Reflecţie la duminica a XVII-a de peste an - B (2015)

Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape.

Evanghelia şi lecturile de astăzi au un caracter pascal, de aceea, nu pot fi înţelese bine dacă sunt separate de Paşte. Lecturile de astăzi ne duc cu gândul la trecerea lui Isus de la viaţă la moarte; la trecerea de la pâinea care dă viaţă trupului, la pâinea care dă viaţă sufletului; la trecerea de la ospăţul de aici, la ospăţul cel veşnic din paradis.

Pericopa evanghelică din această duminică o continuă pe cea din duminica trecută, care ne spunea că lui Isus, văzând mulţimile care l-au urmat, i s-a făcut milă de ele, căci erau ca nişte oi fără păstor (cf. Mc 6,34). Isus şi-a arătat mila faţă de oamenii care l-au urmat oferindu-le hrană pentru suflet, adică o învăţătură curată, şi hrană pentru trup, adică pâine şi peşte din belşug. Isus nu neglijează nici sufletul şi nici trupul. Isus a venit să ne mântuiască sufletul, dar să ne învie cu trupul. Deci, cine vine la Isus găseşte hrană îmbelşugată pentru trup şi pentru suflet. Isus se preocupă de trebuinţele materiale şi spirituale ale tuturor oamenilor, dar mai ales de cele ale celor care îl urmează.

Apostolii, ca şi mulţi oameni de-a lungul timpurilor, au voit să separe hrana pentru suflet de hrana pentru trup. De aceea, i-au sugerat lui Isus să dea drumul mulţimii pentru ca oamenii să îşi poată găsi ceva de mâncare în satele învecinate. Însă Isus le-a răspuns: "Daţi-le voi să mănânce!" (Mt 14,16). Atunci, au adus la Isus puţinul pe care l-au avut, iar Isus a săturat cu cele cinci pâini de orz peste 5000 de bărbaţi numai.

La înmulţirea pâinilor de către Isus remarcăm cu uşurinţă: simbolul, semnul şi profeţia.

1. Mai întâi simbolul. Moise, cel prin care Dumnezeu a trimis mana pentru hrana vechiului său popor ales, a aşezat mulţimea poporului pe iarbă, în cete de câte 50 şi 100 de persoane (cf. Ex 18,21.25). Isus, aşezând mulţimea pe iarbă tot în cete de 50 şi 100 de persoane (cf. Mc 6,40), arată că el este noul profet promis şi trimis de Dumnezeu (cf. Dt 18,15; Lc 7,16), pentru a hrăni poporul şi pentru a-l conduce printr-un nou exod spre împărăţia sa veşnică din ceruri.

Isus foloseşte cele cinci pâinişoare puse de mama săracă în desaga copilului ei, trimis să primească evanghelia mântuirii (cf. In 6,9). Cele cinci pâini sunt simbolul celor cinci cărţi ale lui Moise, învăţătura de bază a iudeului. Şi cele cinci pietre alese de David din râu, în lupta cu Goliat (cf. 1Sam 17,40), tot pe cele cinci cărţi ale lui Moise le-a simbolizat. Căci cu puterea lui Dumnezeu l-a învins David pe Goliat (cf. 1Sam 17,45) şi tot cu puterea lui Dumnezeu a înmulţit Isus pâinile. Dacă Legea veche satisfăcea nevoile spirituale ale poporului, cu cât mai mult nu vor satisface miile de pâini binecuvântate şi oferite de Isus?

Faptul că Isus a ales tocmai timpul Paştelui pentru a hrăni mulţimea cu pâine din belşug vrea să arate că el este noul Paşte, noua "trecere"; că, odată cu el, au început noile binecuvântări şi eliberări. Acum nu mai este vorba de o "trecere" dintr-o ţară în alta, ci acum este vorba de o "trecere" deosebită: trecerea de la pământ la cer, trecerea de la pâinea pământească la pâinea cerească a nemuririi, trecerea de la o vieţuire după trup la o vieţuire duhovnicească, trecerea de la timpul aşteptării la timpul împlinirii, trecerea de la stăpânirea satanei la stăpânirea lui Dumnezeu, trecerea de la o viaţă muritoare la o viaţă veşnică, trecerea de la călăuzirea oamenilor la călăuzirea lui Dumnezeu, trecerea de la jertfele neputincioase ale animalelor la jertfa atotputernică a lui Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu (cf. In 1,29).

2. Apoi semnul. Înmulţirea pâinilor poate fi privită şi ca "minune", cum o văd sfinţii Matei, Marcu şi Luca; dar poate fi privită şi ca "semn", aşa cum a privit-o sfântul apostol Ioan. Diferenţa dintre minune şi semn este aceea că "minunea" poate fi văzută ca un simplu gest de milă a lui Isus faţă de oamenii flămânzi, dar "semnul" este acela care trece dincolo de timpul prezent şi are în vedere veşnicia fericită. Semnul înseamnă că ceea ce au făcut Isus, profeţii, apostolii şi creştinii buni trebuie să continuăm a face noi, sub aceeaşi binecuvântare a lui Dumnezeu. Preocuparea lor trebuie să fie şi preocuparea noastră, adică de la alinarea trupului să ajungem la alinarea sufletului. Isus, apostolii, profeţii, creştinii cei buni, de la vindecarea ochilor, urechilor, picioarelor şi a altor boli trupeşti, ajungeau la vindecare ochilor, urechilor, picioarelor şi a altor boli sufleteşti. Semnul este ceva care ne implică plenar şi pe noi. Chiar dacă cei răi, asemenea lui Cain, vor spune că nu sunt păzitorii fraţilor lor (cf. Gen 4,9), Dumnezeu spune clar că suntem păzitorii fraţilor noştri şi că de la noi va cere izbăvirea şi mântuirea lor (cf. Ez 3,17-18).

Primul şi cel mai la îndemână mod de a continua grija lui Isus pentru trupurile şi sufletele fraţilor noştri îl găsim în lecturile de astăzi: un om din Baal-Şalişa a adus 20 de pâini mici de orz la Elizeu, omul lui Dumnezeu, iar acesta a săturat cu ele 100 de oameni flămânzi şi a mai rămas şi pentru alţii (cf. 2Rg 4,42-44); un copil a adus la Isus cinci pâini de orz şi doi peşti, şi Isus a săturat 5.000 numai bărbaţi, afară de femei şi copii (cf. In 6,10). La început, primii creştini aduceau la apostoli bunurile lor şi nimeni nu ducea lipsă (cf. Fap 4,32). Apoi, pentru a arăta că nevoia pentru suflet nu poate fi separată de nevoia pentru trup, celebrau Cina Domnului în cadrul unei mese fraterne (cf. 1Cor 11,20-22).

Acest mod binecuvântat de a îngriji de trupurile şi sufletele oamenilor a continuat în Biserică, prin dărnicia creştinilor. Tot aici trebuie să spune că pâinile de orz, care erau la acea vreme hrana săracilor, au fost primite şi de către Elizeu şi de către Isus, pentru a arăta că Dumnezeu primeşte ofranda săracilor şi că nimeni nu este scutit de a participa la continuarea operei caritabile, apostolice şi misionare. Astfel:

Sfântul preot Iosif Benedict Cottolengo (1786-1842) a deschis în Torino, Italia, o casă numită "Divina Providenţă", unde el a adunat pe toţi săracii şi bolnavii din oraş şi din împrejurimi şi unde Dumnezeu trimitea ajutoare prin creştinii cei buni. Aici oameni se vindecau şi se întăreau şi la trup şi la suflet.

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), paroh de Ars, Franţa, a înfiinţat şi el un adăpost pentru bolnavi şi orfani, numit tot "Providenţa". Într-o zi i s-a adus la cunoştinţă că nu mai exista nici o pâine, nici grâu şi nici bani. Persoanele la care mai apela sfântul în momentele dificile de data asta n-au mai răspuns solicitărilor. Atunci, când oamenii au refuzat să participe cu ofrandele lor, a apelat la ajutorul sfinţilor. S-a gândit să recurgă la ajutorul şi mijlocirea sfântului Francisc Regis, a cărei bunătate o simţise. Ce a făcut? A luat relicva sfântului Francisc Regis (1597-1640), un preot iubitor de săraci şi bolnavi, a pus-o sub mâna de grâu care mai rămăsese în hambar şi s-au rugat lui Dumnezeu împreună cu sfântul. Dimineaţa următoare, împreună cu directoarea orfelinatului, s-a dus direct la hambar, a deschis uşa şi, surpriză, hambarul era plin cu boabe de grâu.

Mulţi creştini buni continuă această operă încredinţată de Isus tuturor celor care cred în el şi merg pe la bătrâni şi bolnavi, ducându-le cele necesare trupului, ducându-le şi un cuvânt de întărire sufletească; alţii îi aduc pe săraci şi bolnavi în casele lor, asemenea sfintei Elisabeta de Turingia (1207-1231), pentru că văd în persoana lor pe însuşi Isus, sărac, bolnav, lipsit şi fără adăpost. Să fim pe deplin convinşi că tot ceea ce facem pentru toţi cei săraci şi bolnavi lui Isus îi facem (cf. Mt 25,40) şi că, făcând aşa, nu ne vom pierde răsplata (cf. Mt 10,42; Mc 9,41).

Diavolul ne poate amăgi ca pe Adam şi Eva, să-l părăsim pe Dumnezeu pentru pâine, şi dintre toate cele bune puse la dispoziţia noastră să le alegem pe cele înveninate (cf. Gen 3,6); sau ne poate amăgi ca pe evrei din pustiu, care au lăsat mana cerească şi s-au întors la prazul şi sclavia Egiptului (cf. Num 14,4). Cei 5000 de bărbaţi, plus femeile şi copii, pentru pâinea cea trupească, s-au strâns în jurul lui Isus şi voiau să-l facă rege al lor, dar când Isus le-a cerut să-l ia pe el drept "Pâine a vieţii şi a învierii", l-au părăsit (cf. In 6,66). Diavolul a făcut şi face din pâinea trupească o capcană pentru pierderea mântuirii veşnice. Două căi, una mai puţin plăcută la vedere, alta plăcută la vedere. Cea plăcută la vedere are un defect fatal, este veninoasă şi duce la moarte veşnică. Să ne încredem în ajutorul divin şi fim convinşi că nu vom avea nefericiri cu Dumnezeu şi cu Legile sale.

3. În final, profeţia. Lui Israel, Dumnezeu i-a dat mana din pustiu ca o prefigurare a "Pâinii vieţii" care urma să vină la plinirea timpului. Fiecare aspect al manei din cer vorbea despre câte o calitate a lui Isus, care urma să vină. Astfel: mana era rotundă, iar cercul era simbolul eternităţii. Mana rotundă anunţa veşnicia lui Isus Cristos. Mana era dulce. Dulceaţa era simbolul bunătăţilor. Mana dulce anunţa toate bunătăţile aduse Cristos. Mana era albă. Albul este simbolul neprihănirii. Mana albă vorbea despre neprihănirea lui Isus. Mana coborâse din cer pe pământ. Isus s-a coborât din cer pe pământ. Mana a dat viaţă fizică. Isus a dat viaţa cea veşnică. Mana avea gust uleios şi îl anunţa pe Isus, unsul lui Dumnezeu. Mana satisfăcea orice gust. Ea îl prefigura pe Isus, care avea să aline orice durere şi să aducă orice bucurie (cf. Ex 16,31; Înţ 16,20). Invitaţia evangheliei de astăzi este: dacă eşti bolnav, în lipsă, în durere, vino la Isus şi vei fi săturat din plin. Isus este abundenţa noastră, chiar în vremuri de criză şi lipsă.

Aşa cum mana din pustiu (cf. Ex 16,31-32), pâinile lui Elizeu (cf. 2Rg 4,42-44), mâncarea adusă de înger lui Ilie (cf. 1Rg 19,5-8) l-au vestit pe Isus "Pâinea Vieţii" cu mult înainte de a veni, tot astfel, primirea "pâinii euharistice" îl vesteşte pe Isus care trebuie să vină iar, pentru a ne lua cu el în bucuria lui veşnică (cf. In 14,2-3; 17,24). Sfântul Paul ne spune: "Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,26). Iar sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune şi el: "O, sfânt ospăţ în care, primindu-l pe Cristos, cinstim memorialul pătimirilor sale, sufletul ni se umple de har şi ni se dă chezăşia vieţii viitoare".

Sfântul Augustin (354-430) ne spune că, la începutul creştinismului, sfânta Euharistie se numea "Viaţă". De aceea, primii creştini, în loc să spună ca noi: "ne-am împărtăşit", ei spuneau: "am primit viaţa". Isus a spus: "Eu sunt învierea şi viaţa" (In 11,25); "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). Isus trebuie să fie viaţa noastră, în sensul în care sfântul Paul, care celebra euharistia şi se împărtăşea, spunea: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Isus trebuie să fie motorul care pune în mişcare toate planurile, gândurile, vorbele şi toate faptele noastre. Sfântul Paul spunea iarăşi: "Când Cristos, care este viaţa noastră, se va arăta, atunci vom apărea şi noi împreună cu el plini de slavă" (Col 3,4).

Bogatul căruia i-a rodit ţarina a zis: "Suflete al meu, ai multe bogăţii, odihneşte-te, bea, mănâncă şi te veseleşte" (Lc 12,19) s-a înşelat, sărmanul, pentru că sufletul nu se hrăneşte cu bogăţii, ci cu Dumnezeu însuşi. Sfântul Augustin (354-430) spune: "Sufletul omului astfel a fost creat să nu poată fi umplut de nimeni şi nimic decât de Dumnezeu". Blaise Pascal (1623-1662) spune şi el: "Dumnezeu a lăsat un gol în inima omului, gol pe care nimeni şi nimic să nu-l poată umple decât el însuşi. Iar Biblia spune că Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei (cf. Qoh 3,11).

Trupul, sângele şi cuvântul lui Isus sunt pâinea, apa cea vie şi lumina vieţii, care s-au coborât din cer; sunt nectarul şi ambrozia, pe care o căutau cu ardoare oamenii din vechime, dar n-au găsit-o pentru că Isus nu venise încă în lume. Primind vredniceşte sfânta Euharistie, primim medicamentul nemuririi, garanţia învierii şi vestim lumii de mântuit, până la parusie, că Isus este "pâinea, apa şi lumina vieţii", "ambrozia şi nectarul" care dau viaţă veşnică. Sfântul Augustin (354-430) spune că el, însetat de fericire, se avânta după lucrurile lumii trecătoare care nu satură. Apoi, când în final a descoperit că numai Isus poate sătura pe deplin sufletul, a exclamat: "Târziu te-am cunoscut, Doamne! Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine".

Primindu-l pe Isus în Cuvântul divin şi sfânta Împărtăşanie, vestim lumii întregi că Isus este cea mai mare forţă din univers şi cu el ne putem rezolva toate problemele sufleteşti şi trupeşti. Astfel:

Ecaterina de Siena (1347-1380) a găsit în Euharistie singura pâinea care poate sătura foamea sufletului. Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704), un episcop francez, teolog, orator renumit şi predicator la curtea regelui Ludovic al XVI-lea şi la catedrala Notre Dame din Paris, a găsit în Euharistie forţa care stinge incendii la propriu şi forţa care converteşte suflete rebele. Sfântul Ioan Maria Vianney îi chema pe toţi cei neliniştiţi sufleteşte la sfânta spovadă şi la sfânta împărtăşanie. Sfânta Clara (1193-1253) din Assisi, Umbria, Italia centrală, în anul 1240 îi pune pe fugă pe sarazini, făcând semnul crucii cu monstranţa asupra lor. Sarazinii au fugit îngroziţi, aşa cum au fugit sirienii atunci când le-a fost dat să vadă mulţimea de oştire cerească lângă Elizeu (cf. 2Rg 6,16; 2Cr 32,7); astfel, oraşul Assisi a scăpat vătămat.

Sfânta Euharistie, prefigurată în evanghelia de astăzi în înmulţirea pâinilor (cf. In 5,1-15), ce făcea trimitere şi la sărbătoarea Paştelui care era aproape, este pentru noi o prezenţă perpetuă a lui Isus atotputernic în mijlocul nostru (cf. Mt 28,20); este un medicament universal pentru orice durere sufletească şi trupească; este o rugăciune perfectă pentru orice problemă trupească şi sufletească; este o cerere perfectă, este o mulţumire perfectă, este o putere infinită, este o ofrandă potrivită pentru orice situaţie în care ne-am putea afla. Să primim pâinea euharistică, ca să-l ţinem departe pe diavol, ca să ne fie bine aici, ca să înviem în ziua de apoi şi pentru ca să trăim în veci fericiţi (cf. In 6,53-54).

"Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine, Doamne. Tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu îţi deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate" (Ps 144/145,15-16). "Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în mine, nu va înseta niciodată" (In 6,35).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 27.