita la exerciţiul birocratic de a redacta lungi enumerări de propuneri bune - ţinte, obiective şi indicaţii statistice - sau a crede că o unică soluţie teoretică şi aprioristă va da răspuns la toate provocările. Nu trebuie pierdut din vedere, în niciun moment, că acţiunea politică şi economică, este eficace numai când este concepută ca o activitate prudentă, condusă de un concept peren de dreptate şi care ţine cont mereu că, înainte şi dincolo de planuri şi programe, există femei şi bărbaţi concreţi, egali cu guvernanţii, care trăiesc, luptă şi suferă şi care de multe ori se văd obligaţi să trăiască în mizerie, privaţi de orice drept.

Pentru ca aceşti bărbaţi şi femei concreţi să poată scăpa de sărăcia extremă trebuie să li se permită să fie actori demni ai destinului lor. Dezvoltarea umană integrală şi exercitarea deplină a demnităţii umane nu pot să fie impuse. Trebuie să fie construite şi realizate de fiecare, de fiecare familie, în comuniune cu celelalte fiinţe umane şi într-o relaţie justă cu toate locurile în care se dezvoltă socialitatea umană - prieteni, comunităţi, sate şi comune, şcoli, întreprinderi şi sindicate, provincii, naţiuni, etc. Asta presupune şi cere dreptul la instruire - şi pentru fete (excluse în unele locuri) - care se asigură în primul rând respectând şi întărind dreptul primar al familiei de a educa şi dreptul Bisericilor şi al agregărilor sociale de a susţine şi a colabora cu familiile în educarea fiicelor lor şi a fiilor lor. Educaţia, concepută astfel, este baza pentru realizarea Agendei 2030 şi pentru însănătoşirea mediului.

În acelaşi timp, guvernanţii trebuie să facă tot posibilul pentru ca toţi să poată dispune de baza minimă materială şi spirituală pentru a face efectivă demnitatea lor şi pentru a forma şi întreţine o familie, care este celula primară a oricărei dezvoltări sociale. Acest minim absolut, la nivel material are trei nume: casă, muncă şi pământ; şi un nume la nivel spiritual: libertate de spirit, care cuprinde libertatea religioasă, dreptul la educaţie şi toate celelalte drepturi civile.

Pentru toate aceste motive, măsura şi indicatorul cel mai simplu şi adecvat al îndeplinirii noii Agende pentru dezvoltare va fi accesul efectiv, practic şi imediat, pentru toţi, la bunurile materiale şi spirituale indispensabile: locuinţă proprie, muncă demnă şi remunerată corespunzător, alimentaţie adecvată şi apă potabilă; libertate religioasă şi, mai în general, libertate de spirit şi educaţie. În acelaşi timp, aceşti pilaştri ai dezvoltării umane integrale au un fundament comun, care este dreptul la viaţă şi, în sens şi mai amplu, ceea ce am putea numi dreptul la existenţă al naturii umane însăşi.

Criza ecologică, împreună cu distrugerea unei mari părţi a biodiversităţii, poate pune în pericol însăşi existenţa speciei umane. Consecinţele nefaste ale unei iresponsabile guvernări rele a economiei mondiale, condusă numai de ambiţia de câştig şi de putere, trebuie să constituie un apel la o severă reflecţie despre om: "Omul nu se creează singur. Este spirit şi voinţă, însă şi natură" (Benedict al XVI-lea, Discurs la Parlamentul Republicii Federale Germania, 22 septembrie 2011; citat în enciclica Laudato si', 6). Creaţia se vede prejudiciată "acolo unde noi înşine suntem ultima instanţă [...]. Şi risipirea creaţiei începe acolo unde nu mai recunoaştem nicio instanţa deasupra noastră, ci ne vedem numai pe noi înşine" (Idem, Întâlnire cu clerul din dieceza de Bolzano-Bressanone, 6 august 2008, citat ibidem). De aceea, apărarea mediului şi lupta împotriva excluderii cer recunoaşterea unei legi morale înscrise în însăşi natura umană, care cuprinde distincţia naturală între bărbat şi femeie (cf. enciclica Laudato si', 155) şi respectarea absolută a vieţii în toate fazele şi dimensiunile sale (cf. ibidem, 123; 136).

Fără recunoaşterea câtorva limite etice naturale insurmontabile şi fără realizarea imediată a acelor pilaştri ai dezvoltării umane integrale, idealul de "a salva viitoarele generaţii de flagelul războiului" (Carta Naţiunilor Unite, Preambul) şi de "a promova progresul social şi un nivel de viaţă mai ridicat în cadrul unei libertăţi mai ample" (ibidem) riscă să devină un miraj la care nu se poate ajunge sau, şi mai rău, cuvinte goale care folosesc ca scuză pentru orice abuz şi corupţie, sau pentru a promova o colonizare ideologică prin impunerea de modele şi stiluri de viaţă anomale străine de identitatea popoarelor şi, în ultimă analiză, iresponsabile.

Războiul este negarea tuturor drepturilor şi o dramatică agresiune la adresa mediului. Dacă se vrea o autentică dezvoltare umană integrală pentru toţi, trebuie continuat fără încetare în angajarea de a evita războiul între naţiuni şi între popoare.

În acest scop trebuie asigurată dominaţia necontrastată a dreptului şi recurgerea neobosită la negociere, la bunele oficii şi la arbitraj, aşa cum este propus de Carta Naţiunilor Unite, adevărată normă juridică fundamentală. Experienţa celor 70 de ani de existenţă a Naţiunilor Unite, în general, şi îndeosebi experienţa primilor 15 ani din al treilea mileniu, arată atât eficacitatea aplicării depline a normelor internaţionale cât şi ineficacitatea neîndeplinirii lor. Dacă se respectă şi se aplică Carta Naţiunilor Unite cu transparenţă şi sinceritate, fără scopuri secundare, ca un punct de referinţă obligatoriu de dreptate şi nu ca un instrument pentru a masca intenţii ambigue, se obţin rezultate de pace. Când, dimpotrivă, se confundă norma cu un simplu instrument de folosit atunci când rezultă favorabil şi de eludat când nu este favorabil, se deschide o adevărată cutie a Pandorei de forţe necontrolabile, care dăunează grav populaţiilor lipsite de apărare, mediului cultural şi chiar mediului biologic.

Preambulul şi primul articol din Carta Naţiunilor Unite indică fundamentele construcţiei juridice internaţionale: pacea, soluţionarea paşnică a controverselor şi dezvoltarea relaţiilor amicale între naţiuni. Contrastează puternic cu aceste afirmaţii şi le neagă în practică tendinţa prezentă mereu spre proliferarea armelor, în special cele de distrugere în masă cum pot fi cele nucleare. O etică şi un drept bazate pe ameninţarea distrugerii reciproce - şi potenţial a întregii omeniri - sunt contradictorii şi constituie o fraudă faţă de toată construcţia Naţiunilor Unite, care ar deveni "naţiuni unite de frică şi de neîncredere". Trebuie să ne angajăm pentru o lume fără arme nucleare, aplicând pe deplin tratatul de neproliferare, în literă şi în spirit, spre o totală interzicere a acestor instrumente.

Recentul acord cu privire la chestiunea nucleară într-o regiune sensibilă din Asia şi din Orientul Mijlociu este o dovadă a posibilităţilor bunăvoinţei politice şi ale dreptului, cultivate cu sinceritate, răbdare şi statornicie. Formulez urările mele pentru ca acest acord să fie durabil şi eficace şi să dea roadele sperate cu colaborarea tuturor părţilor implicate.

În acest sens, nu lipsesc dovezi grave ale consecinţelor negative ale intervenţiilor politice şi militare necoordonate între membrii comunităţii internaţionale. Pentru aceasta, deşi doresc să nu am necesitatea de a face asta, nu pot să nu reiterez apelurile mele repetate în raport cu situaţia dureroasă din tot Orientul Mijlociu, din Africa de Nord şi din alte ţări africane, unde creştinii, împreună cu alte grupuri culturale sau etnice precum şi cu acea parte a membrilor religiei majoritare care nu vrea să se lase implicată de ură şi de nebunie, au fost obligaţi să fie martori ai distrugerii locurilor lor de cult, a patrimoniului lor cultural şi religios, a caselor şi averilor lor şi au fost puşi în alternativa de a fugi sau de a plăti adeziunea la bine şi la pace cu însăşi viaţa lor sau cu sclavia.

Aceste realităţi trebuie să constituie un serios apel la o examinare a conştiinţei a celor care au responsabilitatea conducerii afacerilor internaţionale. Nu numai în cazurile de persecuţie religioasă sau culturală, ci în orice situaţie de conflict, ca în Ucraina, în Siria, în Irak, în Libia, în Sud-Sudan şi în regiunea Marilor Lacuri, înainte de interesele de parte, chiar dacă sunt legitime, există feţe concrete. În războaie şi în conflicte există persoane, fraţi şi surori ai noştri, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii şi copile care plâng, suferă şi mor. Fiinţe umane care devin material de rebut în timp ce nu se face altceva decât a enumera probleme, strategii şi discuţii.

Aşa cum i-am cerut secretarului general al Naţiunilor Unite în scrisoarea mea din 9 august 2014, "cea mai elementară înţelegere a demnităţii umane [obligă] comunitatea internaţională, îndeosebi prin normele şi mecanismele dreptului internaţional, să facă tot posibilul pentru a opri şi a preveni ulterioare violenţe sistematice împotriva minorităţilor etnice şi religioase" şi pentru a proteja populaţiile nevinovate.

Tot în această linie aş vrea să citez un alt tip de conflictualitate, nu întotdeauna aşa de explicită dar care în tăcere comportă moartea a milioane de persoane. Un alt tip de război pe care-l trăiesc multe dintre societăţile noastre cu fenomenul traficului de droguri. Un război "suportat" şi slab combătut. Traficul de droguri prin însăşi natura sa este însoţit de traficul de persoane, de reciclarea banilor, de traficul de arme, de exploatarea infantilă şi de alte forme de corupţie. Corupţie care a pătruns la diferitele nivele ale vieţii sociale, politice, militare, artistice şi religioase, generând, în multe cazuri o structură paralelă care pune în pericol credibilitatea instituţiilor noastre.

Am început această intervenţie amintind vizitele predecesorilor mei. Acum aş vrea, în mod deosebit, ca să fie cuvintele mele ca o continuare a cuvintelor finale ale discursului lui Paul al VI-lea, rostite în urmă cu exact 50 de ani, dar de valoare perenă. "Este ora în care se impune o oprire, un moment de reculegere, de regândire, aproape de rugăciune: adică a ne gândi din nou la originea noastră comună, la istoria noastră, la destinul nostru comun. Niciodată ca astăzi [...] n-a fost aşa de necesar apelul la conştiinţa morală a omului [deoarece] pericolul nu vine nici din progres nici din ştiinţă: acestea, dacă sunt bine folosite, vor putea chiar să rezolve multe din gravele probleme care chinuiesc omenirea" (Discurs adresat reprezentanţilor statelor, 4 octombrie 1965). Între celelalte lucruri, fără îndoială, genialitatea umană, bine aplicată, va ajuta la rezolvarea gravelor provocări ale degradării ecologice şi excluderii. Continui cu cuvintele lui Paul al VI-lea: "Pericolul adevărat se află în om, stăpân al instrumentelor tot mai puternice, apte de ruinare şi de cele mai înalte cuceriri!" (ibidem).

Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să continue să se ridice pe o corectă înţelegere a fraternităţii universale şi pe respectarea sacralităţii fiecărei vieţi umane, a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei; a săracilor, a bătrânilor, a copiilor, a bolnavilor, a celor nenăscuţi, a şomerilor, a celor abandonaţi, a celor care sunt consideraţi rebutabili pentru că nu sunt consideraţi nimic altceva decât numere din statistica asta sau aia. Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să se edifice şi pe înţelegerea unei anumite sacralităţi a naturii create.

Această înţelegere şi respect cer un grad superior de înţelepciune, care să accepte transcendenţa - aceea a lui însuşi - să renunţa la construirea unei elite atotputernice şi să înţeleagă să sensul deplin al vieţii individuale şi colective se află în slujirea dezinteresată faţă de alţii şi în folosirea prudentă şi respectuoasă a creaţiei, pentru binele comun. Repetând cuvintele lui Paul al VI-lea, "edificiul civilizaţiei moderne trebuie să se sprijine pe principii spirituale, capabile nu numai să-l susţină, ci să-l şi ilumineze şi să-l însufleţească" (ibidem).

Gaucho Martin Fierro, un clasic al literaturii din ţara mea natală, cântă: "Fraţii să fie uniţi pentru că aceasta este prima lege. Să aibă o adevărat unire în orice timp, pentru că dacă se ceartă între ei îi vor devora cei din afară".

Lumea contemporană aparent legată experimentează o crescândă şi consistentă şi continuă fragmentare socială care pune în pericol "orice fundament al vieţii sociale" şi de aceea "ajunge să ne pună pe unul împotriva altuia pentru a apăra propriile interese" (Enciclica Laudato si', 229).

Timpul prezent ne invită să privilegiem acţiuni care să poată genera noi dinamisme în societate şi care să aducă rod în evenimente istorice importante şi pozitive (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 223).

Nu ne putem permite să amânăm "unele agende" pentru viitor. Viitorul ne cere decizii critice şi globale în faţa conflictelor mondiale care cresc numărul celor excluşi şi nevoiaşi.

Lăudabila construcţie juridică internaţională a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a tuturor realizărilor sale, ce poate fi îmbunătăţită care orice altă operă umană şi, în acelaşi timp, necesară, poate să fie garanţie a unui viitor sigur şi fericit pentru generaţiile viitoare. Va fi astfel dacă reprezentanţii statelor vor şti să pună deoparte interese sectoriale şi ideologii şi să caute cu sinceritate slujirea binelui comun. Îi cer lui Dumnezeu atotputernicul ca să fie aşa şi vă asigur sprijinul meu, rugăciunea mea şi sprijinul şi rugăciunile tuturor credincioşilor din Biserica catolică pentru ca această instituţie, toate statele membre şi fiecare dintre funcţionarii săi, să aducă mereu o slujire eficace omenirii, o slujire care respectă diversitatea şi care să ştie să potenţeze, pentru binele comun, ceea ce este mai bun în fiecare popor şi în fiecare cetăţean. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.