"La început a fost o fascinaţie..." Mărturia sorei Tereza Ghiurcă

Dacă cineva m-ar fi întrebat, pe când aveam 17 ani, ce ştiu eu despre sfintele Bartolomea Capitanio sau Vincenza Gerosa, probabil că aş fi ridicat din umeri nedumerită. La predică părintele nostru paroh nu le pomenise niciodată până atunci. Şi totuşi într-o zi, am citit viaţa celor doua sfinte, o istorie care m-a fascinat imediat.

Perioada în care ele trăiesc este una deosebit de grea pentru Italia. Războaiele napoleoniene, care au devastat întreaga Europă, au lăsat şi în oraşul lor, Lovere, o situaţie cumplită: femei văduve şi copii orfani, copii ai străzii, familii pe drumuri, foame, mizerie... În plus, oamenii politici, angajaţi în marea mişcare de Restauraţie, nu manifestau prea mult interes pentru problemele omul de rând. Prin urmare, suferinţa a căpătat toate formele şi toate nuanţele. Cine să se mai ocupe de bolnavi? Cine să se mai ocupe de recuperarea copiilor şi de educaţia lor?

Tânără Bartolomea Capitanio (1807-1833), de curând absolventă a şcolii de educatoare, a simţit că nu poate rămâne indiferentă în faţa acestei situaţii. "Spectacolul străzii" nu-i dădea pace... o copleşea. Toate scenele pe care le întâlnea pe străzi peste zi îi reveneau seara în gând şi nu o lăsau să doarmă, nu o lăsau să mănânce. "Prea multă suferinţă!", şi-a spus ea. "Ce pot eu să fac ca să o alin cât de cât?", se tot frământa. Pe atunci Bartolomea avea 17 ani, exact ca şi mine, în momentul în care auzeam istoria aceasta. Eram nespus de curioasă să văd ce putea face o fată de vârsta mea în situaţia aceea.

Primul lucru pe care l-a făcut, după ce s-a rugat şi s-a sfătuit cu părinţii şi sora ei, Camilla, a fost acela de merge din loc în loc şi a-i ajuta, ba pe un bolnav, ba pe copiii vreunei femei văduve, ba pe vreo bătrână neputincioasă. Efortul, însă, era mult prea mare, iar rezultatele erau prea mici. Atunci, consultându-se cu parohul bisericii şi cu directorul ei spiritual, a ajuns la concluzia că doar fondarea unui institut de viaţă consacrată, ce are la bază dragostea creştină, putea să facă mai eficient efortul ei. Între timp, Bartolomea a întâlnit-o pe Caterina Gerosa (1784-1847), mai în vârstă cu 23 de ani decât ea, la fel de preocupată de situaţia din Lovere. Împreună, în ziua de 21 noiembrie 1832, ele au înfiinţat Institutul "Surorile de Caritate", iar, în prezenţa preotului paroh al bisericii "San Giorgio", Rusticiano Barboglio şi a directorului ei spiritual, Angelo Bosio, au făcut angajamentele religioase (voturile de sărăcie, ascultare şi curăţie). Cu această ocazie Caterina Gerosa şi-a luat un nou nume, de persoană consacrată, cel de Vincenza. Şi apoi a început munca. O muncă bine organizată şi susţinută de rugăciune, de participarea regulată la sfânta Liturghie şi mai ales de meditarea cuvântul evanghelic. În acestea îşi găseau ele putere de muncă şi îşi împrospătau iubirea pe care o dăruiau celor suferinzi şi nevoiaşi.

Dăruirea lor totală s-a dovedit, însă, a fi şi istovitoare. Bartolomea avea să se îmbolnăvească în curând. În ziua de 26 iulie 1833, ea avea să fie chemată la Domnul, lăsând totuşi în urma ei o carismă, mai precis o dorinţă vie şi un mare elan de a-i sluji pe cei sărmani şi de a se ocupa de educaţia copiilor şi a tinerilor. Or, elanul şi dorinţa celor două fondatoare ale institutului au fascinat şi alte tinere care au dorit să li se alăture în munca lor de slujire astfel încât, la moartea Bartolomeei, comunitatea se compunea deja din şase surori.

Ce s-a întâmplat după moartea Bartolomeei o atesta situaţia Institutului "Surorile de Caritate". Carisma lui, mai precis elanul şi dorinţa de slujire din pura dragoste creştină, a fascinat tot mai multe tinere care, mai întâi în oraşele şi satele Italiei şi mai apoi în şapte ţări ale Europei, în trei ţări ale Asiei, în patru ţări ale Africii... şi-au consacrat vieţile pentru a aduce alinare în suferinţă victimelor războaielor, abuzurilor şi nedreptăţilor de orice fel şi să contribuie la educarea copiilor şi a tinerilor, mai ales a acelora pe care societăţile îi exclud sau îi marginalizează.

Această carismă a ajuns şi în ţara noastră, la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, iar întâlnirea cu primele surori, purtătoare ale dorinţei de slujire şi elanului Bartolomeei, m-au fascinat definitiv şi pe mine, şi iată cum.

În ziua de 2 noiembrie 1990 ajungeau şi în ţara noastră, mai precis la Bucureşti, trei surori care aveau să alcătuiască prim comunitate a Institutului "Surorile de Caritate": sr. Dina Diana, sr. Maria Rosa More şi sr. Felice Mareli. În mod foarte discret, dar eficient, ele şi-au început munca la Spitalul de Urgenţă "Floreasca", în calitate de asistente medicale voluntare, dar şi vizitând şi ajutând familiile nevoiaşe din parohiile bucureştene. Toţi cei care le-au văzut muncind au remarcat, pe lângă destoinicia şi devotamentul lor, o mare seninătate în chip şi o delicateţe în cuvinte şi în gesturi. Întrebate fiind "De unde vă luaţi voi această putere de dăruire şi această delicateţe atât de caldă şi iubitoare?", ele răspundeau: "Din carisma care ne locuieşte, din iubirea faţă de Isus Cristos pe care noi îl slujim în cei suferinzi şi năpăstuiţi, din rugăciune şi din meditarea cuvântului evanghelic, din participarea la sfânta Liturghie şi din împărtăşirea cu trupul lui Cristos".

Ei, cum să nu te fascineze astfel de chipuri? Cum să nu te fascineze prospeţimea pe care astfel de persoane le aduc în jurul lor? Cum să nu te fascineze bucuria şi seninătatea pe care o duceau cu ele oriunde ajungeau?

Întâlnirea cu aceste surori, dar şi cu cele pe care le-am cunoscut ulterior - sr. Antonia Busato, sr. Laura Pelizza, sr. Angelina Torresin, maica Constantina Kersbamer (superioara generală din acel timp), sr. Gabriela Figliolo, şi celelalte - a trezit în mine dorinţa de nestăvilit de a mă alătura lor, de a fi şi eu ca ele, cu chipul mereu surâzător şi senin şi de a trăi şi eu bucuria şi satisfacţia unei slujiri din pură dragoste creştină faţă de cei neajutoraţi.

Când am fost admisă în comunitate am descoperit că şi alte tinere din România au experimentat aceeaşi fascinaţie ca şi mine: sr. Silvia Brandiu, sr. Maria Ciobanu, sr. Florica Dragomir, sr. Beti Ante etc. Împreună am început parcursul nostru de formare spirituală, umană şi profesională. Ulterior, grupului nostru s-au alăturat şi alte tinere: sr. Maria Sar, sr. Maria Cazacu, sr. Monica Cochior, sr. Iuliana Antal, sr. Cornelia Tufă, sr. Iacinta Benchea, sr. Genoveva Pal, sr. Adriana Ciobănică, sr. Clara Dalvaru. Aşa se face că, după o bună formare ne-am dedicat, fiecare, acelei slujiri care a corespuns cel mai bine vocaţiei şi personalităţii noastre. Astfel, unele dintre noi am ales să ne dedicăm bolnavilor în calitate de asistente medicale, iar astăzi lucrăm în diferite spitale: Spitalul "Floreasca" ori Spitalul "Matei Balş" din Bucureşti şi Institutul Regional de Oncologie din Iaşi. Altele s-au dedicat vizitării la domiciliu a bătrânilor şi bolnavilor în diferitele parohii din Bucureşti, Iaşi, Bacău, Faraoani. Altele se ocupă de copiii orfani şi abandonaţi în comunitatea Meuli din Faraoani. Altele se ocupă formarea copiilor şi tinerilor în oratoriile institutului nostru de la Bacău şi Faraoani. Altele, în sfârşit, s-au dedicat învăţământului în şcoli şi grădiniţe la Bucureşti şi Bacău. Pe lângă aceste activităţi, noi toate suntem implicate, în parohiile în care ne aflăm, în activităţile de catehizare ale copiilor şi tinerilor, în organizarea de activităţi educativ-distractive de genul "GREF", în corurile ce animă cântarea la sfintele Liturghii etc.

În mod obişnuit noi purtăm o uniformă care indică statutul nostru de persoane consacrate. Cu toate acestea noi suntem persoane absolut normale, cu o istorie a vieţii cât se poate de asemănătoare cu cea a atâtor tinere de azi. Totuşi, prin angajamentul nostru religios şi prin trăirea noastră de zi cu zi, noi dorim să fim semne de speranţă într-o societate ce-şi pierde tot mai mult reperele şi valorile, îndeosebi sensul divin, pierdere care o împinge în depresie. Mai mult, într-o societate în care iubirea gratuită se stinge în detrimentul egoismului şi al individualismului, noi dorim să arătăm celor pe care îi întâlnim cât de mult îi iubeşte Dumnezeu, cât de aproape este el faţă de noi. Înţelegând, aşadar, că Dumnezeu ne iubeşte ca pe fiii şi fiicele sale, noi toţi trebuie să începem sau să reîncepem să ne iubim ca adevăraţi fraţi şi să ne respectăm unii pe alţii ca atare. În plus, noi dorim să promovăm şi credinţa şi speranţa şi încrederea în bunătatea vieţii, a creaţiei, a omului şi, totodată să promovăm şi să cultivăm viaţa interioară prin rugăciune, meditaţie, viaţă sacramentală şi toate celelalte mijloace spirituale prin care omul îşi structurează din interior personalitatea de fiu ori fiică a lui Dumnezeu.

În ce mă priveşte, pot spune, după mai bine de 20 de ani de viaţă consacrată ca soră de caritate, că în această congregaţie călugărească mă regăsesc ca într-o adevărată familie. Carisma ei îmi corespunde foarte bine. Ea îmi permite să rămân aproape de copii, de tineri şi să mă implic în educarea lor. Ea îmi permite, totodată, să mă apropii de bolnavi, de bătrâni, de cei care suferă în trupul şi în sufletul lor ca să le aduc un strop de alinare.

Am scris aceste câteva rânduri ca un omagiu faţă de o fascinaţie care mi-a cuprins întreaga fiinţă şi care, mai apoi, a devenit pentru mine vocaţia de a trăi în carisma celor două sfinte, Bartolomea Capitanio şi Vincenţa Gerosa (mamele mele spirituale): a trăi din caritate şi pentru caritate.

Am scris aceste rânduri şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru cei 25 de ani de prezenţă şi activitate în România a Institutului "Surorile de Caritate ale Sfintelor Bartolomea Capitanio şi Vicenza Gerosa", cunoscut şi cu numele de "Maria Bambina" (Maria Copilă).

Sr. Tereza Ghiurcă

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: "La început a fost o fascinaţie..." Mărturia sorei Tereza Ghiurcă

lecturi: 49.