CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)

Sfânta Liturghie

Campusul mare din Ñu Guazú

Duminică, 12 iulie 2015

"Domnul ne va da ploaie şi pământul îşi va aduce roadele sale", aşa spune Psalmul (cf. 84,13). Asta suntem invitaţi să celebrăm, acea misterioasă comuniune dintre Dumnezeu şi poporul său, dintre Dumnezeu şi noi. Ploaia este semn al prezenţei sale în pământul lucrat de mâinile noastre. O comuniune care dă rod mereu, dă viaţă mereu. Această încredere provine din credinţă, a şti că putem să ne bazăm pe harul său, care mereu va transforma şi va iriga pământul nostru.

O încredere care se învaţă, care se educă. O încredere care se formează în sânul unei comunităţi, în viaţa unei familii. O încredere care devine mărturie pe feţele atâtora care ne stimulează să-l urmăm pe Isus, să fim discipoli ai Celui care nu dezamăgeşte niciodată. Discipolul se simte invitat să se încreadă, se simte invitat de Isus să-i fie prieten, să împărtăşească destinul său, să împărtăşească viaţa sa. "Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). Discipolii sunt cei care învaţă să trăiască în încrederea prieteniei lui Isus.

Şi Evanghelia ne vorbeşte despre această ucenicie. Ne prezintă cartea de identitate a creştinului. Scrisoarea sa de prezentare, scrisorile sale de acreditare.

Isus îi cheamă pe discipolii săi şi îi trimite dându-le reguli clare, precise. Îi provoacă printr-o serie de atitudini, comportamente pe care trebuie să le aibă. Nu sunt puţine dăţile care ni se pot părea exagerate sau absurde; atitudini pe care ar fi mai uşor să le citim simbolic sau "spiritual". Însă Isus este foarte clar. Nu le spune: "Faceţi în vreun mod" sau "faceţi ceea ce puteţi".

Să amintim împreună aceste recomandări: "Nu luaţi pentru călătorie decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani... rămâneţi în casa în care vă vor găzdui" (cf. Mc 6,8-11). Ar părea ceva imposibil.

Am putea să ne concentrăm pe cuvintele "pâine", "bani", "desagă", "toiag", "sandale", "tunică". Şi ar fi legitim. Dar mi se pare că există un cuvânt-cheie, care ar putea trece neobservat în faţa impactului celor pe care tocmai le-am enumerat. Un cuvânt central în spiritualitatea creştină, în experienţa uceniciei: ospitalitatea. Isus, ca bun învăţător, pedagog, îi trimite să trăiască ospitalitatea. Le spune: "Rămâneţi acolo unde vă vor primi". Îi trimite să înveţe una dintre caracteristicile fundamentale ale comunităţii credincioase. Am putea spune că creştinul este cel care a învăţat să găzduiască, a învăţat să primească.

Isus nu-i trimite ca puternici, ca proprietari, conducători, sau încărcaţi cu legi şi cu norme; dimpotrivă, le arată că drumul creştinului este pur şi simplu a transforma inima, proprie, şi a ajuta la transformarea inimii altora. A învăţa să trăiască într-un alt mod, cu o altă lege, sub o altă normativă. Înseamnă a trece de la logica egoismului, a închiderii, a ciocnirii, a dezbinării, a superiorităţii, la logica vieţii, a gratuităţii, a iubirii. De la logica dominării, a asupririi, a manipulării, la logica acceptării, a primirii şi a îngrijirii.

Sunt două logici care sunt în joc, două moduri de a înfrunta viaţa şi de a înfrunta misiunea.

De câte ori gândim misiunea pe baza proiectelor sau programelor. De câte ori imaginăm evanghelizarea în jurul miilor de strategii, tactici, manevre, trucuri, încercând să convertim persoanele cu argumentaţiile noastre. Astăzi Domnul ne spune foarte clar: în logica Evangheliei nu se convinge cu argumentaţii, cu strategii, cu tactici, ci pur şi simplu învăţând să primim, să găzduim.

Biserica este mamă cu inima deschisă care ştie să accepte, să primească, în special pe cel care are nevoie de îngrijire mai mare, pe cel care este în dificultate mai mare. biserica, aşa cum o voia Isus, este casa ospitalităţii. Şi cât bine putem face dacă ne încurajăm să învăţăm acest limbaj al ospitalităţii, acest limbaj al primirii, al acceptării! Câte răni, câtă disperare se poate îngriji într-o locuinţă în care cineva poate să se simtă primit! Pentru aceasta este nevoie să se ţină uşile deschise, mai ales uşile inimii.

Ospitalitate cu cel înfometat, cu cel însetat, cu străinul, cu cel gol, cu cel bolnav, cu prizonierul (cf. Mt 25,34-37), cu leprosul, cu paraliticul. Ospitalitate cu cel care nu gândeşte ca noi, cu cel care nu are credinţă sau a pierdut-o, şi eventual din vina noastră. Ospitalitate cu cel persecutat, cu şomerul. Ospitalitate cu culturile diferite, de care acest ţinut paraguaian este aşa de bogat. Ospitalitate cu păcătosul, pentru că şi fiecare dintre noi este păcătos.

De atâtea ori uităm că există un rău care precede păcatele noastre, care vine înainte. Există o rădăcină care provoacă atâtea, dar atâtea daune, care distruge în tăcere atâtea vieţi. Există un rău care, puţin câte puţin, îşi face un cuib în inima noastră şi "mănâncă" vitalitatea noastră: singurătatea. Singurătate care poate să aibă multe cauze, multe motive. Cât de mult distruge viaţa şi cât de mult ne face rău! Ne desparte de ceilalţi, de Dumnezeu, de comunitate. Ne închide în noi înşine. De aceea ceea ce este propriu Bisericii, acestei mame, nu este îndeosebi să gestioneze lucruri, proiecte, ci să înveţe să trăiască fraternitatea cu alţii. Fraternitatea primitoare este ce mai bună mărturie că Dumnezeu este Tată, pentru că "prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

În acest mod Isus ne deschide la o logică nouă. Un orizont plin de viaţă, de frumuseţe, de adevăr, de plinătate.

Dumnezeu nu închide niciodată orizonturile, Dumnezeu nu este niciodată pasiv în faţa vieţii, nu este niciodată pasiv în faţa suferinţei fiilor săi. Dumnezeu nu se lasă niciodată învins în generozitate. Pentru aceasta ni-l trimite pe Fiul său, îl dăruieşte, îl încredinţează, îl împărtăşeşte; pentru ca să învăţăm drumul fraternităţii, drumul darului. Este în mod definitiv un nou orizont, este un nou cuvânt pentru atâtea situaţii de excludere, de destrămare, de închidere, de izolare. Este un Cuvânt care rupe tăcerea singurătăţii.

Şi când suntem obosiţi sau ne devine apăsătoare misiunea de a evangheliza, este bine să ne amintim că viaţa pe care Isus ne-o oferă răspunde la necesităţile cele mai profunde ale persoanelor, pentru că toţi am fost creaţi pentru prietenia cu Isus şi pentru iubirea fraternă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 265).

Un lucru este sigur: nu putem obliga pe nimeni să ne primească, să ne găzduiască; este sigur şi este parte a sărăciei noastre şi a libertăţii noastre. Dar este la fel de sigur că nimeni nu ne poate obliga să nu fim primitori, ospitalieri faţă de viaţa poporului nostru. Nimeni nu ne poate cere să nu primim şi să nu îmbrăţişăm viaţa fraţilor noştri, mai ales viaţa celor care au pierdut speranţa şi gustul de a trăi. Cât de frumos este să ne imaginăm parohiile, comunităţile, capelele noastre, unde sunt creştinii, nu cu uşile închise, ci ca adevărate centre de întâlnire între noi şi Dumnezeu. Ca locuri de ospitalitate şi de primire.

Biserica este mamă, ca Maria. În ea avem un model. A primi, ca Maria, care nu a dominat şi nu a luat în stăpânire Cuvântul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, l-a găzduit, l-a purtat în sân şi l-a dăruit.

A primi ca pământul care nu domină sămânţa, ci o primeşte, o hrăneşte şi o face să încolţească.

Aşa vrem să fim noi creştinii, aşa vrem să trăim credinţa în acest pământ paraguaian, ca Maria, primind viaţa lui Dumnezeu în fraţii noştri cu încredere, cu certitudinea că "Domnul ne va da ploaie şi pământul nostru îşi va da roadele sale". Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.