Ecologia familială

Enciclica citită de o misionară

De Maria Barbagallo

În capitolul VI din Laudato si' papa semnalează importanţa fundamentală a familiei, în cadrul căreia primim "bunele obişnuinţe", cele care ne rămân toată viaţa. După atâţia ani de când nu mai trăiesc în familie - pentru că sunt bătrână şi am o altă familie - îmi dau seama că repet comportamente pe care le-am învăţat când eram foarte mică, adolescentă şi chiar tânără.

În acel timp nu se vorbea despre ecologie, dar se trăia în sens ecologic. Persoanele de vârsta mea erau invitate să stingă lumina dacă nu era necesar să fie ţinută aprinsă, să închidă robinetul dacă pierdeam prea mult timp pentru a ne spăla, să se folosească apa unde am spălat salata pentru a uda florile, să nu se smulgă foile din caiet, să nu se arunce gunoaiele pe stradă, să nu se maltrateze plantele şi animalele, să se mănânce seara ceea ce a rămas de la prânz. Şi noi ne plângeam dacă îmbrăcam hăinuţele surorii care ne-a precedat sau foloseam cărţile sale. A fost războiul şi trebuia să fie atenţie, dar educaţia era aceea.

Apoi experienţa ne-a învăţat că dacă nu există educaţie la "îngrijirea" lucrurilor, se poate fi chiar săraci şi risipitori. De fapt în locurile sărace este necesară o cultură a mediului ca în cele avute. Când familia este absentă, şcoala, parohia trebuie să facă mult, mult mai mult. Sunt buni acei cateheţi care, în timpul sau la sfârşitul oratoriului, al catehismului, al taberei, pun copiii să facă ordine, curăţenie, să adune gunoaiele, să separeu plasticul de hârtie, ceea ce este umed de ceea ce este uscat.

Un exemplu: o soră a mers să însoţească un grup de voluntari italieni în Argentina: o lună dedicată unei zone sărace, toţi în jurul vârstei de optsprezece ani. La sfârşitul experienţei aproape toate mamele au mers să o felicite pe sora deoarece copiii s-au întors schimbaţi. "În ce sens?", a întrebat sora sperând să aibă răspunsuri spirituale. În schimb părinţii erau mulţumiţi pentru că fetele şi băieţii au învăţat să-şi facă paturile, să spele propriile haine murdare, să pregătească masa, să spele farfuriile, să măture curtea şi chiar să gătească. Sora a rămas cu gura căscată primele zile, când intra în camerele lor şi vedea încălţăminte şi ciorapi aruncaţi peste tot. A fost nevoie de cincisprezece zile de "ecologie familială", pentru a crea un pic de ordine şi a-i obişnui pe tineri să trăiască împreună în mod frumos.

Şi mai importante sunt acele comportamente care - cum spune papa - "produc efecte pentru toată viaţa", adică acele comportamente care revelează controlul corect al sentimentelor, care generează capacitatea de a trăi împreună, de a se integra ca drept caractere şi drept culturi, de a se accepta şi a se ierta.

În zona din Torino unde am trăit şi am predat mai mulţi ani, în anii şaizeci era acel boom al imigraţiei meridionale. Zona era plină de persoane care se descurcau trăind în acelaşi apartament chiar şi două sau trei familii, tot foarte numeroase. Străzile şi blocurile deveniseră un dezastru. Am avut ocazia să o apreciez pe directoarea şcolii noastre care a ajuns să aibă 90% copii imigraţi. Acea soră a reuşit să facă şcoala un model de integrare, în pofida refuzului care se respira faţă de sud. Nu am auzit niciodată vorbindu-se despre "terroni" (termen dispreţuitor pentru locuitorii din sudul Italiei, n.t.) printre copii, dimpotrivă, după câţiva ani aproape că nu se mai deosebeau copiii din sud de cei torinezi. Şcoala a fost capabilă să creeze un mediu de familie primitoare, cu multe dificultăţi, dar cu rezultate într-adevăr bune. Învăţătoarele au trebuit să facă minuni pentru a aduce zeci şi zeci de copii la acelaşi nivel de instruire al copiilor torinezi. Adesea programul de după şcoală era şi mai angajant decât şcoala, pentru că trebuiau "îngrijiţi" copiii mulţi care rămâneau în urmă şi care vorbeau cu greu italiana. În acel timp şi Biserica torineză a lucrat mult pentru a crea deschiderea necesară la primire. Expresiile "mulţumesc", "scuză-mă", "te rog" erau ţinute în mare consideraţie.

Estetica şi ordinea, cultivarea florilor la ferestrele sălilor de casă şi în răzoarele grădinii, celebrarea sărbătorilor liturgice, curăţenia personală şi a mediului, educaţia la conştiinţa artistică, dezvoltarea talentelor naturale, sunt parte integrantă a acestei ecologii care trebuie să fie inspirată cu cotidianitatea vieţii. Copiii sunt sensibili dacă sunt educaţi să descopere darurile pe care Dumnezeu ni le-a oferit şi să-şi dea seama de valoarea lucrurilor pe care le folosesc. Se învaţă să se cedeze locul unei persoane bătrâne, să se ducă povara unei persoane prea încărcate, să se ajute un neputincios să treacă strada, să se suporte o bătrână care repetă mereu aceleaşi lucruri, să se dăruiască ceva din noi înşine, nu pentru a fi nişte eroi, ci din "bună obişnuinţă".

Educaţia în forma ecologică sfătuită de papa, în familie, în şcoală, în Biserică, în diferitele forme de asociere, ne conduce să spunem că tot ceea ce vedem în creaţie este lucru bun: "o lucrare minunată" pe care Dumnezeu "a încredinţat-o grijii noastre", scrie pontiful în scrisoarea cu care a instituit Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei. Şi încă şi mai mult: ne educă să primim şi să dăm exemplul bun în casă, în tren, pe stradă, la locul de muncă. Astfel se devine educatorii unii pentru alţii într-o societate care are atâta nevoie de asta.

Asta se învaţă de copii, în acele momente în care mama învaţă să se privească cerul, să se observe stelele sau ultima lumină a apusului, să se simtă parfumul florilor, să se mângâie un puişor abia născut, să se simtă bătaia inimii frăţiorului care este încă în sân. Astfel până la sfârşit când "ne vom întâlni faţă în faţă cu frumuseţea infinită a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 13,12) şi vom putea citi cu admiraţie bucuroasă misterul universului, care va fi părtaş împreună cu noi de plinătatea fără de sfârşit".

(După L'Osservatore Romano, 12 august 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.