Gänswein: "Până acum, Francisc este singurul glas convingător care spune cum sunt lucrurile"

De Jaume F. Vaello

Camerele vaticane impresionează. Contrar cu ceea ce se întâmplă în studiourile de televiziune - care în realitate sunt mai mici decât apar pe ecran - aici totul este mai mare: Poarta Sfânta Ana, Palatul Apostolic, scările maiestuoase, Curtea Sfântul Damasus. Grandilocvenţă istorică: de fapt, unele părţi ale sale au peste 500 de ani. Splendidă dar, contrar cu ceea ce unii continuă să spună, nu prezentată ostentativ; aş spune chiar contrariul. Mons. Georg Gänswein (1956) ne-a primit în una din acele camere: nu prea mare, roşie, luminoasă, veche şi elegantă. În Mons. Gänswein nu se observă acea îngâmfare care s-ar putea aştepta de la unul aflat în poziţia sa, aşa de aproape de două dintre persoanele cele mai influente din lume. În 1996 a început să lucreze cu cardinalul Ratzinger la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, devenindu-i în 2003 secretarul personal, poziţie pe care a menţinut-o şi la alegerea cardinalului la scaunul pontifical. În 2012 a fost numit prefect al Casei Pontificale şi, cu noul pontificat, Francisc l-a confirmat în funcţie. Era anul 2013, chiar în luna în care o căldură intensă paraliza Roma... dar nu pe papa Bergoglio! Era 31 august. Deci, Mons. Gänswein este, până astăzi, singura persoană în istoria Bisericii care slujeşte doi papi în acelaşi timp. Trăieşte cu papa german: dimineaţa, concelebrează cu el, se roagă împreună rozariul, se plimbă jumătate de oră în Grădinile Vaticane. În schimb, după amiază lucrează cu papa argentinian.

* * *

• Cum reuşiţi să colaboraţi cu doi papi? Nu pare uşor să vă adaptaţi la două personalităţi aşa de diferite...

Desigur sunt foarte diferiţi între ei; şi pentru mine, după o lungă experienţă ca secretar al cardinalului Ratzinger, apoi Benedict al XVI-lea, a începe să lucrez şi cu papa Francisc nu a fost uşor. Să spunem că, folosind un limbaj informatic, a trebuit "să mă fac compatibil", pentru că a fost o schimbare destul de intensă. Deja primisem funcţia de prefect, pe care Francisc a voit s-o reconfirme. Ceea ce facem - colaboratorii mei şi eu - este să slujim. Şi asta e tot. Cum reuşesc? Depinde mult de modul în care papa conduce Biserica. Totuşi, trebuie să spun că este un mare avantaj în toate astea: a trăi şi a lucra cu doi papi şi a avea experienţa acestei diversităţi, m-a ajutat şi mă ajută să cresc uman şi spiritual.

• Dincolo de diferenţele fizice - pantofii, crucea, etc. - pare uneori că între cei doi există o distanţă şi în ceea ce spun...

Toate aceste istorii pe care le auzim de la începutul pontificatului, ca de exemplu că foloseşte pantofi negri, sau materialul crucii sale pectorale este sau nu de argint, sunt secundare: sunt lucruri exterioare, moduri de a face. Dacă se priveşte un pic mai bine la conţinuturi, se va vedea că în exercitarea lui munus petrinum există continuitate cu Benedict al XVI-lea. Şi este corect aşa. Vorbim despre un sud-american şi despre un german, despre două personalităţi foarte diferite. Primul este educat şi format de spiritualitatea iezuită, şi este logic ca modul său de a gândi, de a face şi chiar de a exercita slujirea petrină să fie diferit de cel al celui care a avut o formare înainte de toate academico-universitară.

• Adesea Francisc îmi aminteşte de Ioan Paul al II-lea...

Da, poate să fie. Chiar dacă au ajuns la Scaunul lui Petru cu douăzeci de ani de diferenţă. Amândoi acumulaseră deja o enormă experienţă pastorală, chiar dacă într-un context politic şi cultural foarte diferit. Papa Francisc după ce a condus o dieceză mare şi nu uşoară cum e cea de Buenos Aires; sfântul Ioan Paul al II-lea la conducerea Bisericii de Cracovia care, în acea vreme, era singurul loc unde se putea exprima în mod liber. Cred că putem să-i comparăm în asta, dar şi în unele aspecte ale personalităţii lor.

• Care?

De exemplu, Francisc vorbeşte mult despre "cultura întâlnirii": a întâlni persoane şi a le întâlni cât mai mult posibil. Ioan Paul al II-lea nu a vorbit în mod expres despre această cultură, dar a pus-o în practică în mod constant. Contactul cu alţii, inclusiv contactul fizic, e ceea ce uimeşte la cei doi papi.

• Uneori am auzit spunându-se: "Ioan Paul al II-lea este papa speranţei; Benedict al XVI-lea este papa credinţei; Francisc este papa carităţii". Dumneavoastră credeţi că, deşi simplă, poate să fie o bună analiză a realităţii?

Este greu de rezumat într-un cuvânt un întreg pontificat. De fiecare dată când se încearcă să se cuprindă într-un cuvânt ceva complex există mereu un risc. Aş spune că papa Francisc este papa gesturilor, papa milostivirii. Suntem încă pe drum; în orice caz, după doi ani, cred că a-l defini "Papa gesturilor" poate folosi măcar pentru a da o idee.

• La doi ani de la renunţare, la ce se referea Benedict vorbind despre "pelerinajul său pământesc"?

În ultimul său discurs scurt, la Castel Gandolfo, Benedict al XVI-lea a vorbit despre "ultima etapă a pelerinajului pământesc". Şi mai înainte spusese că el nu va coborî de pe cruce, că nu-l va părăsi pe Domnul. Urcă pe munte ca să se roage pentru Biserică şi pentru Succesorul său. Rolul său acum este spiritual: să se roage pentru barca lui Petru. Este important de amintit că Biserica nu se conduce numai cu decizii şi strategii, ci şi mai ales cu rugăciunea. Biserica este o "echipă de rugăciune" şi ştim bine că dacă se roagă mai multe persoane este mai bine. În această echipă papa emerit are un loc deosebit ca "pelerin".

• Unii încă nu înţeleg renunţarea şi o interpretează ca o strategie pentru a bloca unele tentative de a provoca "mari daune"...

Am putea scrie o întreagă carte de ipoteze şi teorii în această privinţă! Papa Benedict al XVI-lea, în acea zi de 11 februarie, a citit o declaraţie scurtă şi foarte clară expunând motivele sale. Tot ceea ce s-a spus şi s-a imaginat în mod diferit este complet lipsit de fundament. Dacă erau persoane singulare, sau chiar curente, împotriva lui Benedict, este irelevant cu privire la renunţare. Este clar că o persoană ca el a reflectat îndelung asupra unei chestiuni cu o atare importanţă. Nu s-a lăsat intimidat de nimeni. A fost foarte clar în colocviul său cu Peter Seewald, cu mulţi ani înainte de renunţare: "Când există lupii, când există pericolul, păstorul nu trebuie să părăsească turma sa". N-a făcut-o atunci şi n-a făcut-o niciodată; decizia sa nu este o fugă. Acesta este adevărul şi este singura explicaţie cu privire la motivul renunţării.

• În unele ocazii dumneavoastră aţi vorbit despre "roadele" acestei renunţări. Care ar putea să fie aceste roade?

Papa Benedict şi-a dat seama că pentru a conduce Biserica de astăzi este necesar să se aibă forţă spirituală dar şi forţă fizică. Este un act de umilinţă foarte mare a renunţa la papalitate pentru a face loc unuia mai tânăr şi puternic. Cred că este vorba de un mare exemplu de iubire faţă de Domnul şi faţă de Biserică; un exemplu pe care nu toţi pot sau vor să-l înţeleagă. Observând pontificatul papei Francisc, se poate percepe cum imaginea Bisericii s-a schimbat în mai bine. Papa Benedict a făcut primul pas pentru schimbare: a deschis poarta pentru a parcurge acest drum. Cred că ar putea să fie paşi şi în viitor.

• Oricum veţi admite că pentru dumneavoastră acele zile din februarie 2013 n-au fost chiar liniştite: cine ştie ce sentimente contrastante v-au străbătut...

Fără îndoială. Pentru mine au fost zile foarte dificile, dar travaliul a început în realitate în momentul în care papa mi-a spus ceea ce voia să facă, mai înainte cu multe luni. Desigur că a trebuit să tac şi, cum vă puteţi imagina, acest lucru cerea un mare efort. În acea faimoasă zi de 11 februarie şi, după aceea, de 28, eram străbătut de sentimente de recunoştinţă..., dar şi de tristeţe şi chiar de ceva comparabil cu un soi de doliu. Însă Sfântul Părinte luase decizia sa, o decizie de conştiinţă, coram Deo, care deci trebuia respectată şi urmată.

• După părerea dumneavoastră, de ce v-a ales Joseph Ratzinger ca secretar?

Ce întrebare! El avea 75 de ani şi era convins că Ioan Paul al II-lea va accepta demisia sa. Eu lucram deja la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi secretarul său de atunci tocmai primise o nouă funcţie la Congregaţia pentru Viaţa Consacrată. Cardinalul avea nevoie de cineva care să fie secretar şi m-a ales pe mine. Nu mi-a explicat niciodată de ce m-a ales pe mine şi eu nu l-am întrebat niciodată. Am rămas surprins, desigur; dar el a luat această decizie şi eu am acceptat.

• Cred că surpriza de a vedea că al dumneavoastră cardinal devenea papă a fost enormă...

Da, desigur. Nu mi-aş fi imaginat asta vreodată şi cred însuşi cardinalul cu atât mai puţin. A fost ales. El voia să se retragă, dar viitorul a fost complet diferit! A acceptat alegerea ca papă pentru că a văzut în ea voinţa lui Dumnezeu. Şi eu am devenit secretarul unui papă. Şi zilele acelea au fost pentru mine ca un tsunami, aşa cum se poate imagina.

• Cu venirea noului papă v-aţi gândit vreodată că probabil dumneavoastră veţi părăsi funcţia de prefect al Casei Pontificale şi că viaţa dumneavoastră va fi deci un pic mai "liniştită"?

Nu. Nu pentru că eram sigur că voi fi confirmat, ci pentru că toate acestea nu mă preocupau. De aceea nu m-am gândit mult şi nu mi-a fost frică în momentul schimbării. Este normal ca papa, când vrea, când consideră oportun, să schimbe echipa. În 2013 a decis să rămân în funcţie şi eu sunt aici. Acum mă gândesc numai să slujesc în cel mai bun mod posibil.

• După părerea dumneavoastră, şi amintind că pentru papa Ratzinger lupta împotriva relativismului a fost foarte importantă, care consideraţi că este tema cea mai îndrăgită de papa actual?

Problema adevărului rămâne mereu importantă şi cred că Francisc gândeşte în acelaşi mod. Nu că nu este interesat de lupta împotriva relativismului, dar vede clar că Dumnezeu, în pontificatul său, îi cere să se concentreze asupra altor puncte, asupra altor provocări. Îi stă mult la inimă să vorbească despre o "Biserică misionară, săracă"; îi place conceptul de Biserică precum "spital de campanie" sau "Biserică în ieşire". În aceste domenii papa Francisc luptă actualmente.

• Una dintre provocări este familia. De ce credeţi că au circulat atâtea ştiri confuze cu privire la ultimul Sinod şi cu privire la cel care se va ţine în luna octombrie?

Există persoane care au scris sau scriu fără să fie bine informate sau bine pregătite şi în afară de asta există "curente". De aceea este foarte important ca păstorii Bisericii şi credincioşii să aibă clare ideile şi conţinutul şi să le exprime cu francheţe şi sinceritate. Sinodul din octombrie nu trebuie să pornească de la o problemă specială, ci de la tematica principală, adică de la "Evanghelizarea şi familia". E clar că Biserica nu închide ochii în faţa dificultăţilor credincioşilor care trăiesc în situaţii dificile. Totuşi Biserica trebuie să ofere răspunsuri sincere care se orientează nu după spiritul timpurilor, ci după Evanghelie, după Cuvântul lui Isus Cristos şi după tradiţia catolică.

• Care sunt provocările actuale în acest domeniu?

O provocare sunt desigur creştinii care se află într-o situaţie matrimonială, spus în mod teologic, "iregulară". Înseamnă persoane care au divorţat şi s-au recăsătorit civil. Trebuie să le ajutăm, desigur, dar nu în mod reductiv. Este important să ne apropiem de ele, să creăm contact şi să-l menţinem, pentru că sunt membri ai Bisericii ca toţi ceilalţi, nu sunt expulzate şi cu atât mai puţin excomunicate. Ei trebuie însoţiţi, dar există probleme cu privire la viaţa sacramentală. Trebuie să fie foarte sinceri din partea Bisericii, dar şi din partea credincioşilor care trăiesc în această situaţie. Nu e vorba numai de a spune: "Pot, nu pot". Şi acolo, după părerea mea, ar trebui să se înfrunte în mod pozitiv. Problema accesului la viaţa sacramentală trebuie înfruntată în mod sincer pe baza magisteriului catolic. Sper ca în lunile de pregătire înainte de Sinod să se prezinte propuneri care să ajute şi să folosească pentru a găsi răspunsurile corecte la aceste provocări grele.

• Unele dintre aceste dispute provin din ţara dumneavoastră de origine, Germania. De ce?

Da. Este adevărat că nu toate erorile vin de acolo, dar punctul despre care vorbim cu siguranţă că da: în urmă cu douăzeci de ani Ioan Paul al II-lea, după o negociere lungă şi angajantă, n-a acceptat ca creştinii recăsătoriţi să poată avea acces la Euharistie. Ori, nu putem ignora magisteriul său şi să schimbăm lucrurile. De ce unii păstori vor să propună ceea ce nu este posibil? Nu ştiu. Poate că ei cedează în faţa spiritului timpului, poate că se lasă conduşi de aplauzele umane cauzate de mass-media... A fi critic împotriva mass-media este desigur mai puţin plăcut; dar un păstor nu trebuie să decidă pe baza aplauzelor mass-media sau a lipsei de aplauze; măsura este Evanghelia, credinţa, învăţătura sănătoasă, tradiţia.

• De ce credeţi că aceste mass-media pe care tocmai le-aţi menţionat spun puţin sau nimic despre creştinii persecutaţi? Papa este singur?

Papa este foarte clar cu privire la acest punct şi, din păcate, mari instituţii tac sau, dacă vorbesc, o fac în mod inconsistent. Şi acest lucru este foarte grav. Este vorba despre un comportament inacceptabil. Până acum papa este singurul glas convingător şi curajos care spune lucrurile aşa cum sunt. Nu-i este frică şi nu caută aplauzele oamenilor. Acţionează ca sfântul Paul, adică intervine în mod clar opportune şi importune.

• Ziua papei este intensă şi din asta trag concluzia că şi a dumneavoastră este aşa: nu aveţi timp pentru a juca tenis, aşa cum aţi vrea cu siguranţă, sau să vă dedicaţi activităţii universitare. Aţi fi dorit cumva o altă viaţă?

Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Pentru că nu mi-am spus niciodată: "Vreau să fac asta, asta, sau asta...". Când mi-a venit o funcţie, am acceptat-o. Papa Benedict mi-a cerut ceva, deci am acceptat şi am făcut cu plăcere. Acelaşi lucru este valabil pentru papa Francisc.

• Reparcurgând istoria dumneavoastră pornind de la acele zile de tinereţe - în care aveaţi părul lung (râde) - până astăzi, ce ar spune Georg Gänswein despre viaţa sa?

Când privesc înapoi din această perspectivă rând un pic despre toate astea... Eu aveam 18, 19 ani, şi în acea vreme - sfârşitul liceului şi începerea seminarului - era la modă: nu eram unicul! Tatălui meu nu-i plăcea şi acest lucru a cauzat mici momente de tensiune. Dar personal mi-a fost util mereu un principiu de viaţă: "Încrede-te, dar fii atent în cine". Şi încă un altul, care în germană sună aşa: Tue recht und scheue niemanden. Adică, "fă tot ceea ce consideri corect şi nu-ţi fie frică de nimeni".

(După Zenit, 19 iulie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.