Omilia predicatorului Casei Pontificale în timpul celebrării din bazilica "Sfântul Petru"

Primul talant

De Raniero Cantalamessa

Marţi, 1 septembrie 2015, în bazilica vaticană, papa Francisc a prezidat liturgia cuvântului cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei. După proclamarea Evangheliei lui Matei (6,24-34), predicatorul Casei Pontificale a rostit omilia pe care o publicăm în continuare.

Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a spus: "Şi i-a binecuvântat Dumnezeu. Dumnezeu le-a zis: «Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate animalele care se mişcă pe pământ»" (Gen 1,28).

Aceste cuvinte au provocat în timpuri recente o critică puternică. Ele, a scris cineva, atribuind omului o dominare nediscriminată asupra restului naturii, sunt la originea actualei crize ecologice. Este răsturnat raportul lumii antice, mai ales al grecilor, care îl vedea pe om în funcţie de cosmos şi nu cosmosul în funcţie de om (Lynn White, The historical roots of our ecologic crisis în «Science» 1967 şi în «Ecology and religion in history» 1974).

Eu cred că această critică, precum atâtea atacuri la adresa textului biblic, porneşte de la faptul că se interpretează cuvintele Bibliei în lumina categoriilor seculare străine de ea. Aici, "stăpâniţi" nu are semnificaţia pe care o are cuvântul în afara Bibliei. Pentru Biblie, modelul ultim al lui dominus, al stăpânului, nu este suveranul politic care îi exploatează pe supuşii săi, ci este Dumnezeu însuşi, Stăpân şi tată.

Desigur, stăpânirea lui Dumnezeu asupra creaturilor nu are ca scop propriul interes, ci pe cel al creaturilor pe care el le creează şi le păzeşte. Există un paralelism evident: aşa cum Dumnezeu este dominus al omului, tot aşa omul trebuie să fie dominus al restului creaţiei, adică responsabil al ei şi păzitorul ei. Omul este creat pentru ca să fie "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", nu a stăpânilor umani. Sensul stăpânirii omului este explicat de ceea ce urmează puţin după aceea în text: "Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a pus în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească" (Gen 2,15). Exprimă asta foarte bine rugăciunea euharistică IV unde se spune adresându-se lui Dumnezeu: "L-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi, pentru ca, slujindu-ţi numai ţie, Creatorul său, să stăpânească peste toate celelalte făpturi".

Credinţa într-un Dumnezeu creator şi în omul făcut după chipul lui Dumnezeu nu este, aşadar, o ameninţare, ci mai degrabă o garanţie pentru creaţie, şi cea mai puternică dintre toate. Spune că omul nu este stăpân absolut al celorlalte creaturi; trebuie să dea cont de ceea ce a primit. Parabola talanţilor are aici aplicaţia sa primordială: pământul este talantul pe care cu toţii împreună l-am primit şi de care trebuie să dăm cont.

Ideea unui raport idilic dintre om şi cosmos, în afara Bibliei, până la urmă, este o invenţie literară. Opinia dominantă printre filozofii păgâni ai timpului tindea să facă din lumea materială, pe urma lui Platon, produsul unui zeu de rangul al doilea (Deuteros theos, sau Demiurg), sau chiar, aşa cum va spune Marcion, opera unui zeu rău, diferit de Dumnezeul revelat de Isus Cristos. Dorinţa era de a se elibera de materie, nu de a elibera materia. Aceasta este o viziune care în timpul lui Francisc de Assisi retrăia în erezia catarilor.

O nouă dovadă că nu viziunea biblică favorizează samavolnicia omului asupra creaţiei este că harta poluării nu coincide deloc cu aceea a răspândirii religiei biblice sau a altor religii, ci coincide mai degrabă cu aceea a unei industrializări sălbatice, îndreptată numai spre profit, şi cu aceea a corupţiei care închide gura tuturor protestelor şi opune rezistenţă tuturor puterilor.

Alături de marea afirmaţie că oamenii şi lucrurile provin dintr-un unic principiu, relatarea biblică scoate în evidenţă, asta e adevărat, o ierarhie de importanţă care este însăşi ierarhia vieţii şi pe care o vedem înscrisă în toată natura. Mineralul foloseşte vegetalului care din el se hrăneşte, vegetalul foloseşte animalului (boul e cel care mănâncă iarba, nu contrariul!), şi toţi trei folosesc creaturii raţionale care este omul.

Această ierarhie este pentru viaţă, nu împotriva ei. Ea este încălcată, de exemplu, când se fac cheltuieli nebune pentru animale (şi, desigur, nu pentru cele în pericol de dispariţie!), în timp ce se lasă să moară de foame şi de boli milioane de copii sub proprii ochi. Cineva ar vrea să abolească total ierarhia dintre fiinţe, pusă de Biblie şi sădită în natură. Chiar s-a ajuns la imaginarea şi dorinţa unui univers viitor fără prezenţa în el a speciei umane, considerată dăunătoare pentru restul creaţiei. Este numită "ecologie profundă" (este cazul sitului internet VHEMT - Voluntary human extinction movement). Dar acesta este în mod clar un nonsens. Ar fi ca şi cum o imensă orchestră ar fi redusă să interpreteze o splendidă simfonie, dar în gol total, fără ca să fie cineva care s-o asculte şi interpreţii înşişi să fie surzi.

Cât de încurajator este, în acest context, să reascultăm cuvintele psalmului 8 pe care vrem să ni le însuşim în această veghe de rugăciune: "Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: «Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?» L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui: oile şi boii laolaltă, precum şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate căile apelor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!".

Să trecem acum la textul evanghelic pe care l-am ascultat: "De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului... Observaţi cum cresc crinii de pe câmp... Deci, nu vă îngrijoraţi spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»... Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,25-34).

Aici obiecţiile umane devin un cor de proteste. A nu ne îngrijora de ziua de mâine? Dar nu este tocmai ceea ce îşi propune ecologismul şi ceea ce face Papa Francisc în toată enciclica sa Laudato si'? Este salutar că uneori reacţionăm astfel la cuvântul lui Isus; este mereu ocazia pentru a descoperi ceva nou în cuvintele sale.

Înainte de toate o precizare necesară. Isus nu adresează acele cuvinte tuturor fără deosebire, ci celor pe care îi cheamă la o urmare radicală, ca să fie colaboratorii săi în predicarea Împărăţiei, la fel cu El care nu avea unde să-şi rezeme capul. Celor care au încredere până acolo în providenţa Tatălui ceresc încât nu se îngrijorează de ziua de mâine El le asigură (şi istoria în douăzeci de secole n-a dezminţit niciodată asta) tot necesarul, eventual în ultimul moment.

Însă acele cuvinte ale lui Isus astăzi ne vorbesc şi nouă tuturor. Ele spun: nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine, ci îngrijoraţi-vă de ziua de mâine a celor care vor veni după voi! Nu vă întrebaţi: "Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?". Mai degrabă întrebaţi-vă: "Ce vor mânca? Ce vor bea? Cu ce se vor îmbrăca fiii noştri, viitorii locuitori ai acestei planete?".

Un mare studios al antichităţii creştine, Adolph von Harnack, a scris că atunci când e vorba despre noi înşine, evanghelia ne vrea dezlipiţi de bunurile pământului, dar când e vorba despre aproapele nu vrea nici măcar să audă vorbindu-se despre dezinteres şi despre a trăi ziua de azi. "Maxima sofistă a «jocului liber al forţelor», a «trăieşte şi lasă să trăiască» - ar fi mai bine de spus: trăieşte şi lasă să moară - este în opoziţie deschisă cu evanghelia" (Das Wesen des Christentums, Lipsia 1900. Traducerea italiană L'essenza del cristianesimo, Brescia, Queriniana 1980). Din păcate, această maximă a "trăieşte şi lasă să moară" este aceea pe care nimeni nu o rosteşte, dar mulţi o practică în realitate. Isus, în mai multe ocazii, se preocupă să dea El însuşi de mâncare oamenilor, înmulţind pâinea şi peştii, şi la sfârşit spune să se adune firimiturile "ca nimic să nu se piardă" (In 6,12). Un cuvânt care ar trebui adoptat ca moto împotriva risipei, mai ales în domeniul alimentar.

În realitate, textul evanghelic pune toporul la rădăcină - acelaşi topor la aceeaşi rădăcină la care îl pune Papa Francisc în enciclica sa. Face asta când spune la începutul textului: "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi bogăţiei". Nimeni nu poate sluji în mod serios cauza salvgardării creaţiei dacă nu are curajul de a arăta cu degetul împotriva acumulării de bogăţii exagerate în mâinile câtorva puţini şi împotriva banului care este măsura acestei acumulări.

Să fie clar: Isus n-a condamnat niciodată bogăţia în ea însăşi. Lui Zaheu îi permite să ţină jumătate din bunurile sale care trebuiau să fie multe; printre prietenii săi este Iosif din Arimateea definit "om bogat" (Mt 27,57). Ceea ce Isus condamnă este "bogăţia necinstită" (Lc 16,9), bogăţia acumulată pe spatele aproapelui, rod de corupţie şi speculă, bogăţia surdă faţă de nevoile săracului: de exemplu, aceea a bogatului din parabolă, care astăzi, printre altele, nu mai este a unui individ, ci a unei întregi emisfere.

Acum putem dedica un pic de atenţie şi lui Francisc de Assisi şi cântului creaturilor pe care Papa Francisc, cu intenţie foarte fericită, a ales-o drept cadru spiritual pentru enciclica sa. Ce anume putem învăţa de la el, noi oamenii de astăzi?

Francisc este dovada vie a aportului pe care credinţa în Dumnezeu poate să-l dea efortului comun pentru salvgardarea creaţiei. Iubirea sa faţă de creaturi este o consecinţă directă a credinţei sale în paternitatea universală a lui Dumnezeu. Nu are încă motivele practice pe care le avem noi astăzi pentru a ne îngrijora de viitorul planetei: poluarea atmosferică, lipsa de apă curată... Ecologismul său este unul pur de scopurile utilitariste, oricât ar fi de legitime, pe care le avem noi astăzi. Cuvintele lui Isus, "unul singur este Tatăl vostru, cel ceresc; voi toţi sunteţi fraţi" (cf. Mt 23,8-9), îi sunt suficiente. Ele nu sunt pentru el un principiu abstract; este orizontul constant în care trăieşte şi gândeşte. Întărit de această certitudine, el a voit să pună lumea întreagă "în stare de fraternitate şi în stare de laudă".

Fonti francescane ne prezintă sentimentele cu care Francisc a început să scrie cântarea sa: "Vrea, spre lauda lui Dumnezeu şi spre mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale. În fiecare zi folosim creaturi şi fără ele nu putem trăi şi în ele neamul omenesc îl ofensează mult pe Creator. Şi în fiecare zi ne arătăm nerecunoscători pentru această mare binefacere şi nu-i aducem laudă, aşa cum ar trebui, Creatorului nostru şi dătătorului tuturor bunurilor". Şi aşezându-se, s-a concentrat ca să reflecteze, şi apoi a spus: "Preaînalte, atotputernice, bunule Domn..." (Leggenda Perugina, 43; "Fonti Francescane", 1592).

Cuvintele sfântului care defineşte frumos soarele, frate frumos focul, strălucitoare şi frumoase stelele, sunt ecoul acelui "Şi Dumnezeu a văzut că totul era frumos", din relatarea creaţiei.

Păcatul de fond împotriva creaţiei, care precede toate celelalte, este de a nu asculta glasul său, de a-l condamna iremediabil, ar spune sfântul Paul, vanităţii, nesemnificaţiei (cf. Rom 8,18 şu). Acelaşi apostol vorbeşte despre un păcat fundamental pe care-l numeşte fărădelege, sau "a sufoca adevărul". Spune că el este păcatul celui care "deşi îl cunoaşte pe Dumnezeu nu-i aduce slavă şi nu-i spune mulţumesc", aşa cum se cuvine lui Dumnezeu. Aşadar, acesta nu este numai păcatul ateilor care neagă existenţa lui Dumnezeu; este şi păcatul acelor credincioşi din inima cărora n-a ieşit niciodată un entuziast "Mărire în cer lui Dumnezeu", nici un emoţionat "Mulţumesc ţie, Doamne". Biserica ne pune pe buze cuvintele pentru a face asta atunci când, la Gloria de la Liturghie, ne face să spunem: "Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim, îţi mulţumim ţie pentru slava ta cea mare".

"Cerurile şi pământul - spune adesea Scriptura - sunt pline de mărirea ta". Sunt, ca să spunem aşa, gravide. Dar ele nu pot, singure, "să se degreveze". Ca femeia însărcinată, au nevoie şi ele de mâinile abile ale unei moaşe pentru a aduce la lumină pe cea cu care "gravide". Şi aceste "moaşe" ale gloriei lui Dumnezeu trebuie să fim noi. Cât a trebuit să aştepte universul, ce cursă lungă a trebuit să ia, pentru a ajunge la acest punct! Milioane şi miliarde de ani, în timpul cărora materia, prin opacitatea sa, înainta cu trudă spre lumina conştiinţei, ca limfa care din pământ urcă spre înălţimea copacului pentru a se extinde în floare şi rod. Această conştiinţă a fost în sfârşit dobândită, când a apărut în univers "fenomenul uman". Dar acum când universul a ajuns la ţinta sa, cere ca omul să-şi facă datoria, ca să asume, pentru a spune aşa, dirijarea corului şi să intoneze pentru toţi "Mărire în cer lui Dumnezeu!".

Francisc ne arată drumul pentru o schimbare radicală în raportul nostru cu creaţia: el constă în înlocuirea posesiei cu contemplaţia. El a descoperit un mod diferit de a se bucura de lucruri, care este acela de a le contempla, în loc de a le poseda. Poate să se bucure de toate lucrurile, pentru că a renunţat să posede vreunul dintre ele. Fonti francescane ne descriu situaţia lui Francisc atunci când a compus Cântarea creaturilor: "Nefiind în stare să suporte ziua lumina naturală, nici în timpul nopţii strălucirea focului, stătea mereu în întuneric în casă şi în chilie. Nu numai atât, dar suferea noaptea şi ziua o durere aşa de mare la ochi încât aproape că nu putea să se odihnească şi să doarmă şi asta creştea şi înrăutăţea aceste infirmităţi ale sale şi altele" (Leggenda Perugina, 1614; "Fonti Francescane", 1591).

Francisc cântă frumuseţea creaturilor când nu mai este în stare să vadă niciuna dintre ele şi chiar simpla lumină a soarelui sau a focului îi provoca dureri teribile! Posesia exclude, contemplaţia include; posesia împarte, contemplaţia înmulţeşte. Unul singur poate să posede un lac, un parc şi astfel toţi ceilalţi sunt excluşi; mii pot să contemple acelaşi lac sau parc şi toţi se bucură de ele fără a-l sustrage de la nimeni. Este vorba despre o posesie mai adevărată şi profundă, o posesie înăuntru, nu în afară, cu sufletul, nu numai cu trupul. Câţi latifundiari s-au oprit vreodată să admire o floare din câmpiile lor sau să mângâie un spic de grâu din lanul lor? Contemplaţia permite să se posede lucrurile fără a le acapara.

Exemplul lui Francisc de Assisi demonstrează că atitudinea religioasă şi doxologică faţă de creaţie nu este fără consecinţe practice şi operative; nu este ceva lăsat în aer. Determină şi la gesturi concrete. Iată cum prezintă primul biograf al sfântului câteva dintre aceste gesturi concrete ale sărăcuţului: "Îmbrăţişează toate fiinţele create cu o iubire şi o devoţiune cum nu s-a auzit vreodată [...]. Când fraţii taie lemne, le interzice să taie de tot copacul, pentru ca să poată aduce noi vlăstare. Şi porunceşte ca grădinarul să lase necultivate marginile din jurul grădinii, pentru ca la timpul său verdele ierburilor şi strălucirea florilor să cânte cât de frumos este Tatăl întregii creaţii. Vrea de asemenea ca în grădină să fie rezervat un răzor pentru ierburile mirositoare şi care produc flori, pentru ca să-i amintească celui care le vede de suavitatea veşnică. Adună chiar de pe drum viermii mici, pentru ca să nu fie călcaţi în picioare, şi vrea ca albinelor să li se dea miere şi vin foarte bun, pentru ca să nu moară de foame în rigoarea iernii" (Celano, Vita Seconda, 165).

Câteva recomandări ale sale par scrise astăzi, sub presiunea ambientaliştilor. El a spus într-o zi: "Eu nu vreau să fiu hoţ de pomeni" (Celano, Vita Secunda, 54), se înţelege, primind mai mult decât avea nevoie, sustrăgând astfel de la cel care are mai multă nevoie decât mine. Astăzi această regulă ar putea avea o aplicaţia deosebit de utilă pentru viitorul pământului. Şi noi ar trebui să ne propunem: nu vreau să fiu hoţ de resurse, folosind mai mult decât se cuvine şi sustrăgând astfel de la cel care va veni după mine.

Desigur, Francisc nu avea viziunea globală şi planetară a problemei ecologice, ci o viziune locală, nemijlocită. Se gândea la ceea ce putea să facă el şi eventual fraţii săi. Însă şi în asta el ne învaţă ceva. Un slogan foarte la modă astăzi spune: Think globally, act locally, gândeşte global, dar acţionează local. De exemplu, ce sens are a mă lua de cel care poluează atmosfera, oceanele şi pădurile, dacă eu nu ezit să arunc în râu sau în mare o pungă de plastic care va rămâne acolo secole, dacă nu o va lua cineva, dacă eu arunc unde se întâmplă, pe drum sau în pădure, lucruri de care vreau să scap, sau dacă eu mâzgălesc zidurile din oraşul meu?

Salvgardarea creaţiei, ca pacea, se face, ar spune Sfântul nostru Părinte Francisc, "în mod artizanal", începând imediat de la noi înşine. Pacea începe de la tine, se repetă adesea în mesajele pentru Ziua Păcii; şi salvgardarea creaţiei începe de la tine. Era ceea ce un reprezentant ortodox afirma deja în Adunarea ecumenică de la Basilea din 1989 despre "Dreptate, pacea şi salvgardarea creaţiei": "Fără o schimbare a inimii omului, ecologia nu are speranţe de succes".

Închei reflecţia mea. Cu puţine săptămâni înainte de moartea sa, sfântul Francisc a adăugat o strofă la Cântarea sa, aceea care începe cu cuvintele: "Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei care iartă din iubire faţă de tine" (Leggenda Perugina, 84). Cred că dacă ar trăi astăzi, el ar adăuga încă o strofă la Cântarea sa: Lăudat să fii, Domnul meu, pentru toţi cei care lucrează pentru a ocroti pe fratele nostru pământ, oameni de ştiinţă, politicieni, conducători ai tuturor religiilor şi oameni de bunăvoinţă. Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cel care, împreună cu numele meu, a luat şi mesajul meu şi-l duce astăzi întregii lumi!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.