CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Întâlnirea cu episcopii din Statele Unite ale Americii

Catedrala "Sfântul Matei", Washington, D.C.

Miercuri, 23 septembrie 2015

Preaiubiţi fraţi întru episcopat,

Înainte de toate aş vrea să trimit un salut comunităţii ebraice, fraţilor noştri evrei, care celebrează astăzi sărbătoarea Yom Kippur. Domnul să-i binecuvânteze cu pacea şi să-i facă să meargă înainte pe calea sfinţeniei, conform cu ceea ce am auzit astăzi din Cuvântul său: "Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt Sfânt" (Lev 19,2).

Sunt bucuros să vă întâlnesc în acest moment al misiunii apostolice care m-a condus în ţara voastră. Mulţumesc mult cardinalului Wuerl şi arhiepiscopului Kurtz pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat şi în numele vostru al tuturor. Primiţi, vă rog, recunoştinţa mea pentru primirea şi pentru disponibilitatea generoasă cu care a fost programată şi organizată rămânerea mea aici.

Îmbrăţişând cu privirea şi cu inima feţele voastre de păstori, aş vrea să îmbrăţişez şi Bisericile pe care cu iubire le purtaţi pe umeri; şi vă rog să asiguraţi că apropierea mea umană şi spirituală ajunge, prin intermediul vostru, la întregul popor al lui Dumnezeu răspândit pe acest vast ţinut.

Inima Papei se dilată pentru a-i include pe toţi. A lărgi inima pentru a mărturisi că Dumnezeu este mare în iubirea sa este substanţa misiunii Succesorului lui Petru, Vicar al Celui care pe cruce a îmbrăţişat toată omenirea. Niciun membru al Trupului lui Cristos din naţiunea americană să nu se simtă exclus de la îmbrăţişarea Papei. Pretutindeni să înflorească pe buze numele lui Isus, acolo să răsune şi glasul Papei pentru a asigura: "Este Mântuitorul!". Din marile voastre metropole din coasta de est până la câmpiile din midwest, din adâncul sud până în nelimitatul vest, pretutindeni oamenii voştri se reunesc în adunarea euharistică, Papa să nu fie un simplu nume pronunţat în mod obişnuit, ci o companie tangibilă menită să susţină glasul care se ridică din inima Miresei: "Vino, Doamne!".

Când se întinde o mână pentru a face binele sau pentru a duce fratelui caritatea lui Cristos, pentru a şterge o lacrimă sau a ţine companie unei singurătăţi, pentru a indica drumul pentru un rătăcit sau a ridica din nou o inimă de acum înfrântă, pentru a se apleca asupra unuia care a căzut sau a-l învăţa pe cel care este însetat de adevăr, pentru a oferi iertarea sau a conduce la un nou început în Dumnezeu... să ştiţi că Papa vă însoţeşte, Papa vă susţine, pune şi el pe mâna voastră mâna sa de acum veche şi încreţită dar, prin harul lui Dumnezeu, capabilă încă să susţină şi să încurajeze.

Primul meu cuvânt este de aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru dinamismul Evangheliei care a permis creşterea însemnată a Bisericii lui Cristos în aceste ţinuturi şi a permis contribuţia generoasă pe care ea a oferit-o şi continuă s-o ofere societăţii americane şi lumii. Apreciez mult şi mulţumesc emoţionat pentru generozitatea şi solidaritatea voastră faţă de Scaunul Apostolic şi faţă de evanghelizare în atâtea părţi suferinde din lume. Sunt bucuros faţă de angajarea neobosită a Bisericii voastre faţă de cauza vieţii şi a familiei, motiv proeminent în această vizită a mea. Urmăresc cu atenţie efortul uriaş de primire şi de integrare a imigraţilor care continuă să privească spre America cu privirea pelerinilor care debarcă în căutarea resurselor sale promiţătoare de libertate şi prosperitate. Admir lucrarea cu care duceţi înainte misiunea educativă în şcolile voastre la toate nivelele, opera caritativă în numeroasele voastre instituţii. Sunt activităţi desfăşurate adesea fără ca să se înţeleagă valoarea lor şi fără sprijin şi, în orice caz, eroic menţinute cu obolul săracilor, pentru că aceste iniţiative provin dintr-un mandat supranatural faţă de care nu este permis să nu se asculte. Sunt conştient de curajul cu care aţi înfruntat momente întunecate ale parcursului vostru eclezial fără să vă temeţi de autocritici şi nici să suportaţi umiliri şi jertfe, fără a ceda în faţa fricii de a vă despuia de ceea ce este secundar, numai să recăpătaţi autoritatea şi încrederea cerută slujitorilor lui Cristos, aşa cum doreşte sufletul poporului vostru. Ştiu cât a cântărit în voi rana din ultimii ani şi am însoţit angajarea voastră generoasă pentru a vindeca victimele, conştient că în vindecare suntem mereu vindecaţi şi pentru a continua să acţionăm pentru ca aceste delicte să nu se mai repete niciodată.

Vă vorbesc ca Episcop de Roma, deja la bătrâneţe chemat dintr-o ţară americană şi ea pentru a păstra unitatea Bisericii universale şi pentru a încuraja în caritate parcursul tuturor Bisericilor particulare, pentru ca să înainteze în cunoaşterea, în credinţa şi în iubirea lui Cristos. Citind numele şi prenumele voastre, văzând chipurile voastre, cunoscând măsura înaltă a conştiinţei voastre ecleziale şi ştiind despre devoţiunea pe care aţi rezervat-o mereu Succesorului lui Petru, trebuie să vă spun că nu mă simt printre voi un străin. De fapt, provin tot dintr-o ţară vastă, nelimitată şi adesea informă care, ca a voastră, a primit credinţa din bătălia misionarilor. Cunosc bine provocarea de a semăna Evanghelia în inima oamenilor care proveneau din lumi diferite, adesea împietriţi de drumul aspru parcurs înainte de a debarca. Nu-mi este străină istoria trudei de a implanta Biserica printre câmpii, munţi, oraşe şi suburbii dintr-un teritoriu adesea neospitalier, unde frontierele sunt mereu provizorii, răspunsurile clare nu durează şi cheia de intrare cere să se ştie unirea efortului epic al pionierilor exploratori cu înţelepciunea prozaică şi rezistenţa sedentarilor care prezidau spaţiul deja dobândit. Aşa cum a cântat un poet al vostru: "aripi puternice şi neobosite", dar şi înţelepciunea celui care "cunoaşte munţii"¹.

Nu vă vorbesc singur. Glasul meu este în continuitate cu ceea ce v-au dăruit Predecesorii mei. De fapt, încă de la începuturile "naţiunii americane", când după revoluţie a fost înfiinţată prima dieceză la Baltimore, Biserica din Roma v-a fost mereu aproape şi nu v-a lipsit asistenţa sa constantă şi încurajarea sa. În ultimele decenii, trei dintre veneraţii mei Predecesori v-au vizitat, încredinţându-vă un însemnat patrimoniu de învăţătură încă actual, pe care l-aţi preţuit pentru a orienta programe pastorale clarvăzătoare cu care să conduceţi această iubită Biserică.

Nu este intenţia mea să trasez un program sau să schiţez o strategie. N-am venit pentru a vă judeca sau pentru a vă da lecţii. Mă încred pe deplin în glasul Celui care "învaţă orice lucru" (cf. In 14,26). Permiteţi-mi numai, cu libertatea iubirii, să pot vorbi ca un frate printre fraţi. Nu-mi stă la inimă să vă spun ce să faceţi, pentru că ştim cu toţii ce ne cere Domnul. Mai degrabă prefer să mă întorc iar asupra acelei trude - vechi şi mereu noi - de a ne întreba cu privire la drumurile care trebuie parcurse, asupra sentimentelor care trebuie păstrate în timp ce se acţionează, asupra spiritului cu care trebuie acţionat. Fără pretenţia de a fi exhaustiv, împărtăşesc cu voi câteva reflecţii pe care le consider oportune pentru misiunea noastră.

Suntem episcopi ai Bisericii, păstori constituiţi de Dumnezeu pentru a paşte turma sa. Bucuria noastră cea mai mare este de a fi păstori, nimic altceva decât păstori, cu inima neîmpărţită şi o dăruire de sine ireversibilă. Trebuie păstrată această bucurie fără a lăsa ca să ne-o fure. Cel rău rage ca leul căutând s-o devoreze, ruinând astfel ceea ce suntem chemaţi să fim nu prin noi înşine, ci prin dar, în slujba "Păstorului sufletelor noastre" (1Pt 2,25).

Esenţa identităţii noastre trebuie căutată în rugăciunea asiduă, în predicare (cf. Fap 6,4) şi în păstorire (cf. In 21,15-17; Fap 20,28-31).

Nu o rugăciune oarecare, ci unirea familială cu Cristos, unde să intersectăm zilnic privirea sa pentru a simţi adresată nouă întrebarea sa: "Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?" (Mc 3,32). Şi să-i putem răspunde cu seninătate: "Doamne, iată mama ta, iată fraţii tăi! Ţi-i încredinţez, sunt cei pe care Tu mi i-ai încredinţat". Dintr-o astfel de confidenţă cu Cristos se hrăneşte viaţa păstorului.

Nu o predicare de învăţături complexe, ci vestirea bucuroasă a lui Cristos, mort şi înviat pentru noi. Stilul misiunii noastre să trezească în cei care ne ascultă experienţa acelui "pentru noi" a acestei vestiri: Cuvântul să dăruiască sens şi plinătate fiecărui fragment al vieţii lor, Sacramentele să-i hrănească din acea hrană pe care nu pot s-o procure, apropierea păstorului să trezească în ei nostalgia îmbrăţişării Tatălui. Vegheaţi pentru ca turma să întâlnească mereu în inima păstorului acea rezervă de veşnicie care cu efort se caută în zadar în lucrurile din lume. Să găsească mereu pe buzele voastre aprecierea faţă de capacitatea de a face şi de a construi în libertate şi în dreptate prosperitatea de care este bogată această ţară. Să nu lipsească însă curajul senin de a mărturisi că trebuie să se procure "nu hrana pieritoare, ci aceea care rămâne spre viaţa veşnică" (In 6,27).

A nu ne paşte pe noi înşine ci a şti să ne dăm înapoi, să ne înjosim, să ne descentrăm, pentru a hrăni cu Cristos familia lui Dumnezeu. A veghea fără încetare, ridicându-ne sus pentru a ajunge cu privirea lui Dumnezeu la turma care îi aparţine numai Lui. A ne ridica la înălţimea Crucii Fiului său, singurul punct de vedere care îi deschide păstorului inima turmei sale.

A nu privi în jos în propria autoreferenţialitate, ci mereu spre orizonturile lui Dumnezeu, care depăşesc ceea ce noi suntem capabili să prevedem sau să planificăm. A veghea şi asupra noastră înşine, pentru a scăpa de ispita narcisismului, care orbeşte ochii păstorului, face glasul său de nerecunoscut şi gestul său steril. În multiplele drumuri care se deschid pentru grija voastră pastorală, amintiţi-vă să păstraţi neşters nucleul care unifică toate lucrurile: "mie mi-aţi făcut" (Mt 25,31-45).

Desigur este util episcopului să aibă clarviziunea liderului şi isteţimea administratorului, dar decădem în mod inexorabil când schimbăm puterea forţei cu forţa neputinţei, prin care Dumnezeu ne-a răscumpărat. Episcopului îi este necesară percepţia lucidă a bătăliei dintre lumină şi întuneric care se duce în această lume. Însă vai de noi dacă facem din Cruce un stindard de lupte lumeşti, uitând că condiţia victoriei durabile este să ne lăsăm străpunşi şi goliţi de noi înşine (Fil 2,1-11).

Nu ne este străină angoasa primilor unsprezece, închişi între zidurile lor, asediaţi şi înfricoşaţi, locuiţi de spaima oilor risipite pentru că Păstorul a fost lovit. Dar ştim că ne-a fost dăruit un spirit de curaj şi nu de timiditate. De aceea nu ne este permis să ne lăsăm paralizaţi de frică.

Ştiu bine că sunt numeroase provocările voastre şi că adesea este ostil ogorul în care semănaţi şi nu sunt puţin ispitele de a vă închide în ţarcul fricilor, de a vă linge rănile, plângând după un timp care nu se întoarce şi pregătind răspunsuri dure la rezistenţele deja aspre.

Şi, totuşi, suntem autorii culturii întâlnirii. Suntem sacramente vii ale îmbrăţişării dintre bogăţia divină şi sărăcia noastră. Suntem martori ai înjosirii şi ai condescendenţei lui Dumnezeu care precede în iubire şi răspunsul nostru primordial.

Dialogul este metoda noastră, nu din strategie vicleană, ci din fidelitate faţă de Cel care nu încetează niciodată să treacă şi iar să treacă în pieţele oamenilor până la ora a unsprezecea pentru a propune invitaţia sa de iubire (Mt 20,1-16).

De aceea calea este dialogul: dialog între voi, dialog cu preoţii voştri, dialog cu laicii, dialog cu familiile, dialog cu societatea. N-aş obosi să vă încurajez să dialogaţi fără frică. Cu cât este mai bogat patrimoniul, pe care cu parresia îl aveţi de împărtăşit, cu atât să fie mai elocventă umilinţa cu care trebuie să-l oferiţi. Nu vă fie frică să faceţi exodul necesar pentru orice dialog autentic. Altminteri nu este posibil să se înţeleagă motivele celuilalt nici să se priceapă până la capăt că fratele la care trebuie ajuns şi care trebuie răscumpărat, cu forţa şi proximitatea iubirii, contează mai mult decât contează poziţiile pe care le judecăm depărtate de certitudinile noastre fie ele şi autentice. Limbajul aspru şi războinic al diviziunii nu se potriveşte pe buzele păstorului, nu are drept de cetăţenie în inima sa şi, deşi pare pentru un moment să asigure o aparentă hegemonie, numai fascinaţia durabilă a bunătăţii şi a iubirii rămâne cu adevărat convingătoare.

Trebuie lăsat ca să răsune veşnic în inima noastră cuvântul Domnului: "Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre" (Mt 11,28-30). Jugul lui Isus este jug de iubire şi de aceea este garanţie de alinare. Uneori ne apasă singurătatea trudelor noastre şi suntem aşa de încărcaţi de jug încât nu ne mai amintim că l-am primit de la Domnul. Ni se pare numai al nostru şi ne târâm ca boii obosiţi în ogorul uscat, ameninţaţi de senzaţia că am lucrat în zadar, uitând de plinătatea alinării legată indisolubil de Cel care ne-a făcut promisiunea.

A învăţa de la Isus; şi mai bine, a-l învăţa pe Isus, blând şi smerit; a intra în blândeţea sa şi în umilinţa sa prin contemplarea acţiunii sale. A introduce Bisericile noastre şi poporul nostru, adesea strivit de neliniştea dură de prestaţie, la suavitatea jugului Domnului. A ne aminti că identitatea Bisericii lui Isus este asigurată nu de "focul din cer care consumă" (Lc 9,54), ci de căldura secretă a Duhului care "vindecă ce e rănit, moaie tot ce-i împietrit, îndreaptă ce e greşit".

Marea misiune pe care Domnul ne-o încredinţează, noi o desfăşurăm în comuniune, în mod colegial. Este deja atât de sfâşiată şi divizată lumea! Fragmentarea este ceva obişnuit pretutindeni. De aceea, Biserica, "tunica necusută a Domnului" nu se poate lăsa divizată, fracţionată sau disputată.

Misiunea noastră episcopală este în primul rând să cimentăm unitatea, al cărei conţinut este determinat de Cuvântul lui Dumnezeu şi de unica Pâine din cer, cu care fiecare dintre Bisericile încredinţate nouă rămâne catolică, pentru că este deschisă şi în comuniune cu toate Bisericile particulare şi cu cea din Roma care "prezidează în caritate". De aceea, este un imperativ a veghea pentru această unitate, a o favoriza, a o mărturisi ca semn şi instrument care, dincolo de orice barieră, uneşte naţiuni, rase, clase, generaţii.

Iminentul An Sfânt al Milostivirii, introducându-ne în profunzimea inepuizabilă a inimii divine, în care nu locuieşte nicio diviziune, să fie pentru toţi ocazie privilegiată pentru a întări comuniunea, pentru a perfecţiona unitatea, pentru a reconcilia diferenţele, pentru a ne ierta reciproc şi a depăşi orice diviziune, aşa încât să strălucească lumina voastră ca "o cetate construită pe munte" (Mt 5,14).

Această slujire adusă unităţii este deosebit de importantă pentru naţiunea voastră iubită, ale cărei foarte vaste resurse materiale şi spirituale, culturale şi politice, istorice şi umane, ştiinţifice şi tehnologice impun responsabilităţi morale care nu sunt indiferente într-o lume zbuciumată şi care caută cu trudă noi echilibre de pace, prosperitate şi integrare. De aceea, este parte esenţială a misiunii voastre să oferiţi Statelor Unite ale Americii plămada umilă şi puternică a comuniunii. Să ştie omenirea că faptul de a fi locuită de "sacramentul unităţii" (Lumen gentium, 1) este garanţie că destinul său nu este abandonarea şi dezagregarea.

Şi această mărturie este un far care nu se poate stinge. De fapt, în întunericul dens al vieţii, oamenii au nevoie să se lase conduşi de lumina sa, pentru a fi siguri de portul care-i aşteaptă, siguri că bărcile lor nu se vor izbi de stânci şi nici nu vor fi în voia valurilor. De aceea, fraţilor, vă încurajez să înfruntaţi provocările din timpul nostru. În adâncul fiecăreia dintre ele se află mereu viaţa ca dar şi responsabilitate. Viitorul libertăţii şi al demnităţii societăţilor noastre depinde de modul în care vom şti să răspundem la aceste provocări.

Victimele nevinovate ale avortului, copiii care mor de foame sau sub bombe, imigraţii care se îneacă în căutarea unui viitor, bătrânii sau bolnavii despre care s-ar vrea să se scape, victimele terorismului, ale războaielor, ale violenţei şi ale traficului de droguri, mediul devastat de o relaţie prădătoare a omului cu natura, în toate acestea este mereu în joc darul lui Dumnezeu, dar pentru care suntem administratori nobili, nu stăpâni. De aceea nu este permis să evadăm din aceste probleme sau să le reducem la tăcere. Nu este de importanţă mai mică vestirea Evangheliei familiei pe care, la iminenta Întâlnire Mondială a Familiilor la Philadelphia, voi avea ocazia s-o proclam cu putere împreună cu voi şi cu toată Biserica.

Aceste aspecte ale misiunii Bisericii la care nu se poate renunţa aparţin nucleului a ceea ce ne-a fost transmis de Domnul. De aceea avem datoria de a le păzi şi de a le comunica, şi atunci când mentalitatea timpului devine impermeabilă şi ostilă faţă de acest mesaj (cf. Evangelii gaudium, 34-39). Vă încurajez să oferiţi, cu instrumentele şi creativitatea iubirii şi cu umilinţa adevărului, această mărturie. Ea are nevoie nu numai de proclamări şi vestiri exterioare, ci şi să cucerească spaţiu în inima oamenilor şi în conştiinţa societăţii.

În acest scop, este foarte important ca Biserica din Statele Unite să fie şi un focar umil care atrage oamenii prin fascinaţia luminii şi prin căldura iubirii. Ca păstori, cunoaştem bine întunericul şi frigul care încă există în această lume, singurătatea şi abandonarea atâtora - şi acolo unde abundă resursele comunicative şi bogăţiile materiale -, cunoaştem şi frica în faţa vieţii, disperările şi multiplele fugi.

De aceea, numai o Biserică ce ştie să adune în jurul "focului" rămâne capabilă să atragă. Desigur, nu un foc oarecare, ci acela care s-a aprins în dimineaţa de Paşti. Domnul înviat e cel care continuă să-i interpeleze pe păstorii Bisericii prin glasul timid al atâtor fraţi: "Aveţi ceva de mâncare?". E vorba de a recunoaşte glasul său, aşa cum au făcut apostolii pe malul mării Tiberiadei (cf. In 21,4-12). Şi este şi mai decisiv să ne încredinţăm certitudinii că jarul prezenţei sale, aprins la focul pătimii, ne precede şi nu se stinge niciodată. Dispărând această certitudine, se riscă să se devină păstrători de cenuşă şi nu păzitori şi împărţitori ai luminii adevărate şi ai acelei călduri care este capabilă să încălzească inima (cf. Lc 24,32).

Înainte de a încheia, permiteţi-mi să vă fac încă două recomandări care îmi stau la inimă. Prima se referă la paternitatea voastră episcopală. Fiţi păstori apropiaţi de oameni, păstori apropiaţi şi slujitori. Această apropiere să se exprime în mod special faţă de preoţii voştri. Însoţiţi-i pentru ca să continue să-l slujească pe Cristos cu inimă neîmpărţită, pentru că numai plinătatea îi umple pe slujitorii lui Cristos. De aceea, vă rog să nu lăsaţi ca ei să se mulţumească cu jumătăţi de măsură. Aveţi grijă de izvoarele lor spirituale pentru ca să nu cadă în ispita a deveni notari şi birocraţi, ci să fie expresie a maternităţii Bisericii care dă naştere copiilor săi şi îi creşte. Vegheaşi pentru ca să nu înceteze să se ridice pentru a răspunde celui care bate la uşă noaptea, chiar şi atunci când deja se crede că au dreptul la odihnă (cf. Lc 11,5-8). Antrenaţi-i pentru ca să fie gata să se oprească, să se aplece, să verse balsam, să ia asupra lor şi să se dedice în favoarea celui care, "din întâmplare", a ajuns despuiat de ceea ce credea că are (cf. Lc 10,29-37).

A doua recomandare a mea se referă la imigraţi. Cer scuze dacă într-un fel vorbesc aproape "in causa propria". Biserica din Statele Unite cunoaşte mai bine decât altele speranţele din inima migranţilor. Din totdeauna aţi învăţat limba lor, aţi susţinut cauza lor, aţi integrat contribuţiile lor, aţi apărat drepturile lor, aţi promovat căutarea lor de prosperitate, aţi păstrat aprinsă flacăra credinţei lor. Şi acum nicio instituţie americană nu face mai mult pentru imigraţi precum comunităţile voastre creştine. Acum aveţi acest lung val de imigraţie latină care cuprinde multe dintre diecezele voastre. Nu numai ca episcop de Roma, ci şi ca păstor venit din sud, simt nevoia să vă mulţumesc şi să vă încurajez. Probabil că nu va fi uşor pentru voi să citiţi sufletul lor; probabil că veţi fi puşi la încercare de diversităţile lor. Oricum, să ştiţi că au şi resurse de împărtăşit. De aceea, primiţi-i fără frică. Oferiţi-le căldura iubirii lui Cristos şi veţi descifra misterul inimii lor. Sunt sigur că, încă o dată, aceşti oameni vor îmbogăţi America şi Biserica sa.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească! Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă
¹ Când eram tânăr, / aveam aripi puternice şi neobosite, / dar nu cunoşteam munţii. / Când am ajuns bătrân, / am cunoscut munţii, / dar aripile obosite nu au mai rezistat la vedere. / Geniul este înţelepciune şi tinereţe (Edgard Lee Masters, Antologia di Spoon River).

lecturi: 19.