Reflecţie la duminica a XVI-a de peste an - B (2015)

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (cf. Ps 23,1).

Duminica aceasta poate fi numită "Duminica Păstorului şi a turmei sale". Turma Domnului păştea în grădina paradisului şi însuşi Dumnezeu o purta la păşuni verzi şi la ape liniştite; nu-i lipsea nimic şi el o înviora (cf. Ps 23,1-3). Dar iată că într-o zi apare în mijlocul turmei un păstor necunoscut, care începe să le spună oilor că Dumnezeu este rău şi fără inimă, că le ţine pe oi mereu închise şi că le dă numai un singur fel de mâncare. Apoi, le spune că dacă, vor merge după el, vor putea umbla pe oriunde vor dori, că vor putea mânca tot ce le va place, că vor putea bea apă de oriunde şi vor putea dormi şi odihni oriunde. De prea mult bine, oile l-au părăsit pe Dumnezeu, păstorul lor bun, şi s-au dus după străin. Într-adevăr, au putut umbla pe oriunde au voit, dar pietrele şi spinii le-au rănit picioarele, iar soarele le-au dogorit; au putut paşte pe unde au voit, dar iarba era săracă şi otrăvitoare; s-au putut adăpa de unde au voit, dar apa era tulbure şi fără gust; au putut dormii oriunde, dar lupii erau mereu în preajmă şi le sfâşiau.

Văzându-le în această situaţie tristă, Dumnezeu le-a trimis profeţi care să le anunţe eliberarea de sub păstorul cel rău, care nu era altul decât diavolul, şi le-a încredinţat în grija conducătorilor civili şi religioşi. Mulţi dintre profeţi s-au lăsat şi ei amăgiţi de satana şi au devenit "profeţi mincinoşi", iar mulţi conducători civili şi religioşi, amăgiţi şi ei de diavol, au devenit "călăi cruzi" pentru turmă. Pe toţi aceştia îi mustră profetul Ieremia astăzi, în prima lectură, şi reafirmă voinţa lui Dumnezeu de a le trimite tuturor oiţelor sale un păstor bun asemenea lui David şi din casa lui David, care va păstori oile în siguranţă (cf. Ier 23,1-6).

La plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Isus a venit şi a eliberat turma Tatălui, din mâna diavolului şi a păstorilor răi, conduşi de acesta. Starea oilor era foarte gravă. Otrăvite veacuri de-a rândul de satana şi oamenii lui, deşi au aşteptat mii de ani păstorul cel bun ca să le elibereze, când a sosit, oile nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1,11), au strigat împotriva lui şi l-au dat la moarte (cf. Mt 27,22).

Un frumos cânt religios spune: "Atuncea oile au venit, pe cruce sus l-au răstignit. Dar el plângea de mila lor, bunul păstor". Dar această răutate a diavolului, a păstorilor răi şi a oiţelor bolnave a fost prevăzută în "planul lui Dumnezeu de mântuire a omului", căci numai murind, Isus putea să-şi mântuiască turma. Moartea Domnului Isus a însemnat pentru multe oiţe scăparea de blestemul păcatului şi luminarea minţii. De aceea, de atunci încoace, multe oiţe s-au alăturat şi se alătură încă lui Isus, în munca de salvare şi de mântuire a turmei Domnului.

Dacă am fost atenţi la citirea lecturilor de astăzi, am putut auzi numele pe care Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, le dă lui Isus: "Domnul este dreptatea noastră" (Ier 23,6); "Domnul este păstorul nostru" (Ps 22/23,1); "Domnul este pacea noastră" (Ef 2,14); "Domnul este odihna noastră" (Mc 6,31); "Domnul este mântuirea noastră" (Ier 23,6).

Ucenicii care trimişi duminica trecută în misiune pentru a vesti pocăinţa şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, tocmai cu aceste titluri mesianice din lecturile de astăzi au vorbit lumii despre Isus (cf. Mc 6,7-13). Iar duminică aceasta, întorşi din misiune, îi vedem pe ucenici povestindu-i lui Isus despre toate cele întâmplate şi despre succesul lor (cf. Mc 6,30-34), cum diavolii au fugit din calea lor şi din suflete şi cum oamenii au primit mântuirea lui Isus (cf. Lc 10,20).

Ucenicii par să să-i spună astăzi lui Isus, spre luminarea noastră: "Tu eşti viaţa noastră, alta nu avem, tu eşti calea noastră, adevărul întreg. Tu eşti forţa noastră, alta nu avem, tu eşti libertatea, pacea inimii. Tu din mii de căi greşite pe toţi ne aduni, ca în unitate-apoi oriunde vei vrea, să fim rază din iubirea ta".

Să nu credem că satana a stat cu mâinile în sân atunci când apostolii au fost trimişi de Isus ca să destrame împărăţia lui de întuneric, vestind oamenilor pocăinţa şi convertirea, căci, tot atunci, şi-a trimis şi el pe oamenii săi, pentru a bruia mesajul lor. Astfel, satana i-a trimis şi el pe oamenii săi: pe Irod, pe Irodiada, pe fiica Irodiadei, pe fariseii şi pe cărturarii, care să-i înspăimânte pe oameni cu acţiunile lor. Dacă lui Isus şi ucenicilor săi le era milă de popor, înmulţind minunile şi pâinile, ucenicii lui satan făceau ospeţe costisitoare prin sudoarea poporului. Dacă Isus şi ucenicii săi făceau bine pe oriunde treceau (cf. Fap 10,38), ucenicii lui satan împrăştiau teroare şi moarte, ucigând pe Ioan Botezătorul şi ameninţând cu moartea pe Isus şi ucenicii săi.

Este interesant de observat cum oile necuvântătoare sunt atât de înţelepte şi pricepute că niciodată nu ascultă şi nu urmează pe un străin. Pe când oamenii, oiţele cuvântătoare ale Domnului, nu disting adesea între păstorii buni şi cei falşi, deşi însuşi Isus i-a învăţat (cf. Mt 23,1-38). Păstorul cel bun merge înaintea oilor şi el îl urmează. Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor ( cf. In 10,4-5). Numai măcelarul mână oile de la spate, dar şi atunci numai oile otrăvite şi îmbolnăvite se lasă mânate de la spate, spre locul de tăiere.

Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) a fost un război purtat sub pretext religios, dar cauza principală a războiului a fost lupta pentru hegemonie între statele din Europa. Acest război care a făcut mult rău ţărilor din Europa, s-a încheiat la 24 octombrie 1648, prin pacea semnată la Münster şi Osnabrück, din Westphalia, o regiune în Germania, centrată pe oraşele: Arnsberg, Bielefeld Osnabrück, Dortmund, Minden şi Münster. Îndată ce s-a semnat pacea, crainicii, pe cai iuţi, au pornit să ducă vestea cea bună a păcii pretutindeni. Într-un sat, pe jumătate ars şi distrus, nişte copii care se jucau, auzindu-i pe acei călăreţi, strigând "Pace! Pace!", au alergat repede la mama lor şi au întrebat-o: "Ce înseamnă cuvântul «pace» pe care l-au strigat călăreţii?" Mama le-a spus: "Pacea este darul lui Dumnezeu şi înseamnă o viaţă liniştită, fără chinuri, fără jafuri, fără vărsări de sânge şi fără omoruri".

Pe pământul nostru, deşi eliberat de Isus de diavol şi moarte, deşi împăcat cu Tatăl ceresc de Isus la cruce, până la venirea sa de-a doua, războiul pentru hegemonie asupra sufletelor oamenilor continuă, căci satana mai ţine încă suflete nemântuite şi mai vrea să câştige şi altele din cele mântuite. Această luptă contra satanei, luptă pentru pace cu noi înşine, luptă pentru pace cu semenii şi luptă pentru pace cu Dumnezeu, începe din inima noastră şi se continuă în afară.

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), doi tâlhari au săvârşit o crimă oribilă, ucigând pe un tată şi pe copilul lui, într-un oraş din Renania, o regiune din vestul Germaniei. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. La început nici nu voiau să audă de "părere de rău". După 14 zile, când preotul a trecut pe la unul din ei, l-a găsit cu cărticica de rugăciuni deschisă la rugăciunea "Actul de căinţă". El i-a povestit preotului că, auzind clopotele unei biserici din apropiere, a intrat în el însuşi, s-a gândit la anii copilăriei când era bun, când frecventa biserica şi învăţătura creştină; apoi s-a gândit la situaţia de acum când, în urma părăsirii celor sfinte, a ajuns un criminal. "Am plâns, spunea el, şi m-am rugat mult pentru pace cu Dumnezeu, pentru pacea cu mine însumi şi pentru pacea cu semenii. Am primit condamnarea ca pe un act de dreptate divină, dar şi ca pe o pocăinţă pentru păcate. Iar dacă şi acum plâng, nu plâng de frica de moarte, ci plâng că nu l-am iubit pe Dumnezeu, care m-a iubit mai întâi. Ceea ce îmi doresc acum este ca şi tovarăşul meu să se convertească; i-am trimis deja mai multe scrisori în acest sens". Când preotul i-a spus că şi tovarăşul său s-a convertit, s-a mai spovedit încă odată, s-a împărtăşit şi a primit moartea cu speranţa iertării şi a mântuirii, făcând ca şi mulţi alţi deţinuţi să se convertească. A trecut de partea lui Dumnezeu şi a dus lupta contra satanei în inima sa şi în inima altor păcătoşi ca el.

Evanghelia de astăzi ne mai spune că Isus, păstorul cel bun, şi-a condus ucenicii într-un loc retras, pentru a-i proteja de uneltirile şi de ameninţările lui Irod, dar şi pentru a-i odihni după munca lor pentru mântuirea oamenilor.

Dacă vom privi în Biblie, vom vedea cu uşurinţă că nici un alt fel de lucrător nu este protejat şi odihnit de Dumnezeu, decât lucrătorul misionar, decât lucrătorul apostolic. Astfel: Moise este protejat şi odihnit de Dumnezeu, de ameninţările lui faraon (cf. Ex 2,15). Ilie este protejat şi odihnit de Dumnezeu de ameninţările Isabelei şi a regelui Ahaz (cf. 1Rg 17,3-4). Daniel este protejat şi odihnit de Dumnezeu de ameninţările oamenilor lui Nabucadenţar, împăratul Babilonului (cf. Dan 1,9; 6,14.23). Ucenicii Domnului sunt astăzi odihniţi şi protejaţi de ameninţările lui Irod (cf. Mc 6,31). Petru a fost protejat şi odihnit, fiind scos din închisoare de îngerul Domnului (cf. Fap 12,11) Paul a fost protejat şi odihnit de ameninţările evreilor (cf. Fap 22,29).

Noi înşine, când vom accepta şi împlini misiunea de apostol dată de Isus fiecărui ucenic al său, vom fi şi noi protejaţi şi odihniţi de ameninţările celor răi; vom fi susţinuţi (cf. Lc 22,35); vom fi conduşi la păşuni verzi şi la ape liniştite (cf. Ps 23,2); ni se vor oferi chiar multe din cele necesare vieţii (cf. Mc 6,8).

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un ucenic care primeşte să devină apostol este acela de a refuza mentalitatea de a gândi şi acţiona a lumii. Isus a exprimat aceasta, atunci când ne-a spus că nu suntem din lume (cf. In 15,19). Sfântul Paul a exprimat aceasta, atunci când ne spus: "Ieşiţi din mijlocul lor, depărtaţi-vă de ei" (2Cor 6,17). Sfântul Iacob a exprimat aceasta atunci când ne-a spus: "Să vă păziţi întinaţi de lume" (Iac 1,27). De ce toate acestea? Pentru că numai cei ieşiţi din groapa păcatului pot ridica pe alţii; pentru că numai cei salvaţi din apele morţii pot salva pe alţii; numai cei eliberaţi din temniţa diavolului pot ajuta şi pe alţii să se elibereze.

Sfânta Bernadette Soubirous (1844-1879), întrebată fiind de cine se teme cel mai mult pe pământ, a spus: "Cel mai mult mă tem de creştinii numai cu numele, de creştinii care zic şi nu fac. Aceştia fac cel mai mult rău Bisericii şi sufletelor de mântuit". Cum spune Scriptura, creştinii numai cu numele sunt ca "stâncile ascunse, ca nori fără ploaie, ca pomii fără rod, ca nişte stele rătăcitoare" (cf. Iuda 1,12-13).

Apoi, al doilea lucru pe care trebuie să-l facă un ucenic care primeşte chemarea lui Isus de a fi apostol împreună cu el, este să aibă milă faţă de oamenii care rătăcesc departe de Dumnezeu şi să-i cheme la împărăţia cerurilor (cf. Mc 6,34).

Cât timp vom refuza misiunea dată de Isus tuturor ucenicilor săi, ascultând de şoaptele lumii, vom trăi printre spini, vom umbla prin locuri de păcat, vom mânca hrană otrăvită, vom bea apă tulbure, ne vom istovi în zadar lăsând şi târând fără milă şi pe alţii în acelaşi chin. Dar din momentul în care vom accepta misiunea apostolică, vom deveni oameni miloşi şi însuşi Isus: ne va odihni ca un preludiu al odihnei veşnice; ne va primi cu milă ca un preludiu al milei veşnice; ne va învăţa îndelung, ca un preludiu al descoperirilor veşnice; ne va pregăti masă, chiar în mijlocul duşmanilor noştri, ca un preludiu al ospăţului său veşnic din paradis.

Cardinalul František Tomášek (1899-1992), arhiepiscop de Praga, în anul 1985, primind 12 tineri germani, care purtau Crucea Anului Sfânt, dăruită de sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), a spus: "Cine lucrează pentru împărăţia lui Dumnezeu face foarte mult; dar cine suferă pentru împărăţia lui Dumnezeu, face totul".

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i-au fost smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i-au rămas strâmbe şi pline de cicatrice. Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a refuzat spunând: "I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini cicatrizate. Oamenii nu vor asculta ceea ce spui, căci nu vor putea să nu se uite la mâinile tale". Concluzia ar fi că mâinile cicatrizate ale misionarului ar vorbi mai convingător despre iubirea lui pentru Cristos decât orice cuvinte pe care le ar putea spune. Noi cât am suferit noi pentru Isus şi pentru evanghelia sa?

Julien Green (1900-1998), un scriitor francez de origine americană, un scriitor de orientare catolică, vorbind odată despre Jacques Maritain (1882-1973), care a fost un filozof catolic francez, spunea: "Ceea ce îmi place la Jacques Maritain, este faptul că el aduce mereu vorba despre Dumnezeu".

Asta să facem şi noi când suntem în mijlocul semenilor noştri, să aducem mereu vorba de Dumnezeu, despre mântuirea sa de la cruce şi, de împărăţia sa, la care ne cheamă pe toţi cu iubire. "Ca nişte buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu, fiecare, după carisma pe care a primit-o, să vă slujiţi unii pe alţii. Dacă cineva vorbeşte, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujeşte, să o facă după puterea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 4,10-11).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.