Interviu cu arhiepiscopul Agostino Marchetto

Agostino Marchetto: Am dorit să devin capelan pentru tineri şi am fost chemat în diplomaţie

Arhiepiscopul Agostino Marchetto este cunoscut pentru luările de poziţie în privinţa drepturilor migranţilor. În 2001 a fost numit secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor. Folosindu-se de norma care permite nunţilor apostolici de a ieşi la pensie la 70 de ani, Monseniorului Marchetto (născut la 28 august 1940) i s-a acceptat cererea la 28 august 2010. Din 1968 a fost în serviciul Sfântului Scaun: a lucrat printre altele în Zambia, Cuba, Algeria, Mozambic. A fost consacrat episcop în 1985, a primit misiunea de pronunţiu în Madagascar şi în insulele Mauritius, apoi în Tanzania. În 1994 a fost numit nunţiu in Bielorusia. Mons. Marchetto este şi un expert al Conciliului Vatican II. La invitaţia PS Petru Gherghel, arhiepiscopul Marchetto a vizitat Dieceza de Iaşi în perioada 14-21 august 2015, participând la pelerinajul diecezan de la Cacica şi la hramul catedralei din Iaşi (15 august), la lansarea monografiei satului Răchiteni (16 august), a vizitat Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi (17 august), apoi, însoţit şi de alţi trei preoţi din Dieceza de Pordenone, a vizitat Parohia Gherăeşti (18 august), Seminarul Mic din Bacău, Curia Franciscană şi Parohiile Nicolae Bălcescu, Bacău "Sfântul Nicolae", Adjudeni şi Tămăşeni (19 august), Săbăoani şi Butea (20 august). În interviul luat la finalul vizitei, a cărui traducere a asigurat-o pr. Claudiu Bulai, arhiepiscopul vorbeşte despre migranţi, despre Conciliu, despre vocaţie şi despre vizita în Dieceza de Iaşi.

• Sunt bucuros că v-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi acceptat să răspundeţi la câteva întrebări. Prima întrebare este în legătură cu câteva date cu privire la dv. Cine este Agostino Marchetto?

Vă mulţumesc şi eu pentru această invitaţie care îmi dă posibilitatea să vorbesc despre mine şi despre pelerinajul pe care l-am făcut în România, mai exact în Dieceza de Iaşi, după ce am fost de două ori la Bucureşti.

• Vom ajunge la această temă...

Cine sunt? Omul este un mister, prin urmare nici unuia dintre noi nu-i este uşor să spună cine este. Dar se poate spune că sunt arhiepiscop titular de Astigi, în regiunea Andalusia, în Spania. Am fost hirotonit preot acum 50 de ani. Anul trecut am celebrat 50 de ani de preoţie şi anul acesta peste puţin timp voi împlini 75 de ani de viaţă. M-am născut la Vicenza la 28 august 1940, în ziua sfântului Augustin, prin urmare mă numesc Augustin. Am fost hirotonit preot în anul 1964. Vicenza se află între Padova şi Verona, prin urmare este aproape de sfântul Anton. Am văzut aici o mare devoţiune pentru sfântul Anton. Eu spun sfântul Anton din Padova, dar ar fi mai corect sfântul Anton din Lisabona şi de Padova. Aceasta vrea să arate măreţia sfântului Anton care uneşte Portugalia şi Italia şi apoi întreaga lume dacă dorim. Imediat după sfinţire am mers la Roma, i-au cerut episcopului meu să mă trimită la Roma pentru a studia în Academia Pontificală Ecleziastică. Este şcoala care îi pregăteşte pe diplomaţii Sfântului Scaun. Diplomat nu trebuie înţeles în sens negativ, pentru că şi în noul cod canonic, care nu mai este atât de nou, se spune că prima misiune a unui diplomat este de a-l reprezenta pe Sfântul Părinte pe lângă o Biserică locală, pe lângă o dieceză etc. Astfel, misiunea pastorală este prima, dar sigur este şi reprezentarea pe lângă un stat, pe lângă un guvern, aceasta clar în vederea binelui comun, în vederea protejării drepturilor omului şi bineînţeles în vederea ajutării Bisericii locale ca ea să-şi desfăşoare în pace misiunea sa.

• În acest sens aţi lucrat în multe ţări...

Da, eu am lucrat pentru mai mult de 33 de ani în 16 ţări şi apoi în continuare am lucrat în organizaţia FAO care se ocupă cu agricultura în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi luptă împotriva foamei. Apoi am lucrat zece ani ca secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor. Biserica deja la începutul secolului trecut se ocupa de mobilitatea umană. Avea o pastoraţie pentru cei care sunt în mişcare. Erau noi categorii în acest consiliu pontifical care se ocupă de diferite moduri de a trăi mobilitatea. Dar cu siguranţă Biserica s-a ocupat de acest fenomen, despre care Conciliul Vatican II a spus că este un semn al timpului.

• Aşa cum aţi spus, aţi fost secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor. Ce înseamnă mai exact această misiune?

Mai întâi înseamnă să studiezi. Studiezi fenomenul, pentru a se vedea cum se dezvoltă în diferite ţări, în contextul istoriei poporului, al naţiunii, deoarece această mişcare acum este un fenomen mondial, global. Biserica la început a avut anumite dificultăţi în a accepta acest fenomen din cauza aspectelor negative pe care le producea. De exemplu, sunt probleme pentru familii: divizarea familiilor, precum unul din părinţi care merge într-o parte, celălalt rămâne în ţara proprie alături de copii. Însă aceste fenomene nu pot fi oprite şi prin urmare astăzi există toată această migrare care acum este o mişcare de popoare. Când se vorbeşte de mai bine de un miliard de turişti internaţionali într-un an, acest lucru spune ceva. Când se vorbeşte de 50 de milioane de refugiaţi, care cer azil, înseamnă o cifră mai mare decât cea de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Este un fenomen foarte grav. Când se văd ţări, care stau destul de bine din punct de vedere economic, care au dificultăţi în a-i accepta pe cei care sunt persecutaţi în propria ţară, suferă de foame, caută un viitor mai bun sau caută cu adevărat libertatea, protecţia, aşadar, când se văd aceste ţări că resping fenomenul, chiar şi atunci când există o lege specială de protecţie, ne putem da seama de gravitatea fenomenului şi de necesitatea pentru Biserici şi pentru diferite religii de a încerca să vadă ce se poate face pentru a avea grijă de aceste persoane. În mod normal apoi este aspectul pastoral. Aşadar, se studiază fenomenul, dar apoi se caută să fie stimulate în conferinţele episcopale comisiile care există propriu-zis pentru pastoraţia migranţilor şi itineranţilor. Şi iată am ocazia să spun că am fost în această săptămână oaspete al Preasfinţitul Petru Gherghel, care a fost pentru mulţi ani membru al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Refugiaţilor. Fiind secretar al acestui consiliu timp de zece ani, ne-am cunoscut, ne-am stimat, am colaborat, am lucrat împreună pentru migranţii din România; de exemplu, am luat apărarea migranţilor din Italia care provin din ţara voastră, pentru că aşa este corect. Era vorba de necesitatea de protecţie şi de apărare a demnităţii umane a fiecărei persoane. Acesta este primul principiu al doctrinei sociale a Bisericii. În sfârşit, în acest an am putut accepta invitaţia episcopului de a veni în România şi de a participa, acesta era primul obiectiv, la pelerinajul de la Cacica în cinstea sfintei Fecioare Maria...

• Să mai rămânem puţin la migranţi. Convingerea dv. cu privire la acest fenomen rezultă şi din titlul cărţii-interviu Chiesa e migranti. La mia battaglia per una sola famiglia umana... (Biserica şi migranţii. Lupta mea pentru o singură familie umană). Ce se poate face în acest sens?

Înainte de a încheia misiunea la 70 de ani - diplomaţii pot cere să iasă la pensie la 70 de ani (în general, episcopii cer în mod obligatoriu la 75 de ani), din pricina misiunilor împlinite în locuri defavorizate, a stării de sănătate etc. - un prieten, un strănepot al papei Ioan al XXIII-lea, Marco Roncalli, a cerut să mă intervieveze, să vadă ceea ce gândesc. El mă provoca, aşa cum faceţi dv., prin întrebări. Aşa a ieşit cartea care tratează despre multe aspecte ale acestui fenomen pe care Biserica încearcă să-l abordeze din punct de vedere spiritual, evanghelic, din punct de vedere al apărării omului, al familiei şi, repet, al apărării demnităţii omului. Unul dinte punctele fundamentale pentru crearea unui ambient potrivit menit să-i primească pe migranţi este suscitarea sensului apartenenţei la o unică familie umană, adică la faptul că bunurile acestei lumi sunt pentru toţi, că proprietatea privată există, este un drept, dar trebuie ţinut cont că este vorba de o ipotecă socială. A spus-o deja sfântul Ioan Paul al II-lea. Destinul comun al bunurilor din această lume este primul punct. Apoi, al doilea punct, binele comun universal. Sunt două puncte care apar şi care au fost prezentate şi în ultima enciclică a papei Francisc, Laudato si. Aceste două puncte sunt reluate, aşadar, pentru a crea conştiinţa apartenenţei la o singură familie umană, pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, iar acest lucru ne face fraţi. Dar şi pentru că suntem creştini şi creştinii trebuie să fie fraţi între ei. Apoi este o fraternitate umană. Suntem cu toţii fiinţe umane. Avem toţi doi ochi, o gură pentru a vorbi, două urechi pentru a asculta, prin urmare pentru a crea un ambient de pace şi de dezvoltare integrală. Este un angajament pe care Bisericile trebuie să şi-l asume, de a-i ajuta chiar şi pe cei care se află în dificultate ideologică, psihologică, morală, culturală, economico-financiară etc. Bisericile sunt chemate să-i ajute să iasă din sine însuşi, din propriul egoism, să nu se gândească doar la burta proprie, dar şi la alţii. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", aşa ne rugăm la "Tatăl nostru". Mă gândesc la toţi, nu doar la mine însumi. Aşadar, este o cerere care se face lui Dumnezeu ca el să ne ajute să avem minimul pentru a putea trăi în fiecare zi, să ne dea pâine, orez, cartofi sau ceea ce este în fiecare cultură, începând bineînţeles cu propria familie.

• Să trecem la o altă temă. V-aţi dedicat şi istoriei Conciliului Vatican II. Papa Francisc a spus despre dv. în mai multe rânduri că vă consideră "cel mai bun hermeneut al Conciliului Vatican II". Se împlinesc 50 de ani de la închiderea Conciliului. Ce gândiţi despre Conciliu la acest aniversar? Care sunt cele mai importante roade ale acestui Conciliu?

Conciliul Vatican II s-a încheiat acum 50 de ani, la 8 decembrie, dată pe care papa Francisc a ales-o pentru începerea anului jubiliar, extraordinar, dedicat milostivirii. Aşadar este un semn că papa doreşte să unească acest an special cu Conciliul Vatican II. Această pasiune pentru conciliu a fost pasiunea vieţii mele. De fapt istoria este iubirea vieţii mele, istoria care trebuie să fie "magistra vitae", deşi, ca să spunem adevărul, nu prea este, pentru că fiecare face experienţa sa şi nu caută să vadă ce li s-a întâmplat altora în aceeaşi situaţie şi astfel să tragă concluzii. Aşadar, până în ani '90 am fost specialist în Evul Mediu. Îmi amintesc de părintele Petru Tocănel, un franciscan conventual român, care a fost profesorul meu, m-a încurajat să scriu şi să mă dedic analizei ştiinţifice a istoriei Evului Mediu. În anii '90 celălalt profesor mi-a spus: Ajunge cu Evul Mediu, este nevoie să treci la perioada contemporană, să te dedici Conciliului Vatican II. Am văzut şi eu această necesitate, pentru că Evul Mediu este Evul Mediu, dar aici suntem în actualitate. Suntem în această reînnoire, reformă, aggiornamento în continuitate a unicului subiect Biserica, aşa cum a spus-o, în linie cu predecesorii săi, papa Benedict al XVI-lea. Sunt trei trepte la care se referă întrebarea dumneavoastră. Prima treaptă: istoria Conciliului Vatican II. A doua este hermeneutica sau interpretarea care trebuie să fie corectă. A treia treaptă este aplicarea, receptarea corectă a Conciliului. Persoane importante au spus deja în timpul Conciliului că vor trebui sute de ani pentru a-l pune în practică.

• Dacă vreţi să dezvoltaţi aceste trei trepte...

Cu privire la istorie, aceasta nu este încă istorie. Vreau să spun că, după 50 de ani, nu avem acea distanţă de eveniment care să dea istoricului capacitatea de a nu fi polarizat în mod ideologic, conform punctului personal de vedere, ci de a se confrunta cu profunzimea istoriei. Cu privire la aceasta, peste câteva săptămâni voi publica Jurnalul conciliar ţinut de secretarul general al Conciliului Ecumenic Vatican II, Mons. Pericle Felici. Ţinând cont de calitatea celui care a ţinut jurnalul, cred că va fi o contribuţie importantă, care va ajuta la un mai mare echilibru în cercetarea istoriei Conciliului Vatican II. Apoi vine interpretarea. Interpretarea trebuie să fie una eclezială. Este loc pentru realitatea ştiinţifică a analizei, este spaţiu pentru teologi, este spaţiu pentru toate, dar mai întâi trebuie să vedem ce spune magisteriul Bisericii. Papa spune că este o reformă. Aceasta nu înseamnă că este revoluţie. Nu înseamnă că înainte era într-un fel, iar acum este altfel, complet diferit. Nu poate fi vorba despre aşa ceva în Biserică. Prin urmare, încă mai este mult de muncă. În anul 2008 am publicat ultimul volum despre hermeneutică. Este contribuţia mea referitoare la hermeneuticele care se află, ca să spunem aşa, în circulaţie. Apoi vorbim despre receptarea Conciliului. Faptul că fiecare Biserică locală a trăit receptarea Conciliului, fiecare pe linia sa, nu înseamnă imediat că se poate vorbi de receptarea corectă a Conciliului. Este în continuare de lucrat la studierea, viziunea şi aprofundarea acestui mare eveniment care este Conciliul Vatican II. Până acum a fost o prezentare mai mult unilaterală şi imediată a Conciliului bazată în special pe jurnalele celor care au participat, dar nu pe izvoarele oficiale ale Conciliului care sunt documentele.

• Cu privire la punerea în practică sau receptarea Conciliului, ar fi, după dv., aspecte de pus în practică? Puteţi numi unele dintre ele?

Fac referinţă la papa Benedict al XVI-lea care a făcut o nouă introducere la anumite documente conciliare pe care el le-a studiat. El spune: "Contrar la ceea ce se crede, raportul Bisericii cu lumea - preocuparea importantă a Conciliului a fost raportul Biserică-lume (Gaudium et spes), raportul cu ea însăşi (Lumen gentium) - nu este atât Gaudium et spes, ci sunt alte două documente care nu păreau atât de importante: cel care se referă libertatea religioasă şi cel care se referă la dialogul cu religiile necreştine". Este, de asemenea, şi dialogul ecumenic. Însă trebuie să înţelegem ce înseamnă ecumenism. Eu am fost în Bielorusia ca nunţiu şi când se vorbea despre ecumenism unii înţelegeau într-un fel şi spuneau că nu acceptă; alţii înţelegeau ce vrea să spună acest cuvânt. Ecumenism nu vrea să spună că totul este la fel, că toţi suntem egali, că este libertate în cercetarea adevărului lui Isus Cristos, a viziunii sale în ceea ce priveşte Biserica sa, apostolii săi etc. Dar să ne întoarcem: adevăratul răspuns al Bisericii pentru lumea contemporană vine din aceste documente care sunt declaraţii, nu sunt nici măcar constituţii, ceea ce nu vrea să spună că nu sunt documente ale Conciliului Vatican II. Sunt, cu toate efectele. Însă evoluţia postconciliară a dus la descoperirea că acestea sunt două puncte fundamentale în căutarea păcii, înainte de toate, a înţelegerii, a familiei popoarelor care trebuie să dialogheze. Aici este marea contribuţie a lui Paul al VI-lea cu enciclica Ecclesiam suam dată la începutul pontificatului său în care vorbeşte despre dialogul în diferite cercuri: dialogul în interiorul Bisericii, dialogul cu alte Biserici şi comunităţi creştine, dialogul cu alte religii, dialogul cu ateii sau cu agnosticii. Am vizitat în aceste zile mai multe comunităţi împreună cu PS Petru care mi-a dat mereu posibilitatea de a predica. Am adus laudă Domnului, dar am participat şi la sfintele Liturghii care au fost frumoase. Aşadar, această participarea trebuie să fie rugătoare. Nu este doar o participare exterioară, ajungând doar să răspunzi, ci este nevoie de inimă, a te cufunda în acea mare rugăciune a lui Cristos şi a Bisericii, care este sfânta Liturghie, adică Euharistia. Aşadar, este o bucurie să auzi poporul care se roagă, care vede Liturghia ca marea sa rugăciune, în care sunt preoţii, apoi cei care slujesc la altar, cei care cântă, ofertoriul cu diferitele semnificaţii, posibilitatea de a primi Euharistia. Putem spune că una dintre marile realităţi de reformă realizate de Vatican II este reforma liturgică. Se vorbeşte de reformă, aşadar. Dar şi aici, toate lucrurile trebuie să fie sub semnul carităţii şi trebuie înţeleşi aceia care au dificultăţi cu schimbările liturgice. În acest sens este de lucru. Mai trebuie folosite şi limba latină şi canonul roman. Apoi, cuvântului lui Dumnezeu. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi tradiţia. Apoi şi magisteriul trebuie să spună ceva în ceea ce priveşte cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spunea: "Nu aş fi crezut în Scriptură dacă Biserica nu mi-ar fi prezentat-o". A fost o perioadă în care nu exista Sfânta Scriptură. Primul text pe care îl avem din Noul Testament datează din anul 52. Aşadar, de la moartea lui Isus şi până în anul 52 a fost predicarea, tradiţia. Numărul zece din documentul despre cuvântul lui Dumnezeu este o cheie fundamentală, deoarece acolo se arată continuitatea aprofundării cuvântului lui Dumnezeu. Apoi este documentul Lumen gentium care este extraordinar de frumos şi care vorbeşte despre reînnoirea reprezentării Bisericii ca mister, nu în sensul că nu se înţelege nimic, ci în sensul bogăţiei despre Biserică, cu toate imaginile preluate din Sfânta Scriptură: Biserica, trupul mistic al lui Cristos, poporul lui Dumnezeu, comuniune. Însă este şi comuniune ierarhică. Nu putem să renunţăm la acest adjectiv. Cullmann, un teolog protestant, vorbea despre geniul catolicismului - cum spunea "Trebuie să încercăm, spunea el, să nu pierdem geniul catolicismului". Voia să spună că Biserica Catolică are acel har, acea caracteristică de a pune împreună "şi pe acesta şi pe acela", nu "sau pe acesta sau pe acela". Şi cred că Vatican II este un bun exemplu a acestei sinteze realizate cu ajutorul Duhului Sfânt, datorită părinţilor conciliari, cu ajutorul teologilor în comuniune cu păstorii lor şi cu poporul creştin, care are sensul credinţei şi care împreună fac un mare concert, rod al Bisericii spre lauda lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor.

• Suntem în Anul Vieţii Consacrate. Care este geneza vocaţiei dv.?

Am intrat în seminar la 19 ani. Mai întâi am făcut liceul la o şcoală normală, nu am făcut seminarul mic. Dar un anumit moment din viaţa am mers să fac un curs de exerciţii spirituale şi acel curs era ţinut de un preot iezuit albanez din Scutari, care abia fusese eliberat din închisoare. A venit el pentru că se îmbolnăvise cel care trebuia să ţină exerciţiile spirituale. A fost o mărturie de credinţă. El a spus că e prima dată că face exerciţii cu alţii. Trebuie să spun că m-a atins acea mărturie a Bisericii care suferă. Şi voi aici, în România, aveţi astfel de mărturii. Acel preot m-a întrebat: Tu ce faci pentru Cristos? Unii mor, sunt martirizaţi, suferă, dau mărturie, trăiesc pentru el, dar tu? Această întrebare m-a pus pe gânduri. Abia întors de la exerciţii m-au întrebat dacă vreau să fiu animatorul pentru cei care doreau să intre în Acţiunea Catolică. Am răspuns: "Eu? Abia m-am întors de la exerciţii. Trebuie să mă gândesc, să văd". Dar ei au insistat. Spun toate acestea pentru nu trebuie să fii sfânt pentru a face bine, pentru a da mărturie, pentru a spune ceva frumos sau pentru a te pune în slujba altora. Spaniolii spun că se ajunge la capătul drumului mergând. Prin urmare, am acceptat şi am mers înainte. Bineînţeles că acolo s-a înrădăcinat dorinţa de a mă dedica tinerilor ca preot. Şi vedeţi până la urmă ce am ajuns să fac: am dorit să devin capelan pentru tineri şi am fost chemat în diplomaţie. Vă fac o mărturisire. Era o problemă de conştiinţă pentru mine. Într-o noapte am avut un vis cu don Bosco care îmi spunea să nu mă preocup dacă nu-mi dedic viaţa tinerilor, pentru că "vei vedea că în viaţa de diplomat vei întâlni mulţi tineri". Şi într-adevăr aşa a fost. Acolo unde am fost trimis am fost capelan al străinilor, al tinerilor, am fost paroh în Mozambic, profesor în Seminar...

• Ce ar putea găsi astăzi un tânăr în preoţie sau în viaţa consacrată? De ce să devină cineva preot sau călugăr?

Viaţa consacrată pentru mine înseamnă urmarea lui Cristos în mod deplin, adică prin sărăcie, castitate, ascultare şi viaţă comună. Este încă de actualitate a-l urma pe Isus Cristos. El fascinează prin cuvinte sale, prin persoana sa, prin ceea reprezintă, prin felul în care a trăit, prin învăţătura şi iubirea sa, prin viaţa pe care şi-o dă pentru noi, prin învierea sa, prin întemeierea comunităţii apostolilor, prin trimiterea lor în lumea întreagă. Eu cred că ne-am obişnuit să auzim cuvintele evangheliei, dar dacă am sta puţin să le analizăm vom constata că sunt unele expresii ale lui Isus care sunt ca o bombă, care au o forţă extraordinară. Gândiţi-vă, de exemplu, la afirmaţia: "Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu". Este doar o frază, dar în spatele acesteia stă o libertate extraordinară a Bisericii, a credincioşilor faţă de puterile acestei lumi, respectându-le, dar totuşi păstrându-şi libertatea pentru care Grigore al VII-lea la începutul celui de-al doilea mileniu s-a luptat şi a murit în exil. Există multe lucruri, multe aspecte din evanghelie, multe texte, multe parabole care sunt profunde, frumoase şi fascinează. Frumuseţea este un drum pentru realizarea vieţii. Cred că acestea îi pot conduce pe tineri la urmarea lui Cristos. În România am fost impresionat de câţi sunt în seminar, câţi aleg viaţa consacrată, câţi merg în străinătate ca misionari. Este o frumuseţe extraordinară. Voi aveţi încă o mare comoară. În alte locuri, secularizarea sau şi mai rău secularismul pun piedici tinerilor care văd fascinaţia realităţii existente. Pentru a aprecia viaţa consacrată trebuie să înţelegi misterul pascal. Trebuie să înţelegi că realitatea cuprinde şi crucea. Nu mergem să o căutăm, dar când apare o acceptăm, privind la acea reînnoire a tuturor lucrurilor care a avut loc în acea dimineaţă a săptămânii, prima duminică, în care Cristos înviat a făcut noi toate lucrurile. Mă bucur cu voi şi vă felicit pentru a această bogăţie pe care o aveţi în ceea ce priveşte viaţa consacrată, care a fost influenţată de experienţa dureroasă a comunismului. Calea frumuseţii este un drum care se prezintă azi mai uşor în comparaţie cu alte drumuri care în trecut îi făceau pe credincioşi să aleagă.

• Aţi stat câteva zile în Dieceza de Iaşi. Aţi fost la Cacica, Iaşi, Răchiteni, Gherăeşti, Butea... Care sunt impresiile?

Pe scurt, aş putea spune că sunt foarte bune din ceea ce am văzut: credinţă şi opere. Am apreciat capacitatea de a împleti vestirea evangheliei (cateheza, celebrările liturgice...), cu promovarea umană, ajutorarea celor mai săraci, bolnavi, singuri, orfani, prezenţa în şcoală. Pentru mine care m-am ocupat de ţigani, am fost plăcut impresionat să văd o operă a părinţilor conventuali care se îngrijesc de multe persoane din această "minoritate" (o minoritate care are 36 de milioane de persoane în întreaga lume). Am văzut că există acest serviciu care se ocupă de alfabetizare, educare, formare, pregătire în special a tinerilor...

• În aceste zile aţi întâlnit şi aţi adresat cuvintele dv. preoţilor şi credincioşilor din mai multe localităţi. Care ar fi mesajul dv. pentru ei?

Fiţi fideli vocaţiei voastre, fiţi mulţumiţi, în ciuda tuturor necazurilor. Toţi ştim că nu e uşoară viaţa de preot, de călugăr, de totală dedicare lui Dumnezeu şi fraţilor, de credincios. Dar dacă facem tot ce ţine de noi pentru a depăşi aceste dificultăţi, totul se va rezolva. Încercaţi să faceţi tot ce puteţi cu ajutorul harului lui Dumnezeu pentru a vă dedica altora, pentru a-i iubi pe cei din jur, în special pe cei care au mai mare nevoie, pentru a iubi Biserica...

• Vă mulţumesc din inimă pentru darul acestei întâlniri şi vă rog, Excelenţă, să nu uitaţi de noi.

Papa spune mereu: "Rugaţi-vă pentru mine". Şi eu spun la fel. Îmi voi aminti cu mare recunoştinţă de invitaţia episcopului vostru pe care mi-a făcut-o, pentru că, spune el, am luptat pentru dreptate în relaţie cu migranţii, pentru primirea care trebuie să fie respectuoasă în ciuda tuturor dificultăţilor celor care emigrează. Mulţumesc episcopului care m-a invitat pentru a-mi arăta recunoştinţa sa şi a diecezei în acest context. Amintirile frumoase pe care le port cu mine vor fi un stimul pentru a fi în comuniune de rugăciune şi de afecţiune pe care Domnul o face să se nască în inimile noastre când ne întâlnim cu fraţii.

Pr. Cornel Cadar

* * *

Iaşi: Hramul catedralei "Sfânta Fecioară Maria, Regină"

Lansarea monografiei satului Răchiteni

Răchiteni: File de istorie şi spiritualitate

Pelerinajul de la Cacica 2015

Comunicat de presă: Pelerinaj la Cacica - 14-15 august 2015

lecturi: 14.