CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Sfânta Liturghie şi canonizarea fericitului P. Junipero Serra

Sanctuarul naţional "Neprihănita Zămislire", Washington, D.C.

Miercuri, 23 septembrie 2015

"Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!" (Fil 4,4). O invitaţie care loveşte puternic viaţa noastră. Bucuraţi-vă, ne spune sfântul Paul, cu o forţă aproape imperativă. O invitaţie care devine ecou al dorinţei pe care o experimentăm cu toţii de o viaţă deplină, de o viaţă care să aibă sens, de o viaţă bucuroasă. Este ca şi cum Paul ar avea capacitatea de a asculta pe fiecare dintre inimile noastre şi ar da glas la ceea ce simţim, la ceea ce trăim. Există ceva înlăuntrul nostru care ne invită la bucurie şi să nu ne adaptăm cu paleative care încearcă mereu să ne mulţumim.

Însă, la rândul nostru, trăim tensiunile din viaţa zilnică. Sunt multe situaţiile care par să pună la îndoială această invitaţie. Dinamica la care de multe ori suntem supuşi pare să ne ducă la o resemnare tristă care puţin câte puţin se transformă în obişnuinţă, cu o consecinţă letală: să ne anestezieze inima.

Nu vrem ca resemnarea să fie motorul vieţii noastre - sau vrem asta? Nu vrem ca obişnuinţa să pună stăpânire pe zilele noastre - sau da? Pentru aceasta putem să ne întrebăm: ce este de făcut pentru ca să nu se anestezieze inima noastră? Cum să aprofundăm bucuria Evangheliei în diferitele situaţii ale vieţii noastre?

Isus a spus asta discipolilor de atunci şi ne-o spune nouă: Mergeţi! Vestiţi! Bucuria Evangheliei se experimentează, se cunoaşte şi se trăieşte numai dăruind-o, dăruindu-ne.

Spiritul lumii ne invită la conformism, la comoditate. În faţa acestui spirit uman "trebuie să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de alţii şi faţă de lume" (Enciclica Laudato si', 229). Responsabilitatea de a vesti mesajul lui Isus. Pentru că izvorul bucuriei noastre se află în acea "dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa difuzivă" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24). Mergeţi la toţi ca să vestiţi ungând şi ca să ungeţi vestind. La asta ne invită astăzi Domnul şi ne spune:

creştinul experimentează bucuria în misiune: mergeţi la neamurile din toate naţiunile;

creştinul găseşte bucuria într-o invitaţie: mergeţi şi vestiţi;

creştinul reînnoieşte şi actualizează bucuria cu o chemare: mergeţi şi ungeţi.

Isus vă trimite la toate naţiunile. La toate neamurile. Şi în acest "toţi" de două mii de ani eram cuprinşi şi noi. Isus nu dă o listă selectivă cu cine da şi cu cine nu, cu cei care sunt vrednici sau nu să primească mesajul său, prezenţa sa. Dimpotrivă, a îmbrăţişat mereu viaţa aşa cum i se prezenta. Cu faţă de durere, foame, boală, păcat. Cu faţă de răni, de sete, de oboseală. Cu faţă de îndoieli şi de pietate. Departe de a aştepta o viaţă fardată, decorată, machiată, a îmbrăţişat-o aşa cum îi venea în întâmpinare. Deşi era o viaţă care de multe ori se prezenta ruinată, murdară, distrusă. La toţi, a spus Isus, mergeţi şi vestiţi la toţi; la toată această viaţă aşa cum este nu cum ne-ar plăcea să fie: mergeţi şi îmbrăţişaţi în numele meu. Mergeţi la răscrucile drumurilor, mergeţi... ca să vestiţi fără frică, fără prejudecăţi, fără superioritate, fără purisme la toţi cei care au pierdut bucuria de a trăi, mergeţi ca să vestiţi îmbrăţişarea milostivă a Tatălui. Mergeţi la cei care trăiesc cu povara durerii, a eşecului, a simţirii unei vieţi frânte şi vestiţi nebunia unui Tată care încearcă să-i ungă cu untdelemnul speranţei, al mântuirii. Mergeţi ca să vestiţi că greşelile, iluziile înşelătoare, neînţelegerile, nu au ultimul cuvânt în viaţa unei persoane. Mergeţi cu untdelemnul care alină rănile şi răcoreşte inima.

Misiunea nu se naşte niciodată dintr-un proiect elaborat perfect sau dintr-un manual foarte bine structurat sau programat; misiunea se naşte mereu dintr-o viaţă care s-a simţit căutată şi vindecată, găsită şi iertată. Misiunea se naşte din faptul de a experimenta o dată sau de mai multe ori ungerea milostivă a lui Dumnezeu.

Biserica, poporul sfânt al lui Dumnezeu, ştie să parcurgă drumurile prăfuite ale istoriei străbătute de atâtea ori de conflicte, nedreptăţi şi violenţă pentru a merge ca să-i găsească pe fiii şi fraţii săi. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu nu se teme de greşeală; se teme de închidere, de cristalizarea în elite, de alipirea de propriile siguranţe. Ştie că închiderea, în multiplele sale forme, este cauza atâtor resemnări.

Pentru aceasta, să ieşim, să mergem ca să oferim tuturor viaţa lui Isus Cristos (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49). Poporul lui Dumnezeu ştie să se implice pentru că este discipol al Celui care s-a pus în genunchi în faţa ucenicilor săi pentru a spăla picioarele lor (cf. ibidem, 24).

Astăzi suntem aici, putem să fim aici pentru că au fost mulţi care au avut curajul să răspundă la această chemare, mulţi care au crezut că "viaţa creşte dăruind-o şi slăbeşte în izolare şi în comoditate" (Documentul de la Aparecida, 360). Suntem fii ai curajului misionar al atâtora care au preferat să nu se închidă "în structurile care dau o protecţie falsă [...] în obiceiurile în care ne simţim liniştiţi, în timp ce în afară este o mulţime înfometată" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49). Suntem datori faţă de o Tradiţie, faţă de un lanţ de martori care au făcut posibil ca Vestea Bună a Evangheliei să continue să fie din generaţie în generaţie Nouă şi Bună.

Şi astăzi amintim pe unul dintre acei martori care a ştiu să mărturisească în aceste ţinuturi bucuria Evangheliei: părintele Junipero Serra. A ştiut să trăiască ceea ce este "Biserica în ieşire", această Biserică ce ştie să iasă şi să meargă pe străzi, pentru a împărtăşi duioşia reconciliatoare a lui Dumnezeu. A ştiut să părăsească ţara sa, obiceiurile sale, a avut curajul să deschidă căi, a ştiu să meargă în întâmpinarea multora învăţând să respecte obiceiurile lor şi caracteristicile lor.

A învăţat să genereze şi să însoţească viaţa lui Dumnezeu pe feţele celor pe care-i întâlnea făcându-i fraţii săi. Junipero a încercat să apere demnitatea comunităţii natale, protejând-o de cei care au abuza de ea. Abuzuri care astăzi continuă să ne dea neplăcere, în special datorită durerii pe care o provoacă în viaţa atâtor persoane.

A ales un moto care a inspirat paşii săi şi a plăsmuit viaţa sa: a ştiut să spună, dar mai ales a ştiut să trăiască spunând: "Mereu înainte". Acesta a fost modul pe care Junipero l-a găsit pentru a trăi bucuria Evangheliei, pentru ca să nu se anestezieze inima sa. A fost mereu înainte, pentru că Domnul aşteaptă; mereu înainte, pentru că fratele aşteaptă; mereu înainte pentru tot ceea ce încă îi rămânea de trăit; a fost mereu înainte. Ca el pe atunci, să putem spune şi noi astăzi: mereu înainte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.