Euharistia şi criza căsătoriei

Reflecţia cardinalului Enio Antonelli în vederea apropiatului Sinod

De părintele Bruno Esposito

"Consider că această scriere reuşeşte să conjuge şi să reafirme demnitatea preţioasă a căsătoriei creştine, aşa cum a fost trăită în Biserica catolică, cu înţelegerea situaţiilor concrete şi complexe care condiţionează responsabilitatea subiectivă a soţilor. Ceea ce rezultă este că tezaurul de demnitate şi de har care a fost încredinţat Bisericii cere să fie întărit şi ilustrat şi în folosul celui care se află în situaţii critice sau de fragilitate: mărind lumina se generează reînnoirea şi forţa pentru a parcurge drumul" (pag. 6). Aceste cuvinte luate din prefaţa cardinalului Sgreccia la textul agil şi dens al cardinalului Antonelli despre criza căsătoriei adică despre căsătoria în criză şi sacramentul Euharistiei, sintetizează în mod clar şi punctual valoarea conţinutului său şi mai ales utilitatea sa cu scopul de a trata diferitele probleme ale şi despre familia creştină astăzi, mai ales în vederea apropiatului Sinod al Episcopilor.

Ceea ce ni se pare important de notat imediat este că textul e rod al formării solide şi al experienţei lungi de păstor a autorului. Tocmai pentru aceasta el a reuşit cu acest text să dea o contribuţie sintetică şi autoritară la problemele crizei căsătoriei, a "familiei tradiţionale" şi la chestiunea eventualei admiteri la Euharistie a perechilor de divorţaţi recăsătoriţi. După o scurtă premisă, în care se explică mai ales motivele, sensul şi scopul scrierii sale, autorul tratează diferitele tematici în opt capitole mici concise. Înainte de toate trebuie notată convingerea sa fermă că astăzi principala urgenţă pastorală este formarea de familii creştine care să fie martori şi model în societatea contemporană, capabile să manifeste în realitatea vieţii zilnice că nu este o utopie căsătoria creştină, ci o posibilitate concretă frumoasă şi posibilă de realizat. De fapt, ele, mai mult decât altele, "... pot vesti evanghelia familiei, «nu ca acela care impune o nouă obligaţie, ci ca acela care împărtăşeşte o bucurie» (Papa Francisc, Evangelii gaudium, 14)" (pag. 12). În concret, dat fiind contextul cultural post-creştin, pastoraţia va trebui să se concentreze în mod cu totul special în educaţia teoretică şi practică a copiilor şi a tinerilor la iubirea creştină, înţeleasă ca dăruire de sine, comuniune şi respectare a celuilalt; în pregătirea serioasă a logodnicilor la căsătorie, prin itinerare adaptate la diferitele situaţii spirituale, culturale, sociale pentru ca ea să fie nu numai valoroasă, ci şi rodnică; însoţirea soţilor, în mod deosebit în primii ani de căsătorie, prin întâlniri periodice conduse de perechi de soţi şi experţi. În orice caz, ceea ce trebuie să fie la baza acestei angajări şi trebuie s-o inspire este punctul ferm şi nenegociabil al indisolubilităţii căsătoriei creştine, încheiate şi consumate, care se întemeiază pe iubirea jertfelnică a soţilor promisă pentru viaţă şi deschisă la viaţă. În lumina acestui punct ferm, autorul, pornind de la Sfânta Scriptură şi de la Tradiţie, demonstrează nonsensul şi caracterul contradictoriu intrinsec chiar şi numai al ipotezei de a putea admite la Euharistie pe divorţaţii recăsătoriţi atât timp cât durează această unire; cele de mai sus, notează pe bună dreptate autorul, sunt valabile şi pentru alte situaţii asemănătoare de dezordine morală obiectivă. "Această excludere nu-i discriminează pe divorţaţii recăsătoriţi faţă de alte situaţii de gravă dezordine obiectivă şi de scandal public. Cel care are obişnuinţa de a înjura trebuie să se angajeze serios ca să corecteze; cel care a comis un furt trebuie să restituie; cel care i-a dăunat aproapelui în mod material sau moral, trebuie să repare. Fără angajare concretă de convertire, nu există dezlegare sacramentală şi admitere la Euharistie. Nu trebuie să fie admişi toţi cei care «perseverează cu încăpăţânare într-un păcat grav public» (CIC, can. 915). Deci nu are sens să se facă o excepţie pentru divorţaţii recăsătoriţi care nu se angajează să-şi schimbe forma de viaţă fie despărţindu-se fie renunţând la raporturile sexuale. Excluderea de la împărtăşania euharistică nu înseamnă excludere din Biserică, ci numai comuniune incompletă" (pag. 15-16) care cere o apropiere atentă şi milostivă din partea Bisericii. Neuitând în această privinţă că deşi nu este posibilă, din motivele văzute, admiterea la sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei, asta nu exclude accesul la milostivirea lui Dumnezeu pe alte căi şi că în orice caz harul lui Dumnezeu nu este legat de sacramente (cf. Familiaris consortio, 84; Reconciliatio et poenitentia, 34; "Sciendum tamen quod, sicut Deus virtutem suam non alligavit sacramentis quin possit sine sacramentis effectum sacramentorum conferre...": Summa Theologiae, III, 64, 7 c). Autorul examinează după aceea îndeosebi nr. 25, 41 şi 52 din Relatio Synodi 2014, care tratează despre apropierea pastorală de persoanele care au încheiat căsătorie civilă, care sunt divorţate şi recăsătorite sau convieţuitoare, şi explică şi mai detaliat, tot în lumina Scripturii şi a Magisteriului, nonsensul unei admiteri a lor la sacramente, chiar şi numai în circumstanţe şi situaţii determinate. Îndeosebi, cu privire la unirile ilegitime scrie, în lumina principiului, din păcate adesea uitat de mai mulţi, bonum ex integra causa malum ex quocumque defectu, "desigur, şi unirile ilegitime conţin valori umane autentice (de exemplu, afectul, ajutorul reciproc, angajarea împărtăşită faţă de copii), pentru că răul este mereu amestecat cu binele şi nu există niciodată în stare pură. Totuşi trebuie evitat să se prezinte aceste uniri în ele însele ca valori imperfecte, în timp ce este vorba de dezordini grave. [...] Legea gradualităţii se referă numai la responsabilitatea subiectivă a persoanelor şi nu trebuie să fie transformată în gradualitate a legii, prezentând răul ca bine imperfect. Între adevărat şi fals, între bine şi rău nu există gradualitate. În timp ce se abţine să judece conştiinţele pe care numai Dumnezeu le vede şi însoţeşte cu respect şi răbdare paşii spre binele posibil, Biserica nu trebuie să înceteze să înveţe adevărul obiectiv al binelui şi al răului, arătând că toate poruncile legii divine sunt exigenţe ale iubirii autentice..." (pag. 31-32 şi cf. şi pag. 42-44 unde reia şi explică mai analitic diferenţa dintre "legea gradualităţii" şi "gradualitatea legii"). Acest lucru se aplică, desigur, şi la unirile homosexuale. Deci nu este imaginabilă o iertare din partea lui Dumnezeu fără convertire şi acest lucru este valabil pentru toate posibilele situaţii examinate, dar în mod deosebit în cazurile de căsătorii eşuate chiar şi din vina unuia singur dintre soţi, care nu va putea justifica niciodată o nouă căsătorie, dată fiind validitatea căsătoriei precedente (cf. pag. 34). Să nu uităm că în această privinţă avem definiţii clare ale Conciliului din Trento care nu pot să fie puse în discuţie decât ameninţând credibilitatea instituţiei conciliare însăşi şi a Magisteriului (cf. Conc. Trid., sessio XXIV, c. 5; Conc. Trid., sessio XXIV, c. 7; Pius al X-lea, Casti connubii). În această perspectivă examinează şi critică practica folosită în Bisericile ortodoxe de a acorda autorizarea pentru o nouă căsătorie după ce a fost desfăcută căsătoria precedentă (cf. pag. 35-36; 51).

Apoi autorul tratează tema indisolubilităţii căsătoriei sacramentale, încheiate şi consumate, asupra căreia nici măcar Biserica nu are nicio putere şi care constituie un bastion al pastoraţiei chemată să evite imobilismul, schimbarea, dar în acelaşi timp angajată tot mai mult într-o fidelitate creativă (cf. pag. 45-54). După aceea examinează semnificaţia şi valoarea iubirii, a indisolubilităţii şi a validităţii căsătoriei sacramentale. În acest context aminteşte, şi din păcate nu dezvoltă, rolul credinţei pentru validitatea sacramentului căsătoriei, temă atinsă şi în timpul celei de-a III-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor (cf. Relatio Synodi, 48). După umila noastră părere, acest aspect este unicul pe care, probabil, autorul trebuia să-l dezvolte dată fiind confuzia care există în acest sens. De fapt, a gândi şi a considera credinţa criteriu pentru a stabili validitatea unei căsătorii sacramentale ni se pare că merge împotriva realităţii obiective şi în mod deosebit ar crea mai multe probleme decât cele pe care intenţionează să le rezolve. Pentru aceste motive ni se pare oportun să spune ceva aici în această privinţă. Îndeosebi, cu privire la introducerea unei forme specifice ad validitatem inerente voinţei de a se căsători în Domnul aşadar o formă liturgică corespunzătoare credinţei personale a mirilor), rezultă absolut necesară soluţionarea problemei doctrinale dacă credinţa este în mod obiectiv ad substantiam a sacramentului căsătoriei, unde nu înţelegem numai o problemă de validitas juridică, ci de adevărată substanţă sacramentală, asupra căreia, însă, Biserica nu are nicio putere. De fapt, introducerea de condiţii juridice ulterioare ad validitatem ar avea drept consecinţă neîndoielnică mărirea exponenţială a numărului de căsătorii nule din punct de vedere obiectiv şi a expune în consecinţă la problema pastorală ulterioară de a face să trăiască în păcat multe cupluri. Ar creşte exponenţial şi numărul cazurilor de căsătorii cu validitate nesigură, cu respectiva obligaţie, pentru Biserică, de a le spune celor doi soţi - şi mai mult în prezenţa crizei matrimoniale - dacă ei sunt efectiv căsătoriţi sau nu în Domnul. În sfârşit, acolo unde soţii n-ar intenţiona în schimb să simuleze, în lipsa credinţei, formula nouă şi impusă, deci ar prefera mai degrabă să nu se căsătorească coram Ecclesia, s-ar restrânge ius connubii al lor, negându-le celor botezaţi, numai pentru faptul că ei nu au o credinţă matură, o instituţie de drept natural, recunoscut totuşi pe deplin de Biserică şi pentru cei nebotezaţi în forma căsătoriei legitime.

În orice caz, acest text al cardinalului Antonelli rămâne un text clar şi util pentru toţi cei care, aşa cum ne aminteşte apostolul Petru, vor să fie mereu gata "...să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, 16 dar cu blândeţe şi bună-cuviinţă" (1Pt 3,15). Mai ales în acest spaţiu de timp care ne desparte de celebrarea apropiatei a XIV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, chemată să prezinte "fiziologia" familiei după precedenta a III-a Adunare Generală Extraordinară care a tratat, dacă se poate spune aşa, "patologiile", este necesar şi urgent să se cunoască tot ceea ce constituie inima vestirii evanghelice despre familie. A conştientiza proiectul lui Dumnezeu care cu siguranţă va putea apare astăzi aproape o utopie, dar care la sfârşit se recunoaşte şi se descoperă că este dorinţa cea mai sinceră, chiar dacă probabil ascunsă şi confuză, a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Autorul contribuie la depăşirea ideii neîntemeiate, dar din păcate foarte răspândite, a unei Biserici care respinge pe unii dintre fiii săi, a unei Biserici care marginalizează în mod ipocrit şi lipsit de milostivire, şi ajută la înţelegerea că tot ceea ce Dumnezeu cere este pentru adevăratul nostru bine şi că iubirea adevărată nu scuteşte niciodată de jertfă şi de iertare. Aceasta a fost convingerea profundă şi intimă a creştinilor din primele secole (cf. pag. 60). Urarea noastră este ca această sinteză a cardinalului Antonelli să-i ajute pe toţi să redescopere bogăţia mesajului creştin despre familie şi mai ales să constituie un instrument valoros pentru a evita acea confuzie în care din păcate a făcut să se cadă acel "Sinod mediatic" care este ceva complet diferit de ceea ce realmente s-a desfăşurat (vezi interviul luat cardinalului Baldisseri dat agenţiei Zenit la 25 iunie 2015). Poporul lui Dumnezeu şi mai ales slujitorii şi păstorii săi, au nevoie de certitudini şi nu de discuţii care dau naştere la aşteptări false şi deviante care ameninţă temeliile chiar ale misiunii Bisericii. De fapt, nu se poate să nu se ţină cont de ceea ce s-a întâmplat după ultimul Sinod extraordinar şi cum au fost răstălmăcite de mass media unele discuţii despre unele teme tratate şi cum le-au receptat mulţi preoţi şi credincioşi. Dacă un cardinal în timpul Sinodului a trebuit să-i amintească vicarului judecătoresc care spunea că de acum era inutil să se prezinte cererile de chemare în judecată pentru a introduce cauza de declarare a nulităţii căsătoriei, dacă persoanele homosexuale convieţuitoare cred că numai este păcat comportamentul lor sau dacă un paroh le spune divorţaţilor recăsătoriţi că pot să se apropie liniştiţi de Euharistie, acesta este semn că ceva trebuie să fie revizuit în modul de a comunica şi de a informa, şi asta nu înseamnă desigur a judeca intenţiile şi propunerile nimănui, ci a fi realişti şi a face totul pentru binele poporului lui Dumnezeu. De fapt, Biserica este fidelă misiunii date ei de Cristos în măsura în care este angajată fără rezerve să slujească Cuvântul lui Dumnezeu pentru oameni. O slujire desigur angajantă şi delicată care cere o continuă atenţie şi capacitate de discernământ, o disponibilitate promptă la dialog, la confruntare cu scopul de a actualiza adevărul lui Dumnezeu, care nu se schimbă, pentru a-l întrupa în diferitele culturi pentru a-i facilita primirea şi înţelegerea (cf. Mc 6,11). Oricum, în toată această angajare în vestirea acelui adevăr care cu adevărat este singurul care eliberează (cf. In 8,32), păstorii Bisericii nu vor trebui să se înşele să primească primirea lumii (cf. In 15,18-21) şi cu umilinţă vor trebui să se simtă mereu administratori ai lucrurilor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1-2) şi că sunt chemaţi de Cristos să fie acea sare care dă cu adevărat gust vieţii (cf. Mt 5,13; Ef 4,1-24), conştienţi că trebuie să fie mereu şi pretutindeni martori credibili care invită la împărtăşirea bucuriei şi harului de a fi creştini pentru şi cu ceilalţi, propunând alegerii lor libere, conştiente şi responsabile proiectul originar al lui Dumnezeu cu privire la căsătorie cu acelaşi spirit, respect şi atitudine a Domnului: "... dacă vrei să intri în viaţă..." (Mt 19,17; cf. şi Mc 6,7-13) aceasta este unica şi adevărata căsătorie.

(După Zenit, 1 şi 2 august 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.