Reflecţie la duminica a XIX-a de peste an - B (2015)

"Ridică-te şi mănâncă" (1Rg 19,5)! "Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul" (Ps 33/34,9)!

Biserica ne cheamă şi în această duminică a XIX-a de peste an să medităm despre Isus, Pâinea Vieţii, călăuziţi fiind de evanghelie şi de celelalte lecturi biblice.

Lecturile biblice din această duminică se vor a fi "cateheză" menită să ne facă să-l iubim, să-l preţuim şi să-l primim des şi bine pe Isus în sfânta împărtăşanie; căci Isus din sfânta Împărtăşanie, aşa cum ne sugerează lecturile de astăzi, este pentru cei care îl primesc: o pâine contra descurajării şi o pâine care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu (cf. 1Rg 19,4-8); o pâine din care dacă mănâncă cineva, va învia şi va trăi în veci (cf. In 6,51); o pâine din care dacă mănâncă cineva, îl ajută să îndepărteze de la el orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate; şi, în acelaşi timp, este o pâine care îl face să devină bun cu alţii, înţelegător, iertător ca Dumnezeu, care ne-a iertat pe noi în Cristos (cf. Ef 4,30-32). De aceea, psalmul responsorial ne-a repetat de 7 ori, astăzi: "Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul" (cf. Ps 33/34,9).

Duminica trecută am văzut în prima lectură cum evreii, pentru a trece din sclavia Egiptului în ţara libertăţii Canaanului, au avut nevoie zilnic de "pâinea coborâtă din cer", de mana trimisă lor de Dumnezeu (cf. Ex 16,2-4.12-15), mană pe care nu o puteau aduna odată pentru mai multe zile, căci făcea viermi, ci o mană pe care trebuiau s-o adune în fiecare zi şi să se hrănească din ea (cf. Ex 16,19-20). Acest fapt vrea să ne spună că şi noi, cei de astăzi, care călătorim pe pământ în drum spre Ierusalimul ceresc, avem zilnic nevoie de Isus din sfânta împărtăşanie, a cărei simbol şi prefigurare a fost mana; şi, că nu este suficient să-l primim numai când şi când sau odată pentru mai multe zile. Ferice de cei care pot înţelege asta, căci Biserica pentru acest motiv celebrează zilnic Euharistia.

Atunci când evreii au primit de la Dumnezeu mana venită din cer, în loc să mulţumească aşa cum era normal, au murmurat şi au numit mana "hrană mizerabilă" (cf. Num 11,6; 21,5), deşi Biblia spune că mana avea gust de turtă cu miere de albine (cf. Ex 16,31). Mana coborâtă din cer de la Dumnezeu avea gust de turtă cu miere de albine, pentru că mana le prevestea atât ţara Canaanului în care vor intra peste puţin timp, ţară în care curge lapte şi miere (cf. (cf. Ex 3,8), cât şi împărăţia cerurilor, unde vor ajunge la terminarea vieţii pământeşti, Dumnezeu le-a pregătit aleşilor săi bunătăţi pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (cf. 1Cor 2,9). Ba, mai mult, Dumnezeu a lăsat ca mana în gura celui care o mânca să capete gustul dorit de el (cf. Înţ 16,20), pentru ca ei să înţeleagă că Dumnezeu le-a pregătit aleşilor săi care vor ajunge în cer tot ce le pofteşte inima.

Aceste adevăruri despre mană sunt valabile şi pentru noi care venim la primirea lui Isus din sfânta Euharistie, căci mana o prefigurare profetică a lui Isus din sfânta Împărtăşanie. Dar Isus a depăşit infinit de mult imaginea profetică a manei, căci el însuşi ne spune astăzi în evanghelie că evreii care au mâncat mana în pustiu au murit, pe când cine mănâncă trupul lui Isus din Euharistie, nu va muri în veci (cf. In 6,49-51). Ne mai putem oare permite să ne lipsim de sfânta Împărtăşanie, când ea aduce viaţă veşnică şi atât de multe alte binefaceri pentru timp şi veşnicie? Eu zic că nu.

Evreii, atâta timp cât nu au înţeles puterea pâinii euharistice, dată de lor de Isus în trupul şi sângele său, au murmurat ca părinţii lor, la ieşirea din Egipt şi pe timpul lui Isus şi chiar au plecat. Unii s-au întors în Egipt (cf. Num 14,4), alţii a plecat de lângă Isus (cf. In 6,66). Dar, după coborârea Duhului Sfânt, care i-a luminat spre înţelegere, creştinii proveniţi dintre evrei şi păgâni nu s-au mai lipsit în nici o zi de sfânta Euharistie (cf. In 14,26). Cartea Faptele Apostolilor ne spune că primii creştini se împărtăşeau în fiecare zi (cf. Fap 2,46). Cât timp creştinii s-au împărtăşit zilnic din trupul şi sângele lui Isus, adevăratul pom al vieţii şi adevărata mană coborâtă din cer, nici diavolul şi nici lumea strică şi nici patimile rele nu i-au putut birui. Deşi satana şi oamenii răi i-au ademenit, i-au prigonit şi chiar i-au dat la moarte pe mulţi dintre creştini, numărul şi calitatea lor nu numai că n-au scăzut, ci numărul lor a crescut în mod considerabil.

Dar, după un anumit timp, ca şi pe oamenii din paradis, satana a reuşit să-i amăgească pe unii dintre ei să mute accentul de pe cultul interior pe cultul exterior, să nu-i mai construiască temple din inimi lui Dumnezeu, ci să-i construiască numai temple de piatră, în afară de inimile lor, temple care atrag ochii muritorilor, dar care umplu de lacrimi ochii lui Dumnezeu. După ieşirea din catacombe, puţin câte puţin, creştinii au început să părăsească pomul şi mana vieţii şi să se îndrepte spre pomul oprit al suferinţelor şi al morţii (cf. Gen 3,3). Astăzi, numărul acelor creştini care au mutat accentul de pe suflete frumoase pline de virtuţi pe case frumoase, dar reci şi tot ceea ce izbeşte ochiul, este în creştere. Aceşti creştini au uitat că pe pământ sunt doar călători (cf. Evr 11,13; 1Pt 2,11); au uitat că între chemarea lui Dumnezeu şi amăgirea diavolului nu este nici o legătură, cum nu este nici o legătură între neprihănire şi fărădelege (cf. 2Cor 6,14); au uitat că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (cf. Mt 6,24; Lc 16,13). Isus, vorbind despre acest fel de oameni, spune că se aseamănă cu mormintele văruite, frumoase şi parfumate pe dinafară, dar urâte şi neplăcute pe dinăuntru (cf. Mt 23,27). Să nu ne lăsăm amăgiţi de satană şi să nu lăsăm Euharistia pentru nimic în lume, căci lumea aşa cum o vedem noi este trecătoare (cf. 2Cor 4,18).

În prima lectură de astăzi (cf. 1Rg 19,4-8), ne este sugerată o altă binefacere a Euharistiei. Profetul Ilie, pentru că din exces de zel a ucis profeţii lui Baal (cf. 1Rg 18,40) şi pentru că s-a mândrit cu credinţa sa crezând că este singurul credincios din ţară, deşi mai erau alţi 7000 (cf. 1Rg 19,18), a pierdut darul lui Dumnezeu şi a devenit atât de neputincios că fugea din faţa unei femei, Izabela, soţia păgână a regelui Ahab (cf. 1Rg 19,1-3), că a devenit atât de slab în credinţă că cerea să i se ia viaţa (cf. 1Rg 19,4).

Deşi Ilie a păcătuit prin exces de zel şi prin mândrie, fapt pentru care a căzut în neputinţă şi îndoială, Dumnezeu nu l-a părăsit, ci l-a trimis pe îngerul său să-i ducă o pâine din cer şi să-l ridice din descurajarea şi neputinţa sa şi, apoi, să-l aducă până la muntele Horeb (cf. 1Rg 19,5-8). La Horeb, Ilie trebuia să primească întărire prin: lecţia blândeţii lui Dumnezeu; căci el, deşi este dumnezeul tunetelor şi al fulgerele (cf. Ex 19,16), dumnezeul furtunilor şi al focului (cf. 1Rg 19,11), se descoperă lumii într-o adiere lină şi răcoroasă de vânt (cf. 1Rg 19,12). Dar, la Horeb, Ilie trebuia să primească şi lecţia umilinţei, căci Dumnezeu, deşi este atotputernic şi preaînţelept, alege şi lucrează prin oameni slabi şi simpli (cf. 1Cor 1,27), pe care îi face profeţii, preoţii şi regii săi (cf. 1Rg 19,15-17).

În urma păcatului strămoşesc şi personal, tare violenţi şi mândri mai suntem şi noi, oamenii de astăzi, deşi suntem botezaţi; dar uităm că violenţă şi mândria, în loc să ne facă puternici, ne fac slabi şi fricoşi ca pe Ilie. Dar speranţa noastră este că Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni dintre cei ajunşi în această stare jalnică, cum nu l-a părăsit nici pe Ilie. Pentru noi, Dumnezeu l-a trimis în lume pe unicul său Fiu, care, la cruce, să se facă hrana şi băutura noastră întăritoare; care, prin întemeierea sfintei Euharistii, i-a trimis pe îngerii săi, apostolii şi preoţii săi, luaţi dintre oamenii slabi şi simpli, pe care zilnic îi trimite să ne consacre Euharistia şi să ne ofere astfel "pâinea cea vie", "pâinea celor tari", "pâinea vieţii", "pâinea euharistică", de la care să primim putere şi viaţă, de la care să primim şi lecţiile blândeţii şi ale umilinţei (cf. Mt 11,28), prin care să primim virtuţile lui Dumnezeu în noi, cum ne spune şi lectura a doua de astăzi (cf. Ef 4,30-32).

Referitor la lecţiile blândeţii şi ale umilinţei, pe care le dă "mana coborâtă din cer", Biblia spune:

- Moise, după ce a mâncat din mana dată de Dumnezeu, el cel violent şi mândru, a devenit cel mai blând şi smerit dintre oameni (cf. Num 12,3).

- Ilie, cel aspru cu poporul păcătos şi cu păgânii, a învăţat lecţiile umilinţei şi s-a dus să ungă regi evrei şi păgâni şi profeţi din oamenii simpli, oameni pe care nu i-ar fi uns înainte, apoi, a umblat din loc în loc făcând bine, pe unde l-a purtat Dumnezeu (cf. 1Rg 19,15-17; 2Rg 2,1-10), fapt pentru care s-a învrednicit să devină o imagine profetică a lui Isus, care va umbla făcând bine tuturor (cf. Fap 10,38), fapt care l-a învrednicit să fie şi răpit la cer, în car de foc, fără să vadă moartea (cf. 2Rg 2,11).

- Iacob şi Ioan, numiţi de Isus "fii tunetului", după primirea trupului şi sângelui lui Cristos din sfânta Euharistie au devenit blânzi şi smeriţi asemenea lui Isus (cf. Mt 11,28), lăsându-se ucişi (cf. Fap 12,2).

- Toţi apostolii care mai înainte se certau care să fie mai mare între ei, după ce l-au primit pe Isus în sfânta Euharistie, s-au lăsat omorâţi de Cristos (cf. Mc 9,34; Lc 22,24).

- Sfântul episcop de Geneva, Francisc de Sales (1567-1622), om înclinat din fiere spre asprime, prin meditarea patimilor Domnului şi prin primirea sfintei Euharistii, în timp de 20 de ani, a devenit blând şi smerit asemenea lui Isus.

Iată pentru ce creştinii cei buni nu lasă în nici o zi Euharistia şi Biblia. Iată, în toate aceste exemple, virtuţile menţionate de lectura a doua de astăzi, că le aduce primirea Euharistiei (cf. Ef. 4,30-32.5,2).

Un misionar din Indii povestea că multe persoane din tribul Diamfi străbăteau în fiecare zi un drum lung şi primejdios, traversând ape, munţi şi văi pentru a se putea împărtăşi. Când se întorceau la trib şi se găseau în primejdii de păcătuire, ele spuneau doar atât: "Noi primim sfânta Împărtăşanie" şi aceste cuvinte erau suficiente ca să învingă şi să ruşineze pe ispititori. "Noi primim sfânta Împărtăşanie", să fie şi răspunsul nostru clar si hotărât când diavolul sau oamenii lui ne ispitesc.

În analele cardinalului Cesare Boronius (1538-1607) găsim menţionată o lege ciudată promulgată de păgânul împărat roman Iulian Apostatul (331-363), împotriva evreilor. Acesta după ce le-a devastat ţara, nu numai că le-a interzis să mai urce la Ierusalim, centrul lor spiritual, ci le-a interzis şi să privească spre Ierusalim şi să se roage (cf. Ps 137,1-7).

Exact aşa a făcut şi face încă satana cu mulţi oamenii: îi opreşte de a privi şi de a merge spre biserică; îi opreşte de a merge şi de a primi din altar; îi opreşte de a-l privi şi de a-l primi pe Isus din sfânta împărtăşanie.

De ce diavolul şi oamenii lui ne împiedică să venim şi să primim sfânta Euharistie? Pentru că Isus din sfânta Euharistie este "pâinea cea vie care a coborât din cer" (In 6.51). Pentru că sfânta Euharistie este împărtăşirea cu rănile mântuitoare ale lui Isus Cristos (cf. Is 53,5; Mt 26,26; 1Pt 2,24). Pentru că împărăţia lui Dumnezeu intră în noi odată şi cu primirea cuvântului divin şi a sfintei Euharistii (cf. Lc 17,21; In 6,54). Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne ajută să scuturăm jugul satanei şi al oamenilor răi. Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne dă puteri divine şi ne desăvârşeşte în virtuţi. Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne face buni asemenea persoanelor divine (cf. Ef 4,30-32). Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne păstrează şi ne sporeşte credinţa (cf. 1Rg 18,4-8).Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne scapă de nenorociri. Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne aduce orice binecuvântare. Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne dă să gustăm şi să vedem cât de bun este Domnul (cf. Ps 33/34,9). Pentru că Isus din sfânta Împărtăşanie ne mântuieşte şi ne conduce la viaţa veşnic fericită din paradis (cf. In 6,41-51). "Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte" (Ap 2,17).

Sfânta Ioana de Arc (1412-1431), eroina Franţei, după ce a condus la biruinţă armatele franceze, a fost prinsă şi osândită de englezi ca să fie arsă de vie. Ea nu se înspăimântă, ci cu faţa scăldată în lacrimi îl primeşte pe Isus în sfânta Împărtăşanie, se înarmează cu o cruce, se urcă neînfricată pe rug, iar când flăcările o împresoară, strigă de şapte ori la Isus de pe cruce: "Isuse, Isuse al meu!" şi sufletul ei frumos şi nevinovat îşi ia zborul către împărăţia unde nu se cunoaşte durere şi moarte (cf. Ap 21,4).

Asta face Euharistia cu toţi cei care o primesc vredniceşte. Iată pentru ce Isus şi Biserica ne chemă la primirea sfintei Euharistii! Iată pentru ce Biserica celebrează zilnic sfânta Liturghie, unde suntem chemaţi cu insistenţă, să venim să mâncăm şi să bem, trupul şi sângele lui Isus. Iată pentru ce creştinii adevăraţi au venit şi vin la primirea sfintei Euharistii! Iată şi pentru ce Euharistia este medicamentul puterii şi al blândeţii, medicamentul învierii şi al nemuririi!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 17.