CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)

Întâlnire cu lumea din şcoală şi din universitate

Universitatea Catolică Pontificală din Ecuador, Quito

Marţi, 7 iulie 2015

Fraţi întru episcopat,

Domnule rector,

Stimate autorităţi,

Dragi profesori şi studenţi,

Prieteni şi prietene,

Simt o mare bucurie să fiu în această după-amiază împreună cu voi în această Universitatea Pontificală din Ecuador, care de aproape şaptezeci de ani realizează şi actualizează rodnica misiune educatoare a Bisericii în slujba bărbaţilor şi femeilor naţiunii. Vă mulţumesc pentru cuvintele respectuoase cu care m-aţi primit şi mi-aţi transmis neliniştile şi speranţele care apar în voi în faţa provocării, personale şi sociale, a educaţiei. Dar văd că sunt câţiva nori mari la orizont, sper să nu vină furtuna, nu mai mult de o ploicică.

În Evanghelie am ascultat cum Isus, Învăţătorul, învăţa mulţimea şi micul grup de discipoli, adaptându-se la capacitatea lor de înţelegere. Făcea asta prin parabole, ca aceea a semănătorului (Lc 8,4-15). Domnul a fost mereu "plastic" în modul de a învăţa. În aşa fel încât toţi să poată înţelege. Isus nu căuta să "arate ostentativ propria ştiinţă". Dimpotrivă, vrea să ajungă la inima omului, la capacitatea sa, la viaţa sa, pentru ca aceasta să dea rod.

Parabola semănătorului ne vorbeşte despre cultivare. Ne indică tipurile de teren, tipurile de semănat, tipurile de rod şi relaţia care se creează între ele. Deja din Geneză, Dumnezeu îi şopteşte omului această invitaţie: a cultiva şi a păzi (cf. Gen 2,15).

Nu îi dă numai viaţa, îi dă pământul, creaţia. Nu îi dă numai o însoţitoare şi posibilităţi infinite. Îi adresează şi o invitaţie, îi dă o misiune. Îl invită să facă parte din opera sa creatoare şi îi spune: cultivă! Îţi dau seminţele, îţi dau pământul, apa, soarele, îţi dau mâinile tale şi pe cele ale fraţilor tăi. Iată, este şi al tău. Este un cadou, este un dar, este o ofertă. Nu este ceva dobândit, nu este ceva care se cumpără. Ne precede şi va urma după noi.

Este un dar dat de Dumnezeu pentru ca împreună cu El să-l putem face darul nostru. Dumnezeu nu vrea o creaţie pentru sine, pentru a se privi pe sine însuşi. Dimpotrivă. Creaţia este un dar care trebuie să fie împărtăşit. Este spaţiul pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a construi cu noi, pentru a construi un "noi". Lumea, istoria, timpul, este locul în care mergem să construim acel noi cu Dumnezeu, acel noi cu alţii, acel noi cu pământul. Viaţa noastră ascunde mereu această invitaţie, o invitaţie mai mult sau mai puţin conştientă, care rămâne mereu.

Însă observăm un amănunt. În relatarea din Geneză, împreună cu cuvântul "a cultiva", imediat spune un altul: "a păzi", a avea grijă. Unul se înţelege pornind de la celălalt. O mână merge spre cealaltă. Nu cultivă cel care nu are grijă şi nu are grijă cel care nu cultivă.

Nu numai că suntem invitaţi să fim parte a operei creatoare cultivând-o, făcând-o să crească, dezvoltând-o, ci suntem invitaţi şi să avem grijă de ea, s-o protejăm, s-o păzim. Astăzi această invitaţie ni se impune nouă cu forţă. Nu ca o simplă recomandare, ci ca o exigenţă care se naşte "pentru răul pe care i-l provocăm, din cauza folosirii iresponsabile şi a abuzului bunurilor pe care Dumnezeu le-a pus în ea. Am crescut crezând că eram proprietarii şi dominatorii săi, autorizaţi să o prădăm... Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonaţi şi maltrataţi este pământul nostru asuprit şi devastat" (Enciclica Laudato si', 2).

Există o relaţie între viaţa noastră şi cea a mamei noastre pământul. Între existenţa noastră şi darul pe care Dumnezeu ni l-a oferit. "Mediul uman şi ambientul natural se degradează împreună şi nu vom putea înfrunta în mod adecvat degradarea ambientală dacă nu acordăm atenţie cauzelor care au legătură cu degradarea umană şi socială" (ibid., 48). Însă aşa cum spunem "se degradează", în acelaşi mod putem spune "se susţin şi se pot transfigura". Este o relaţie care păstrează o posibilitate, atât de deschidere, de transformare, de viaţă, cât şi de distrugere şi de moarte.

Un lucru este sigur: nu putem continua să întoarcem spatele realităţii noastre, fraţilor noştri, mamei noastre pământul. Nu ne este permis să ignorăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru ca şi cum situaţii determinate n-ar exista sau n-ar avea nimic de-a face cu realitatea noastră. În plus, nu ne este permis, nu este uman a intra în jocul culturii rebutului.

Încă o dată, se repetă cu putere această întrebare a lui Dumnezeu adresată lui Cain: "Unde este fratele tău?". Eu mă întreb dacă răspunsul nostru va continua să fie: "Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Gen 4,9).

Eu trăiesc la Roma şi iarna este frig. Se întâmplă ca foarte aproape de Vatican să fie, dimineaţa, un bătrân mor de frig. Nu dă ştirea niciun ziar, nicio cronică. Un sărac care moarte de frig şi de foame astăzi nu este o ştire, însă dacă bursele din principalele capitale ale lumii coboară două sau trei puncte, se creează un mare scandal mondial. Eu mă întreb: Unde este fratele tău? Eu vă cer să vă puneţi, fiecare, această întrebare şi să o adresaţi Universităţii, Universităţii voastre Catolice: Unde este fratele tău?

În acest context universitar ar fi frumos să ne întrebăm cu privire la educaţia noastră în faţa acestui pământ care strigă spre cer.

Şcolile noastre sunt o pepinieră, o posibilitate, pământ fertil pentru a îngriji, a stimula şi a proteja. Pământ fertil însetat de viaţă.

Mă întreb împreună cu educatorii voştri: vegheaţi asupra studenţilor voştri ajutându-i să dezvolte un spirit critic, un spirit liber, în măsură să se îngrijească de lumea de astăzi? Un spirit care să fie în măsură să găsească noi răspunsuri la multele provocări pe care societatea le pune astăzi omenirii? Sunteţi în măsură să-i încurajaţi să nu ignore realitatea care îi înconjoară? Să nu ignore ceea ce se întâmplă în jur? Sunteţi capabili să-i stimulaţi la asta? În acest scop trebuie să-i faceţi să iasă din aulă, mintea lor trebuie să iasă din aulă, inima lor trebuie să iasă din aulă. Cum intră în diferitele programe universitare sau în diferitele zone de muncă educativă viaţa din jurul nostru cu întrebările sale, interogativele sale, chestiunile sale? Cum generăm şi cum însoţim dezbaterea constructivă, care se naşte din dialog în vederea unei lumi mai umane? Dialogul, acel cuvânt-punte, acel cuvânt care creează punţi.

Şi există o reflecţie care ne implică pe toţi: familiile, şcolile, pe profesori: cum putem să-i ajutăm pe tinerii noştri să nu identifice diploma universitară cu un sinonim de status mai ridicat, sinonim cu banii, cu prestigiul social. Nu sunt sinonime. Cum îi ajutăm să identifice această pregătire ca un semn de responsabilitate mai mare faţă de problemele de astăzi, respect faţă de îngrijirea săracilor, respect faţă de salvgardarea mediului.

Şi voi, dragi tineri care sunteţi aici, prezent şi viitor al Ecuadorului, sunteţi cei care trebuie să faceţi gălăgie. Cu voi, care sunteţi sămânţă de transformare a acestei societăţi, aş vrea să mă întreb: ştiţi că acest timp de studiu nu este numai un drept, ci şi un privilegiu pe care voi îl aveţi? Câţi prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi, ar vrea un loc în acest loc şi din diferite circumstanţe nu l-au avut? În ce măsură studiul nostru ne ajută şi ne face să solidarizăm cu ei? Puneţi-vă aceste întrebări, dragi tineri.

Comunităţile educative au un rol vital, un rol esenţial în construirea cetăţeniei şi a culturii. Atenţie: nu e suficient a face analize, a descrie realitatea; este necesar a da viaţă la spaţii, la locuri de cercetare adevărată, la dezbateri care să genereze alternative la problemele existente, în special astăzi, când este necesar a merge la concret.

În faţa globalizării paradigmei tehnocratice care tinde să creadă "orice obţinere de putere este pur şi simplu progres, creştere de siguranţă, de utilitate, de bunăstare, de forţă vitală, de plinătate de valori, ca şi cum realitatea, binele şi adevărul ar apare spontan din puterea însăşi a tehnologiei şi a economiei" (Enciclica Laudato si', 105), astăzi vouă, mie, tuturor, ni se cere ca să ne grăbim cu urgenţă să gândim, să căutăm să discutăm despre situaţia noastră actuală - şi spun urgenţă -; ca să ne încurajăm să gândim despre ce tip de cultură vrem sau pretindem nu numai pentru noi ci pentru copiii noştri şi nepoţii noştri. Acest pământ l-am primit ca moştenire, ca pe un dar, ca pe un cadou. Am face bine să ne întrebăm: cum vrem să-l lăsăm? Ce indicaţii vrem să imprimăm existenţei? "În ce scop trecem din această lume? Pentru ce scop am venit în această viaţă? Pentru ce scop lucrăm şi luptăm?"(ibid., 160), pentru ce studiem?

Iniţiativele individuale sunt mereu bune şi fundamentale, dar ni se cere să facem un alt pas înainte: ne încurajează să privim realitatea în mod organic şi nu fragmentar; să ne punem întrebări care ne includ pe noi toţi, din moment ce toţi "sunt relaţionaţi întrei ei" (ibid., 138). Nu există drept la excludere.

Ca Universitate, ca instituţii educative, ca profesori şi studenţi, viaţa ne provoacă să răspundem la aceste două întrebări: de ce acest pământ are nevoie de noi? Unde este fratele tău?

Duhul Sfânt să ne inspire şi să ne însoţească, pentru că El ne-a chemat, ne-a invitat, ne-a dat oportunitatea şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a da ceea ce este mai bun în noi. Să ne dea forţa şi lumina de care avem nevoie. Este acelaşi Duh care în prima zi a creaţiei plutea peste ape căutând să transforme, căutând să dea viaţa. Este acelaşi Duh care a dat discipolilor forţa Rusaliilor. Este acelaşi Duh care nu ne abandonează şi devin una cu noi pentru a găsi noi moduri de viaţă. El să fie însoţitorul şi maestrul nostru de călătorie. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.